luni, octombrie 12, 2026
AcasăActualitateGábor Tompa, regizor, poet, eseist, profesor universitar: „Succesul este un cuvânt foarte...

Gábor Tompa, regizor, poet, eseist, profesor universitar: „Succesul este un cuvânt foarte periculos în artă”

Regizorul de teatru, film și operă Gábor Tompa a absolvit, în anul 1981, Academia de Teatru şi Film din București, secția Regie de teatru, la clasa profesorilor Cătălina Buzoianu, Mihai Dimiu și Liviu Ciulei. Din anul 1990, conduce Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca pe care l-a transformat într-o prestigioasă instituție culturală internațională. A regizat peste 150 de spectacole în întreaga lume, în paralel având o intensă activitate didactică peste hotare. Din mai 2018 este președintele Uniunii Teatrelor din Europa. A fost distins cu Premiul pentru Întreaga Carieră în cadrul Galei Premiilor UNITER din 2026. Marți, 12 mai 2026, Gábor Tompa a participat la a treia întâlnire „Cuvinte despre scenă și creație” organizată în cadrul celei de-a XXXVII-a ediții a Festivalului de Teatru de la Piatra-Neamț.  

– Cât de frumoasă este profesia de regizor?

– Este o meserie foarte frumoasă, dar grea, pentru că nu poți să te bazezi în teatru pe ce ai făcut în trecut. Mereu trebuie să pornești cu foaia albă și, chiar dacă revii la anumite titluri, iată, eu am făcut Cântăreața cheală, de mai multe ori, e ca o partitură, niciodată nu am vrut să iasă la fel. Efectiv, pentru a ținti acel nimic, acel necunoscut din care trebuie să tresară ceva creativ, trebuie să te pregătești foarte mult. Este acea carte, „Lecţiile de regie ale lui K.S. Stanislavski”, scrisă de N. Gorceakov. Cei doi se plimbau pe stradă și Gorceakov întreabă ce trebuie să știi ca să devii un bun regizor. Și Stanislavski îi răpundea: „Trebuie să știi tot”. Gorceakov era nedumerit. „Ai observat perechea asta tânără care a trecut pe lângă noi?” „Nu”, spunea Gorceakov. „Ai citit articolul… din Pravda de azi?” „ Nu, nu”. „Ai văzut spectacolul… făcut de Mayerhold la studioul Teatrului de Artă?” ș.a.m.d… Și, din acest tot, ori iese ceva autentic ori iese un eșec. Eu zic că trebuie să ne îmbrățișăm eșecurile, pentru că din ele învățăm foarte multe despre noi. Nu trebuie să le transformăm în așa-zise succese. Succesul este un cuvânt foarte periculos în artă. Mare regizor György Harag, datorită căruia am ajuns eu la Cluj-Napoca, spunea la un moment dat, când se țineau acele întâlniri pentru regizori la Bârlad: „Vă doresc să aveți cât mai multe eșecuri ca să rămâneți oameni”. Teatrul este, de fapt, recunoașterea celuilalt.

– Dar cea de director de teatru?

– Ca director de teatru trebuie să fii foarte deschis și curios, să mergi mult la spectacole, să ții degetul pe pulsul lumii teatrale. Fiecare operă, tot ce vine cu adevărat din artă, are un strat sacral. Fiecare operă omenească e o regândire a creației. Regia este o profesie singuratică, dar mai singuratică decât direcțiunea de teatru nu există. Pentru că directorul este un solitar, aşa cum spunea şi tatăl meu, Miklós Tompa, care a condus timp de douăzeci şi unu de ani teatrul pe care l-a înfiinţat la Târgu-Mureş. A creat o trupă extraordinară, care a fost cunoscută în toată țara în anii ´50. Cel mai bun prieten al tatei era Joani, recuzitierul, care avea șase clase. Tata avea în el mai multă încredere decât în oricine din teatru. Aduna obiecte de la talcioc și de la negustori ambulanți, le eticheta, le aranja. Ei s-au stins la mică distanță unul de altul. Înmormântările au căzut în aceeași zi, în aceeași capelă catolică, tata la prânz, Joani la ora trei. Înainte să înceapă slujba la tata, Marta, soția lui Joani, cabinieră formidabilă, m-a luat de umăr și mi-a spus: „L-a târât până și în mormânt cu el”. Dar tata a fost prieten și cu Penciulescu. În anul 1971, când regizorul Radu Penciulescu a fost scos de la Bulandra, s-a urcat în tren și a venit la tata, la Târgu Mureș. „Aș vrea să fac un spectacol…”. Și tata i-a răspuns: „Mâine începi”. Erau doi mari artiști care se înțelegeau din priviri și care nu aveau nevoie de nicio explicație. Tata s-a împăcat, într-un final, cu gândul că voi fi director, a zis: „Bine, dar să nu uiți ce-a zis Sică Alexandrescu!” Când a fost numit director al Teatrului Național din București, acesta le-a spus celor din trupă: „Eu n-am venit aici ca să mă iubiți, eu am venit ca să mă ascultați!” 

– În ce moment al carierei ați avut în intenție să montați un spectacol la Teatrul Tineretului?

– În anul 1985, pe vremea directoratului lui Gheorghe Bunghez. Participam în juriul Festivalului de la Piatra-Neamț, împreună cu Silviu Purcărete și cu Victor Ernest Mașek, era anul în care Alexandru Darie făcuse aici R.U.R., spectacol care a luat toate premiile la acea ediție. Voiam să montez la Teatrul Tineretului, deoarece veneam mai des, pentru că prima mea soție, de profesie medic, primise repartiție la Spitalul din Piatra-Neamț. Am optat pentru Leonce și Lena și chiar începusem să lucrez la scenografia spectacolului cu regretata Anca Pâslaru, care trebuia să facă și costumele, și am venit cu o idee, ceva în genul Zidului Berlinului, și, după vizionarea decorului, cei de la partid ne-au spus că ori schimbăm decorul ori nu mai facem spectacolul și am renunțat. Am mai avut invitații, de-a lungul anilor, dar nu am mai avut timp, mai ales că după 1989 devenisem directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Nu ascund faptul că în prezent avem discuții despre o posibilă colaborare.

– O pildă, o învățătură a vieții dumneavoastră de regizor care ar fi?

– Teatrul nu începe și nu se termină cu noi. Cunosc regizori importanți la care narcisismul este foarte puternic, dar eu cred că învingerea ego-ului este un pas foarte important înspre a te menține și tânăr și om. Cred că și memoria e foarte importantă, pentru că, la sfârșitul vieții, nu ne rămân decât amintirile. Pe de altă parte, trebuie să știm că nu suntem decât un instrument în mâna lui Dumnezeu care ne transmite, ne împrumută, dacă vrea, o fărâmă de a crea ceva în această existență și, până la urmă, tot ce este o importantă operă de artă nu face altceva decât să-l glorifice pe Marele Creator.

– Cum mai sunt cotați regizorii români pe plan internațional?

– La ora actuală, mai slab decât erau în așa-zisa epocă de aur. Eu am lucrat în 23 de țări, am predat 15 ani în Statele Unite ale Americii și acolo lumea încă își amintește de marile spectacole făcute de Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Lucian Pintilie… ori Andrei Belgrader. Ultimul a plecat de tânăr din țară, a fost elevul lui David Esrig, a avut o strălucită carieră ca profesor de actorie și regizor. Printre elevii săi de la Școala de Dramă Yale, de la Teatrul American de Repertoriu al Universității Harvard, de la Juilliard School se numără Frances McDormand, Angela Bassett, Tony Shalhoub, Liev Shrieber, John Turturro, Patricia Clarkson, Chris Noth, Ricardo Chavira, Michael Urie, chiar și Jessica Chastain. John Turturro, acum patru ani, când Andrei Belgrader a plecat dintre noi, l-a elogiat printr-un articol extraordinar în New York Times.

– De ce nu mai predați regie și în România?

– În învățământul românesc am coordonat o singură clasă de regie, între anii 1990 și 1995, la Facultatea de Teatru din Târgu Mureș, este generația lui László Bocsárdi. M-am retras odată cu instalarea Sistemului Bologna al doctorilor fără voie, când catedra a devenit mai importantă decât studentul. Cum este posibil ca oameni care nu au pus piciorul pe scenă să predea actorie, oameni care nu au pus în scenă să predea regie? Cum este posibil să-i admitem pe toți ca să ne facem numărul de ore? Acest tip de învățământ pe mine nu mă interesează. În America, o persoană care nu știe să cânte la vioară nu poate preda vioară. Este ceva elementar. La noi, cred că cel mai bun model de școală de regie a fost cel din perioada lui David Esrig și Radu Penciulescu.

– Când surâde un regizor?

– Atunci când oamenii reușesc să se bucure de pe urma unor întâlniri cu un text, cu un spectacol pe care l-ai realizat. Atunci când ne apropiem de acele scopuri propuse și de adevăr. Pentru că noi nu facem altceva decât să căutăm adevărul și să punem întrebări pe care le transmitem publicului. Cred că în momentul în care spectatorii sunt invitați la auto-reflecție, regizorul și-a atins scopul maxim. De obicei, eu aleg textele care mi se par foarte bune sau care au de-a face cu ceea ce vreau eu să spun, piese prin intermediul cărora mă pot exprima. În plus, trebuie să ne bucurăm și de viață, pentru că este un Dar foarte mare. Fac parte dintr-o generație care respectă foarte mult maeștri pe care i-a avut. Trebuie să avem maeștri. Fără maeștri suntem dezorientaţi. Am avut posibilitatea să merg la repetițiile lui Liviu Ciulei, am asistat la repetițiile cu „Furtuna”. Teatrul era pentru toți un loc sfânt.

A consemnat Violeta MOȘU

RELATED ARTICLES

Most Popular

Recent Comments