Teatrul Tineretului Piatra-Neamț a prezentat luni, 6 iulie, în Rotonda teatrului, informațiile referitoare la avanpremiera spectacolului TARTUFFE de Molière, în traducerea și regia lui Vlad Massaci. Andrei Merchea, directorul Teatrului Tineretului, regizorul Vlad Massaci și scenograful Andu Dumitrescu au explicat conceptul și miza acestui spectacol. La conferință au fost prezenți și trei dintre actorii distribuiți în spectacol: Emanuel Becheru (Tartuffe), Elena Popa (Elmire) și Macrina Bârlădeanu (Mariane).
Pentru Vlad Massaci, montarea înseamnă o întoarcere acasă. La invitația directorului Corneliu-Dan Borcia, a fost regizor al Teatrului Tineretului între 1998 și 2001, unde a semnat patru spectacole — printre care și primul său spectacol ca regizor profesionist. Revine acum, după 25 de ani, cu Molière. Semnează atât regia, cât și o traducere nouă a textului. Este a doua sa întâlnire cu Tartuffe, după montarea de la Iași (2014).
În lectura lui, textul lui Molière nu e un exercițiu de epocă, ci o urgență. „Trăim în epoca în care Tartuffe nici nu mai face efortul de a-și ascunde adevărata identitate”, spune regizorul — un impostor care nu mai clamează credința, ci democrația, „folosindu-se de slăbiciunile ei, până ajunge să o calce în picioare”. Piesa e din 1664. Urgența e din 2026.
Comedia despre un impostor care mimează evlavia și pune stăpânire pe o casă întreagă a avut un destin zbuciumat. Molière a scris-o în 1664 și a jucat-o la Versailles. Regele a râs. Nu și cei care făceau negoț din evlavie și s-au recunoscut în Tartuffe. Piesa a fost interzisă, iar autorului i-au trebuit cinci ani până a putut să o joace liber. A devenit apoi cel mai mare succes al lui Molière.
Scenografia spectacolului este semnată de Andu Dumitrescu, colaborator de peste 20 de ani al regizorului — cea mai recentă colaborare, la Rinocerii (Teatrul de Comedie, nominalizat la Premiile UNITER 2026 pentru regie). Regia tehnică: Cristian Ionescu.
Din distribuție fac parte Emanuel Becheru (Tartuffe), Tudor Tăbăcaru (Orgon), Elena Popa (Elmire), Cristina Ciulei (Dorine), Valentin Florea (Cléante), Paul-Ovidiu Cosovanu (Damis), Macrina Bârlădeanu (Mariane), Florin Hrițcu (Valère), Gina Gulai (Doamna Pernelle), Victor Giurescu (Loyal) și Dan Grigoraș (Comisarul).
Avanpremiera TARTUFFE: duminică, 12 iulie 2026, ora 19:00, Sala Mare.
Bilete: bilete.ro și la agenția teatrală.
Vlad Massaci (n. 13 ianuarie 1968) a absolvit Academia de Teatru și Film (UNATC), Secția Regie de teatru, în 1998.
A debutat în 1997, cu Trei femei înalte de Edward Albee, la Teatrul de Comedie — spectacol pentru care a primit, în 1998, Premiul Criticii pentru debut și o nominalizare la Premiile UNITER, pe când era încă student.
La invitația directorului Corneliu-Dan Borcia, a fost regizor al Teatrului Tineretului între 1998 și 2001, unde a semnat patru spectacole: Ușa închisă de J. Graham Reid,1998 – primul său spectacol în calitate de regizor profesionist; Romanțioșii de Edmond Rostand, 1999; La Dallas de Oliver Bukowski, 1999; Cocoșei și puicuțe de Willy Russell, 2001.
De peste 25 de ani montează în teatre din România, dintre care menționăm: Teatrul de Comedie, unde este regizor angajat din 2003, Teatrul Național București, Teatrul Nottara, Teatrul Mic, Teatrul Act, Teatrul Odeon, Teatrul Bulandra, Teatrul Național Iași, Teatrul Național „Radu Stanca“ Sibiu; precum și în teatre europene: Theater der jungen Welt din Leipzig, Teatrul din Oberhausen, Uckermarkische Buhne din Schwedt, în Germania; Teatrul din Esch și Teatrul Național din Luxemburg. A fost profesor asociat la UNATC.
A tradus texte de Neil LaBute, Martin McDonagh, Willy Russell, Thomas Vinterberg, Simon Stephens, Nick Whitby, Enda Walsh, Brian Friel.
În cadrul Festivalului de Teatru Piatra Neamț 2026 a avut loc reprezentația spectacolului său „Rinocerii“, producție a Teatrului de Comedie București, pentru care a fost nominalizat la Premiul pentru regie, în cadrul Galei UNITER 2026.
Tartuffe marchează revenirea sa la Teatrul Tineretului ca regizor invitat, după 25 de ani.
Andu Dumitrescu este scenograf, artist vizual, video și light designer, absolvent al Universității Naționale de Arte București (1994), cu participări la ateliere sub îndrumarea lui Josef Svoboda și Ezio Frigerio. Lucrează după principiul „less is more“ și este unul dintre pionierii mediului video pe scenele românești.
A semnat scenografia, lighting design-ul și conceptul video pentru zeci de spectacole în teatre precum Teatrul de Comedie București, Teatrul Bulandra București, Teatrul Odeon București, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, Naționalul din Târgu-Mureș, Teatrul Maghiar de Stat Cluj și a lucrat internațional, între altele, la operele din Köln, Strasboug, Vilnius, Kaunas. A făcut parte din echipa de creație a celebrului FAUST, regizat de Silviu Purcărete, producție a Teatrul Național „Radu Stanca“ Sibiu, în calitate de video designer.
Colaborarea sa cu Vlad Massaci traversează două decenii, cu numeroase spectacole, din 2003, spectacolul Bash. O trilogie contemporană de Neil LaBute, Teatrul Act, până la Rinocerii, în 2025, la Teatrul de Comedie și, acum, Tartuffe, la Teatrul Tineretului.
Din 2019 este președintele Asociației VAR, sub care semnează proiecte precum performance-urile CELULAR și ALGORITM.
Dintre distincțiile obținute menționăm: Marele premiu la secțiunea „Teatrul de mâine“, în cadrul Festivalului Național „I.L. Caragiale” (1996); Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Internațional de Teatru Piatra Neamț (1999), pentru spectacolul “Eu cand vreau sa fluier, fluier”, Teatrul Național Târgu-Mureș; Premiul pentru cea mai bună scenografie la Festivalul de dramaturgie contemporană, Timișoara, pentru “Sado maso blues bar”, Teatrul foarte mic; Premiul de excelență UNITER pentru echipa spectacolului Faust (2010); Premiul pentru scenografie, la Festivalul Comediei Românești, pentru “Solitaritate”, teatrul National
Radu Stanca, Sibiu (2014). De asemenea, a fost nominalizat de mai multe ori la Premiul pentru cea mai bună scenografie, în cadrul Galelor UNITER.
„Teatrul trebuie să aibă un sentiment al acutului”
Interviu cu regizorul Vlad Massaci
„Trăim în epoca în care Tartuffe nici nu mai face efortul de a-și ascunde adevărata identitate.” Cu asta rezumă Vlad Massaci de ce montează, acum, la Piatra Neamț, una dintre cele mai vechi piese despre impostură din teatrul european. A debutat aici acum 25 de ani; se întoarce cu Molière, cu propria traducere și cu o lectură care nu lasă loc de echivoc: piesa e din 1664, urgența e din 2026.
Reporter: Cum arată Tartuffe în lectura dumneavoastră?
Vlad Massaci: Tartuffe nici măcar nu mai face eforturi să-și ascundă adevărata identitate. E pur și simplu un diavol care zice că e înger. La un moment dat nici nu mai zice că e înger — chiar zice: eu sunt diavol. Și Orgon zice: nu, nu e adevărat, numai te ponegrești tu, ești umil, de-aia te iubesc. Exact asta vezi când te uiți la televizor.
Debutul. Borcia. Ușa care nu se deschide
Rep.: Ne întoarcem la asta. Dar mai întâi — v-ați întors la un teatru pe care l-ați părăsit acum 25 de ani. Acolo ați debutat.
VM: Eu am debutat… nici nu știu cum să o iau.
Primul meu spectacol făcut într-un teatru profesionist l-am făcut la Teatrul de Comedie — o piesă a lui Edward Albee, Trei femei înalte. A fost un debut bun, am și luat premiul Criticii pentru debut. După care m-a sunat directorul de atunci, domnul Borcia, și m-a invitat să fac un spectacol la Piatra Neamț. Am ales un text contemporan — se montau destul de rar în 1998-99. Se numea Ușa închisă și era despre lașitate, în contextul irlandez al luptelor cu IRA. Era vorba despre un tânăr care tot ce trebuie să facă este să deschidă ușa, să-l lase înăuntru și să-l salveze astfel pe cel mai bun prieten al lui, urmărit și torturat de IRA. Și căruia îi e frică. Nu are curajul să deschidă ușa. Iar rezultatul este că prietenului i se scot ochii și e ucis.
Rep.: Și ați citit-o ca pe o piesă despre noi?
VM: Mie mi s-a părut că e despre lașitatea prin care am trecut noi ca națiune în comunism. Aproape nimeni nu îndrăznea să facă nimic — figurile disidente, anti-regim, erau extraordinar de puține.
Rep.: Vreți să spuneți că noi nu am avut un Havel sau un Lech Wałęsa?
VM: E adevărat că și contextul la noi era altfel decât în țările astea. Deși, vorba aia — Polonia era de zece ani sub legea marțială. Revenind… În urma spectacolului am fost angajat și am stat doi ani. Lucram aici, nu locuiam la Piatra Neamț — veneam numai când aveam repetiții. Am făcut trei-patru spectacole, destul de bine primite.
Rep.: Și apoi 25 de ani de absență.
VM: Întotdeauna m-am mirat de ce Dumnezeu nu mă mai chema nimeni la teatrul ăsta. Doar făcusem niște spectacole foarte bune, care fuseseră și la festivalul național.
Rep.: Poate că teatrele, ca și oamenii uneori, își pot pierde un pic direcția.
VM: Mă inundă multe amintiri pe măsură ce trec zilele pe aici. Lucruri plăcute. Mă simt la fel de bine ca atunci și, cumva, un pic întinerit.
Unul dintre actori mi-a dăruit o poză de la o premieră de atunci — eram eu cu regizorul Cristi Juncu, amicul meu. Mă uitam la noi doi și vedeam cât eram de tineri. M-am bucurat mult. L-am iubit mult pe Corneliu-Dan Borcia. Avea viziune. El m-a adus aici, el mi-a dat deschiderea.
Impostură, cu sau fără Dumnezeu
Rep.: Revenind la Tartuffe. Ați montat piesa și la Iași, în 2014. Ce s-a schimbat în lectura asupra textului?
VM: S-a schimbat contextul. În 2014 era neutru din punctul ăsta de vedere — o luptă politică, normală într-o democrație. Nu avea nimeni nostalgie legată de comunism și de „ordinea” din comunism. Pe atunci era, de fapt, un haos total, o luptă pentru supraviețuire. Acum ne uităm la televizor și vedem inși care vor să ne întoarcă la Evul Mediu.
Rep.: Piesa vorbește despre credință. Cum ajunge la politică?
VM: Tartuffe este o piesă care, în principiu, vorbește despre impostura legată de credința în Dumnezeu. Hai să nu folosim sintagma „credință în Dumnezeu.” Dacă folosim sintagma „credință în democrație” — e același lucru.
Rep.: Cum se face translarea asta, de la credință la democrație?
VM: Impostorii care clamează democrația, folosindu-se de slăbiciunile ei, pot ajunge să o calce în picioare și să o transforme într-o dictatură. Cred că ăsta este gândul ascuns.
Rep.: Cu care mergeți pe firul piesei?
VM: Piesa rămâne ca atare. Publicul este cel care îi va face „citirea”. Doar că lucrurile sunt atât de clare. Astăzi te uiți la piesă și știi exact despre ce e vorba.
O traducere din engleză, nu din franceză
Rep.: De data aceasta semnați și traducerea. Cum influențează felul în care regizați?
VM: În 2014 am folosit o traducere de A. Toma din anii ’50, în versuri — piesa originală e în versuri. Atunci a fost o dificultate de receptare, poate și traducerea era învechită. De data asta am folosit o rescriere în proză făcută de un dramaturg englez și am tradus această variantă englezească. Nu e o traducere din franceză — e o traducere din engleză. Dar are un amestec de limbaj contemporan cu limbaj elegant molieresc, care mă împinge spre un spectacol dus în zona realismului.
Rep.: Și asta schimbă jocul actorilor?
VM: I-am descurajat pe actori să intre în ceea ce ne imaginăm noi că e o comedie de Molière — personaje lipsite de psihologie. Le-am zis: jucați cu psihologie, cu pauze psihologice. Identificați situația cât se poate de corect și asumaţi-o ca atare. Doar asta va naște comedia.
Comedia nu înseamnă să hohotești de râs. Înseamnă să vii la teatru și spectacolul să aibă efectul unei cafele când ești mahmur — intri și simți că te-ai încărcat cu o energie care ți-a limpezit niște gânduri. Poate că nu o să râzi, dar în interiorul tău o să zâmbești.
Vrăjirea și dezvrăjirea
REP.: Nu e treaba teatrului să dea soluții…
VM: Nu. Nu e. Noi urmăm doar întrebarea: v-ați prins cum e cu manipularea? Cum e cu vrăjirea și dezvrăjirea? Mecanismul prin care un om se îndrăgostește aproape fizic de alt om.
REP.: Cu o influență mult mai amplă în viața individului?
VM: Când te ”îndrăgostești” de un actor – să zicem – nu există riscul să te îndrăgostești de un impostor — pentru că actorul excelează în profesia sa. Știi despre cine e vorba. Dar în ce excelează impostorii din politică?! În nimic. Ce au făcut înainte? Când te apuci de politică, întâi ar trebui să ai o meserie pe care ai practicat-o bine. La care, eventual, te vei întoarce când nu mai ești politician.
Rep.: Spectacolul e plasat în contemporan. Deci, nici o perucă?
VM: O perucă cred că va exista totuși. Vorbim și de autoritate, nu doar de imposture, și de semnele ei.
Câinele lui Rembrandt
Rep.: La repetiții v-ați distrat, râdeați, vă jucați întreaga echipă. Comedia se construiește altfel decât drama?
VM: E ceva care ține de instinct, dar și ceva foarte muzical. Simți ritmul în care trebuie spusă o replică, cât de lungă trebuie să fie pauza — poți să pierzi imens dacă pauza e o secundă mai lungă. Am fost în 1995 la Copenhaga, la Muzeul Național de Artă, la o expoziție cu schițe de Rembrandt. Era o temă biblică — întoarcerea fiului risipitor. Compoziție extraordinar de dramatică. Dar dacă te uitai atent, undeva în planul îndepărtat, era un câine care își făcea nevoile în fiecare schiță. Cred că asta e de fapt șmecheria: când maximul dramatic al compoziției te copleșește, trebuie să tai cu ceva.
Rep.: Și ”câinele” ăsta unde intră în Tartuffe?
VM: Viața merge normal — sunt niște ființe cărora nu le pasă de tema biblică, n-au auzit de ea, nu știu nimic. Mi-a rămas în minte treaba asta și încerc continuu să pun undeva în spectacol ”câinele” ăla. Normalitatea indiferentă.
Când dramatismul e mai mare, trebuie să apară o mică glumă.
Simbioza. Cât cere profesia
Rep.: Se schimbă spectacolul de la o seară la alta?
VM: Uneori.Pentru că spectacolul este o simbioză. De-aia într-o seară ai un public bun și în alta un public mai puțin receptiv, deși spectacolul e exact la fel. Într-o seară vin cu chef, cu mintea la ei, pregătiți să contribuie cu imaginația lor la ce văd pe scenă. În alta sunt pasivi și merg acasă și se întreabă „unde am fost?!”
Rep.: Poate fi și din partea spectacolului — un actor obosit, care nu e în ritm?
VM: Poate să fie. La teatru depinzi de întâmplări necunoscute. Un spectacol bine făcut e acela în care construcția ține chiar și când se întâmplă un accident.
Ce face actorul când își face treaba, e că nu-și mai aparține. Îmbracă o altă personalitate, una care nu știe de accidentul care s-a întâmplat și se comportă ca atare.
Geometria scenei
Rep.: Cu scenograful Andu Dumitrescu lucrați de mulți ani. Cum discutați un spectacol nou?
VM: Am făcut vreo 40 de spectacole împreună. Eu nu am un simț plastic prea dezvoltat — las chestiile astea scenografului. Îi cer de regulă o scenografie cu mai multe spații de joc. Vorbim fără niciun plan și, tot vorbind, ne inspirăm. Eu trebuie să știu, încă dinainte să se facă decorul, unde vor fi niște obiecte, ce obiecte vor fi. Îi zic: integrează și asta în decorul tău.
Rep.: Groapa din spectacolul Rinocerii a fost foarte interesantă.
VM: Era o platformă și un spațiu de stat. Dar nu știam exact cum voi folosi groapa aceea, ce sens va avea — până când, repetând, mi-am dat seama: e un mod de a spune că suntem pe marginea prăpastiei. Când renunți la umanitatea ta, te prăbușești într-un abis. Asta înseamnă groapa aia.
Când cineva se transformă în rinocer, trebuie să meargă acolo. Și atunci nu mai simți nevoia să apară fizic, în scenă, capul de rinocer. E o chestie psihologică — transformarea sufletească a unui om într-un neom.
Sentimentul urgenței
Rep.: Dacă ar fi să refaceți o piesă?
VM: Păi eu refac Tartuffe! (Râde.) Mi s-a mai întâmplat să reiau un spectacol și să-l fac altfel — întâi pentru că n-am fost mulțumit de primul rezultat, apoi pentru că piesa are acum altă rezonanță și e mai importantă. N-aș fi făcut Rinocerii dacă nu era situația asta, contextul ăsta politic. Acum 15 ani era o piesă care vorbea, în general, despre ceva — acum vorbește acut.
Teatrul trebuie să aibă un sentiment al acutului. Dacă mă întorc la primul spectacol, la lașitate — pentru mine aia era o problemă gravă în acel moment.
Starea asta intensă, când ai sentimentul că aluneci spre dictatură, fără nici o milă, o dictatură pe care, de fapt, oamenii nici măcar nu și-o doresc.
Ei nu-și doresc dictatură — își doresc ordine, dar li se spune continuu că democrația nu e bună.
Rep.: Îl faceți cu sentimentul urgenței?
VM: Exact.
E pentru prima dată când, vorbind cu un regizor, am avut sentimentul unei mari și importante urgențe sociale. Vlad Massaci face regie așa cum — atunci când e un incendiu — pompierii își iau uniformele și autospecialele și apa și fug să stingă flăcările.
El este cel care pune în scenă prezentul acut, cel care arde. Urgența lui e ruperea vălului vrăjirii. De aceea o perucă sau un alt element de epocă s-ar putea să existe în spectacol — dar Massaci nu depinde de asta, el trage spectacolul din timpul lui și îl aruncă spre noi.
Piesa e din 1664. Urgența e din 2026.
a consemnat Camelia Varvara Tudose – Serviciul Literar și Artistic al Teatrului Tineretului Piatra-Neamț
Andu Dumitrescu despre Tartuffe: „Less is more” în epoca opulenței
„Impostura, ticăloșia și corupția — la rang de virtute”
Reporter: Lucrezi după „less is more” de la început. Cum se împacă principiul ăsta cu o comedie clasică — un gen construit pe opulență vizuală?
Andu Dumitrescu: Principiul pomenit există doar pentru a-l încălca ori de câte ori simt că e nevoie de o altă abordare, dar, da, majoritatea lucrărilor mele pot fi citite în această cheie. De cele mai multe ori am căutat cea mai directă cale de a expune un concept. O lucrare care să susțină din toate punctele de vedere ce se întâmplă cu actorii pe scenă și care, în același timp, să-și poarte propria poveste.
Într-adevăr, opulența este termenul potrivit pentru epoca în care a fost scris textul, însă totul depinde de felul în care abordezi subiectul. Pe scurt, de această dată chiar nu am deviat de la „less is more”: am conceput un context frust, monocolor, contemporan. Mă refer doar la primul strat al conceptului, peste care se adaugă celelalte elemente — costume, lumină, video art și sound design.
Am ales să amplasăm acțiunea în prezent, încercând totuși să nu-l deteriorăm dramatic pe Molière. Transferul către prezent este ușurat, din (ne)fericire, de epoca pe care o parcurgem — una în care impostura, ticăloșia și corupția au ajuns la rang de virtute. Atmosfera nu mai este cea pe care, poate, suntem tentați să ne-o imaginăm când parcurgem textul pentru prima oară. Fascinația ticălosului Orgon față de Tartuffe a distrus presupusa armonie din familie, iar acest lucru se exprimă vizual prin prezența în spațiu doar a elementelor strict necesare. Totul este dominat de candelabrul video, elementul prin care se transmit informații — inclusiv semne ale unui trecut ceva mai luminos.
Rep.: Ai fost printre primii scenografi din România care au adus video-ul pe scenă. Ce rol are imaginea video în Tartuffe — sau n-are niciunul?
AD: Aș putea spune că, pentru scurt timp, am fost de-a dreptul singur în folosirea acestui mediu pe scenele din România (☺). Astăzi lucrurile stau foarte, foarte diferit. Instrumentul îți oferă o mare libertate de exprimare și le poate deschide oamenilor o altă perspectivă asupra a ceea ce se petrece pe scenă — dar, cam prea des, e folosit fără noimă.
Așadar, da, voi folosi video în Tartuffe, însă altfel: elementul scenografic principal este instalația video pe care am numit-o candelabru.
Rep.: Cum ”citești” o sală pe care n-ai mai folosit-o? Ce cauți prima oară când intri într-un spațiu nou?
AD: Nu-mi propun și nici nu aș putea să intervin decisiv asupra configurației unui loc, așa că încerc să-l înțeleg cât mai repede și să folosesc tot ce îmi poate oferi. Mă străduiesc să mă adaptez cât pot de bine, ca să-mi integrez ideile cu o acuratețe cât mai mare. Am devenit destul de priceput în a specula ceea ce îmi oferă — sau nu — o scenă ori un spațiu alternativ. Îmi place să improvizez.
„Oare când au trecut toți anii ăștia?”
Rep.: Lucrezi cu Vlad Massaci de mulți ani. Un limbaj comun între regizor și scenograf se sedimentează în timp sau o luați de la zero la fiecare spectacol?
AD: Aș îndrăzni să spun că au trecut două decenii de când am lucrat prima oară împreună. Hmm, oare când au trecut toți anii ăștia?
O luăm și nu o luăm de la zero — nu există un punct fix. De regulă, momentele în care sigur o luăm de la capăt sunt cele în care uită felul în care obișnuiesc să lucrez 🙂
Altfel, știm destul de bine cum gândește celălalt și ne străduim să ne respectăm reciproc punctul de vedere. Schimbăm idei, aberăm, ștergem, pornim din nou. Clasic, nimic ieșit din comun. Suntem prieteni.
„Regizorul, un soi de dumnezeu — detest ideea asta”
Rep.: Se întâmplă ca viziunea ta și cea a regizorului să intre în conflict? Cum se rezolvă?
AD: Evident că apar dispute, dar ne respectăm suficient de mult încât să putem negocia și să renunțăm la orgolii.
Sunt genul de artist căruia nu-i place deloc, dar deloc, să i se spună ce trebuie să facă. Există în spațiul nostru românesc dulce-acrișor ideea că regizorul e un soi de dumnezeu. Detest această opinie, fără rezerve.
Lucrul în echipă nu înseamnă să adulezi un personaj care poate debita orice aberații și se poate comporta oricum, doar în baza unei diplome. Lucrul în echipă înseamnă înainte de toate colaborare și comunicare — un teren pe care toți cei implicați își pot așeza ideile. Regizorul trebuie să aibă capacitatea de a organiza acest eveniment cu totul special și diferit de fiecare dată. De-a lungul timpului am întâlnit câțiva regizori care mi-au comandat, la propriu, o lucrare, părând că știu foarte bine cum trebuie să arate spectacolul din toate punctele de vedere. Nu exista nicio necunoscută — cel puțin din punctul lor de vedere. Era limpede că nu de unul ca mine aveau nevoie, așa că i-am îndrumat către un executant de decoruri, căruia să-i transmită tot ce le trece prin cap.
Rep.: Ați făcut Rinocerii împreună înainte de Tartuffe. E o continuitate vizuală între ele sau sunt rupturi asumate?
AD: Nu cred că au vreo legătură, chiar dacă, estetic, li se vor putea identifica asemănări. Putem vorbi, totuși, despre continuitate atunci când constatăm că ambele spectacole comentează — deși pornesc de la două texte scrise în epoci cu totul diferite — o serie de teme legate de felul în care există astăzi societatea: manipularea, impostura, lipsa de scrupule, ipocrizia, prostia și nesimțirea, devenite atributele ei dominante. De fapt, nici acum 400 de ani, nici acum 80 lucrurile nu stăteau altfel — doar că în prezent, grație revoluției tehnologice pe care o parcurgem din ce în ce mai nedumeriți, mizeria se răspândește cu viteza luminii la nivelul întregii planete.
Lumina de „spital”: „să se vadă actorii”
Rep.: Scenografie, lighting, video — trei discipline pe care le duci simultan. Se ajută între ele sau se încurcă?
AD: Asta e o întrebare la care ar trebui să răspundă altcineva. Nu știu, tu ce crezi — se ajută între ele sau se încurcă? La Rinocerii s-au armonizat, s-au încurcat?
Când construiesc un concept mă străduiesc să-mi imaginez cât mai detaliat cum pot funcționa elementele care îl compun. Este esențial ca ele să funcționeze împreună.
Mi se pare natural să lucrez și să explorez tot ce-mi oferă aceste instrumente. Probabil că, în echipele unde pentru fiecare specialitate există un om dedicat, pot apărea neconcordanțe.
Mi s-a întâmplat să intru în conflict cu un designer de lumini de la opera din Vilnius, care considera firesc să facă ce are chef în spațiul creat de mine. Ca și cum treaba mea era să-i pun la dispoziție un loc de joacă, după care să mă car acasă. Pot colabora cu oricine e dispus să accepte că există un concept care îmi aparține și că lumina trebuie să pună în valoare ideea respectivă, nu să existe în sine, de dragul nu știu cărui efect.
În destul de puține spectacole lumina chiar are sens. În general, e doar ceva ce „dă bine”. La capătul opus stă lumina de „spital”, unde aprindem toate becurile pe care le avem. „Să se vadă actorii”.
N-aș putea spune că știu până în cel mai mic detaliu ce urmează să se întâmple până la final, dar încerc să construiesc din capul locului un schelet cât mai solid. Toate aceste discipline compun spectacolul, așa că nu se încurcă și nu mă încurcă.
Încă nu suntem roboți, așa că ne mai putem bucura de hazard, de accidente și de integrarea unor idei noi, apărute în timpul repetițiilor.
Rep.: Care e cel mai greu compromis pe care l-ai făcut între ce-ți imaginai și ce se putea face tehnic?
AD: Să-mi las ideea deteriorată de lipsa de acuratețe a realizării tehnice. Exemplul cel mai concludent pentru mine e un spectacol făcut la Ploiești acum multă vreme. Culmea, tot cu Vlad am lucrat atunci, pe textul „Frumos” de Jon Fosse. Dacă e să vorbim despre minimalism, despre abstract, cred că spectacolul acela e un exemplu perfect. Actorii jucau pe o „coală” de hârtie care plutea în aer și care reacționa — mă rog, așa cum a reacționat până la urmă — la felul în care înțelegeau să se poarte cu ea. S-a creat astfel o relație foarte frumoasă și fragilă între spațiu și oamenii care existau în el.
Deasupra acestei suprafețe plutitoare erau montate 9 microfoane care captau vocile actorilor, la diferite intensități, și le transmiteau în tot atâtea boxe din sală, așa încât ce se petrecea vizual pe scenă se spațializa audio în sală. În fine, ăsta a fost planul meu, dar nimic n-a funcționat cum îmi imaginasem. Am făcut o greșeală imensă când am propus un asemenea concept într-un loc și o epocă complet greșite.
„L-am putut prezenta o singură dată”
Rep.: E vreun spectacol din cariera ta pe care-l crezi nedrept de puțin văzut?
AD: Da, un performance independent numit ALGORITM, produs de Asociația VAR în parteneriat cu Cinetic-UNATC. L-am putut prezenta o singură dată cu public, în februarie 2020, la sediul Cinetic — imediat după aceea s-a instalat izolarea la domiciliu. Subiectul trata relația omului cu inteligența artificială, într-o epocă (2019–2020) în care majoritatea oamenilor nu aveau habar de ceea ce urma să se întâmple. Performance-ul a fost coordonat de mine (regie, so to say) și s-a bazat pe o structură dramatică scrisă de Vero Nica. Acum lucrăm la un proiect care reia subiectul AI dintr-o perspectivă diferită. Premiera va avea loc în octombrie.
Până atunci, candelabrul video se aprinde la Piatra Neamț: Tartuffe, în regia lui Vlad Massaci, cu scenografia lui Andu Dumitrescu, are avanpremiera pe 12 iulie.
a consemnat Camelia Varvara Tudose – Serviciul Literar și Artistic al Teatrului Tineretului Piatra-Neamț
