Artistul fotograf Sorin Savin s-a născut la 14 octombrie 1974, la Roman. Este un pasionat observator al vieții la țară, surprinzând tradiții, peisaje arhaice și portrete autentice ale oamenilor din comunitățile rurale. Angela Bocșe, în publicația on-line, La conacul fotografiilor, scrie că, „prin fotografiile sale, Sorin Savin nu caută spectacolul, ci întâlnirea. Chipuri brăzdate de timp, drumuri tăcute, cruci de hotar și căruțe încărcate de viață devin repere ale unei memorii colective pe care o purtăm, poate, fără să o mai vedem zilnic”. Cea mai recentă expoziție a lui Sorin Savin, deschisă la RomanArt Gallery, se numește „Călător pe drumuri de pământ”.
– De la ce vârstă priviți lumea prin obiectivul aparatului de fotografiat și cine v-a îndrumat la început?
– Primul meu contact cu un aparat de fotografiat a fost prin liceu, deci, acum mai bine de treizeci de ani, când am plecat într-o drumeție pe muntele Ceahlău și cineva avea un aparat pe film și făcea fotografii. Am încercat și eu, mi-a plăcut, și de atunci am tot fotografiat. Nu m-am mai putut lăsa niciodată, dar, în mod serios, profesionist, responsabil, fotografiez de vreo cinci ani.
– Ce urmăriți realizând o fotografie? Care sunt căutările dumneavoastră creatoare?
– Am trecut, ca mai toți pasionații, prin multe genuri fotografice, dar m-am oprit la acest stil de fotografie, pentru că mi s-a lipit de suflet. Fotografia rurală surprinde viața grea, dar frumoasă a țăranului român, care, prin simplitatea ei, spune niște povești extraordinare. Deci, ceea ce încerc să surprind în cadru este, mai ales, o poveste despre viață.
– Credeți că observați mai mult decât noi, ceilalți?
– Nu știu dacă observ mai mult decât alții, poate, am doar ocazia de a întâlni și de a exprima mai mult din ceea ce văd. Eu am o vorbă: nu eu am ales aparatul, el m-a ales pe mine. Am mai multe aparate de fotografiat, dar cel cu care eu lucrez cel bine este unul cu setări manuale, este ca o prelungire a mâinii mele, este pentru mine precum pana din mâna scriitorului.
– Ce este o fotografie?
– O fotografie este o radiografie a sufletului fotografului, mai bine zis, este sufletul fotografului transpus vizual. În altă ordine de idei, cred că este și o secundă de frumos obținută în urma unei atente observări. Mereu am un aparat la îndemână, pentru că nu vreau să ratez nicio ocazie importantă. Fiecare fotografie reprezintă un moment unic.
– E mai important ca o fotografie să intereseze decât să placă?
– Depinde cu ce scop a fost făcută fotografia, dar cred că depinde și de publicul căruia i te adresezi. Eu, de regulă, nu fotografiez pentru a-i mulțumi pe ceilalți, ci pentru propria satisfacție, iar dacă gusturile coincid, cu atât mai bine.
– Tehnica, oricât de perfecționată ar fi, înlocuiește viziunea?
– Tehnica ajută, dar nu compensează viziunea, chiar și la fotografia foarte tehnică, astrofotografia, de exemplu, tot contează partea artistică. Ne exprimăm diferit, având propriile interese și viziuni asupra realității, același cadru spunând, pentru fiecare dintre noi, mai mereu altă poveste.
– În zilele noastre, când toată lumea face poze, a fotografia pare o ocupație ușoară. Ce ne puteți spune în această privință?
– Încurajez pe toată lumea să facă fotografie, încurajez pe toată lumea să se exprime, încurajez experimentarea. Unii vor prinde „microbul” și fără să-și de-a seama vor avea o nouă pasiune, iar alții vor rămâne la stadiul de a aduna imagini frumoase.
– Care-i cea mai veche imagine pe care ați păstrat-o?
– Nu știu dacă este chiar cea mai veche, dar îmi este foarte dragă. Este vorba despre „Crucea văcarului”, aflată în expoziția „Călător pe drumuri de pământ”. A fost făcută într-o dimineață cu ceață în Lunca Siretului, aproape de satul Bașta, la o fântână cu cumpănă, cu vacile satului adunate în jurul fântânii și cu o familie de văcari. Fotografia a trecut de preselecții la expoziții și este cumva emblematică pentru zona noastră, pentru esența, pentru rădăcina satului românesc. Imaginea asta este exact ceea ce vreau eu să exprim prin fotografie.
A consemnat Violeta MOȘU
