Inginerul Dan D. Mircea a fost cel mai bun elev al promoției 1959 a Liceului „Petru Rareș”. Dominat de o puternică dorință de cunoaștere, a absolvit cu media generală 10,00, în prima serie cu 11 clase, alcătuită din 70 de elevi (profesori diriginți: Vladimir Humeni, Vasile Dulamangiu), cu Examen de Maturitate la șase obiecte, cu opt probe – două teze și șase examene orale.
Studiile superioare de specializare și perfecționare le-a urmat la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii a Institutului Politehnic din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1964, cu media 9,50, la specialitatea Radiocomunicaţii şi Radiotehnică, devenind inginer electronist la Societatea Română de Televiziune.
Părinții și bunicii, intelectuali de prestigiu, sunt cei care i-au deschis sufletul spre idei și idealuri înalte: mama, dr. Lucia Mircea (Șoarec), a fost medic al Circumscripției Pângărați, ulterior, medic-șef de secție TBC la Spitalul Unificat nr. 1 din Piatra-Neamț, iar tatăl, Dan Mircea, profesor emerit de istorie (din 1966) și director al Școlii Normale de Învățători „Gheorghe Asachi” și al Liceului „Petru Rareș”.
Vasile C. Șoarec, important om de cultură, senator, președinte al Baroului Avocaților din Piatra-Neamț, prieten la cataramă cu Simion Mehedinți și G.T. Kirileanu, a fost bunicul său pe linie maternă, iar Lucia Mircea (Ispirescu), institutoare, fiica marelui povestitor Petre Ispirescu, bunica dinspre tată.
– O scurtă biografie…?
– M-am născut în anul 1942, în comuna Pângăraţi – Neamţ, unde mama mea, Lucia Mircea, născută Şoarec, era medic de circumscripţie rurală. Tata era profesor de istorie la Liceul Comercial din Piatra-Neamţ şi făcea naveta. După două plecări în refugiu, din cauza războiului, părinţii şi cu mine ne-am întors la Mănăstirea Bistriţa – Neamţ, unde am stat până la vârsta de 5 ani, când ne-am mutat la Piatra-Neamţ, în vederea pregătirilor pentru începerea cursurilor mele şcolare.
– Ce amintiri păstrați despre primii ani de școală?
– Am început şcoala la vârsta de 6 ani, la Liceul „Petru Rareş”, care găzduia toate gradele şcolare, de la cursul elementar la şcoala medie, gimnaziu şi liceu. Se numea Liceul de Băieţi nr. 1 Piatra-Neamţ – prescurtat LB 1 PN, iar noi îi spuneam „Lapte, Brânză, 1 kg de Pâine Neagră”. Bunica mea, Lucia Mircea Ispirescu, căreia îi spuneam Bu, fiica marelui povestitor Petre Ispirescu şi fostă institutoare, mă învăţase să citesc, să scriu şi să socotesc, aşa că în clasa întâi mă plictiseam de moarte şi le spuneam părinţilor: „distrageţi-mă” de la şcoală, nu vedeţi că nu învăţ nimic! Ca să nu-mi deranjez colegii, învăţătoarea mea, doamna Roban, îmi dădea câte un ziar, să-l citesc. O dată, când doamna Roban era bolnavă şi-i ţinea locul domnul Tomulescu, învăţător la clasa a II-a, acesta a venit la părinţii mei să-i convingă să ceară o dispensă de la Ministerul Învăţământului, ca să mă mute în clasa a II-a.
– Și părinții au vrut?
– N-au fost de acord, ar fi fost o dramă pentru mine, terminând liceul la 15 ani, pentru că ar fi fost ultima serie de şcoală cu 10 clase. Aşa că am fost în prima serie cu 11 clase şi am terminat la 17 ani, când am intrat la facultate.
– Cum a fost să vă încadrați în categoria elevilor foarte buni la învățătură?
– N-am simțit nicio greutate, mi-a plăcut să învăț. Am terminat liceul ca şef de promoţie, cu nota 10 pe linie. Am participat în toţi anii de liceu la faza regională a olimpiadelor de matematică şi fizică – erau singurele obiecte la care se organizau olimpiade -, iar în clasa a X-a am obţinut premiul al III-lea pe ţară la olimpiada de matematică şi menţiune, la fizică.
– Un portret al promoției 1959 și al profesorilor acelei generații, cum ar arăta acum, la 66 de ani de la terminarea liceului?
– A fost o promoţie foarte studioasă, din care majoritatea absolvenţilor a urmat cursuri universitare şi a ocupat funcţii importante. La Examenul de Maturitate am susținut şase materii la oral şi două la scris. Profesorii noştri au fost excepţionali, au manifestat multă empatie faţă de elevi şi ne-au îndrumat numai pe drumul cel bun. Îi amintesc pe profesorii Rotundu, Velea, Teodoreanu, Manole, Elena Pleşa, Elena Chelsoi, soţii Savin, Dulamangiu, Humeni, Ceauşu, Garabedeanu, Magda Cojoc, Bostan, Georgeta Pralea, Buhăiescu, Laşcu, Tatiana Gafencu, Alexandrescu şi mulţi alţii.
– Dan Mircea, tatăl dumneavoastră, v-a fost și el profesor?
– Nu, s-a ferit mereu să fie profesor la clasa mea, pentru că n-ar fi putut să fie obiectiv.
– Să mai zăbovim asupra portretului tatălui dumneavoastră…
– Tatăl meu, Dan Mircea, profesor de istorie (cu titlul de profesor emerit), a studiat Istoria la Universitatea din Bucureşti, asistând la câteva cursuri ale marelui profesor Nicolae Iorga. A fost coleg cu Florica Condurache, fiica marelui matematician şi gânditor Grigore Moisil. A fost mare iubitor de Operă şi nu a ratat niciun spectacol al Operei din Bucureşti. Mai târziu, fiind profesor, îl ruga pe profesorul de Muzică, Buium, să-i cânte la vioară pasaje din concertele lui Beethoven sau Max Bruch. A predat mai întâi la Liceul Comercial din Piatra-Neamţ (unde făcea naveta, cum vă spuneam mai înainte, de la Pângăraţi sau Mănăstirea Bistriţa), apoi a fost directorul Şcolii Pedagogice de Băieţi „Gheorghe Asachi” şi al Liceului (acum Colegiul Naţional) „Petru Rareş”. Din păcate, în 1970, la doar 50 ani, s-a îmbolnăvit grav (aproape fatal) de inimă şi a trebuit să se pensioneze. A mai trăit vreo 15 ani, ducând o viaţă cvasi-normală. Dacă e să fac oarece speculaţii, aş putea să spun că boala i-a fost cauzată de stres, pentru că a fost numit preşedintele comisiei de bacalaureat la care „trebuia” să fie admis prim-secretarul de partid al comitetului regional Bacău, Ştefan Boboş. A jucat volei până pe la 40 ani, la Asociaţia „Voinţa” şi i se spunea „Bătrânul”, pentru că avea părul alb. Tatăl meu a fost nepotul lui Petre Ispirescu, fiul Luciei Ispirescu-Mircea, despre care am povestit mai devreme.
(Despre tatăl său : „Prof. DAN MIRCEA – profesor de istorie și destoinic director, într-o perioadă nu tocmai confortabilă învățământului nostru, a fost un om şi dascăl de mare omenie, cinste şi corectitudine şi de o veritabilă verticalitate, apreciat de către toţi cei care l-au cunoscut” – Promoția 1961 a Liceului „Petru Rareș”).
– Mama?
– Mama mea, Lucia Şoarec-Mircea, fiica lui Vasile C. Şoarec, a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti şi a fost o vreme medic de ciscumscripţie rurală în Mehedinţi, Olt şi apoi în Neamţ. Când a trebuit să încep şcoala, s-a mutat la Piatra-Neamţ, unde a ocupat funcţia de şef de secţie TBC (pneumologie) la Spitalul Unificat nr. 1 Piatra-Neamţ. După pensionare, a funcţionat câţiva ani la Sanatoriul Bisericani-Neamţ, unde a fost colegă cu Todică S. Kirileanu, fiul lui Simion Teodorescu Kirileanu. Pe când era studentă (în 1931) apare într-o fotografie de pe Ceahlău (făcută de renumitul fotograf din Piatra-Neamţ – Adolphe Chevallier) împreună cu G. T. Kirileanu, Decebal Kirileanu, doamna Elise Lalu, dr. Mihai Enăchescu…
Mama mea m-a însoţit, în copilărie, în excursiile pe Ceahlău sau mi-a organizat un circuit, cu trenul, prin toată ţara, de la Gheorgheni, până la Cluj, Oradea, Timişoara, Bucureşti, Sinaia (cu o excursie în Bucegi) şi apoi la Constanţa.
– În ce mod v-o mai amintiți?
– A trebuit să-i întreţină pe părinţii săi, Vasile şi Elena Şoarec, rămaşi fără mijloace de subzistenţă, atunci când bunicul meu a fost exclus din baroul de avocaţi Neamţ, unde era decan şi au fost goniţi din casă. De asemenea, trebuia s-o ajute şi pe sora ei, Florica Popovici, rămasă şi ea fără venituri, atunci când proprietăţile soţului ei, Ioan Popovici, au fost expropriate, rămânând să trăiască într-o singură cameră. Naşul meu (şi al părinţilor, dar şi al nostru, de cununie) a trebuit să muncească la săparea rambleului liniei ferate înguste, forestiere, dintre Piatra-Neamţ şi Cuejdi, unde un frate de-al său şi-a găsit moartea, fiind înghiţit de un val de pământ. Apoi, a fost vânzător ambulant de loz în plic. Soţia sa şi naşa, Florica, a înjghebat o cantină, la care luau masa în special moşieri surghiuniţi din zona Romanului, cu domiciliu forţat în Piatra-Neamţ. În perioada când Răzvan Teodorescu era preşedinte – director general la Televiziunea Română, mi-a mărturisit că, într-o vacanţă la Piatra-Neamţ, a luat şi el masa la naşa-mătuşa mea.
– Cine vă erau prietenii?
– Copil fiind, aveam mulţi prieteni. Cel mai bun prieten mi-a fost, şi-mi este încă, Francisk Vaculik, cel care locuia la două case depărtare, pensionar în prezent, care a fost inginer horticol, şi băieţi, şi fete, cu care băteam mingea, în special pe strada Elena Cuza, o stradă foarte puţin circulată, sau jucam jocuri ca ţurca, poarca, purceii sau de-a v-aţi ascunselea în ograda păsărilor, iar în fundul grădinii am improvizat un miniteren de volei.
– Care erau nevoile copiilor, ale părinților, în acei ani?
– Copilăria mea a fost una normală, deşi părinţii mei au avut destule greutăţi, dar s-au străduit să nu-mi lipsească nimic şi să mă educe în spirit sănătos. Mari melomani, ei au încercat să mă facă să învăţ unele instrumente muzicale, dar nu s-au „lipit” de mine. Am luat câteva lecţii de pian cu domnişoara Sidonia Hogaş, fiica lui Calistrat Hogaş, care i-a fost profesoară de muzică, în liceu, şi mamei mele, dar am abandonat, pentru că nu aveam un pian acasă, pe care să studiez. Apoi, am „încercat” vioara cu profesorul Buium, dar, având o „ureche” prea pretenţioasă, am abandonat şi vioara, pentru că nu-mi plăcea cum „scârţâi”.
– Unde locuiați?
– La imobilul situat pe strada Maxim Gorki (înainte de comunism şi în prezent, Ştefan cel Mare), numărul 47 (acum 57). Imobilul care aparţinea soţilor Ioan şi Florica Popovici (născută Şoarec, sora mamei) a fost naţionalizat de comunişti, proprietarii s-au restrâns într-o singură cameră, noi rămânând chiriaşi la Stat, în două camere destul de mici. Tot în acest imobil au fost strămutaţi bunicii mei, atunci când le-a fost şi lor naţionalizată casa şi daţi afară din ea. În acel imobil trăiau, la un moment dat, şapte familii, împărţind o singură baie şi două bucătării.
– Bunicii sunt o neprețuită comoară în viața nepoților. Ce a însemnat Vasile C. Șoarec, bunicul pe linie maternă pentru dumneavoastră?
– Bunicul meu, Vasile C. Şoarec, a fost un om deosebit, doar că soarta nu a fost miloasă cu el. Era un om integru, moral, care a ştiut să suporte toate vicisitudinile, fără să se lamenteze sau să ceară milă. Tatăl său, Constantin Şoarec, fiul lui Gheorghe Şoarec, a fost „uns” Pitar la curtea Caimacamului Vogoride. Este şi arborele genealogic din anul 1904 (preluare din articolul profesorului Mihai Sorin Rădulescu, care, la rândul lui, l-a preluat de la profesorul Florin Constantiniu, rudă cu familia Şoarec). Profesorul Rădulescu se mira că nu apare în arborele genealogic numele lui Miron Şoarec, dar acesta se născuse după 1904, ca şi mama mea, Lucia, sau unchiul meu Anghel-Spiridon. Bunicul meu a fost Decanul Baroului de Avocaţi Neamţ, până când a fost eliminat de comunişti, i-a fost confiscată averea şi a fost dat afară din casă. A studiat Dreptul la Bucureşti şi a avut activitate politică, de care nu ştiu prea multe, pentru că, fiind copil, am fost protejat de ai mei, pentru a nu suferi represiunile regimului comunist. Am aflat târziu că a fost admiratorul lui Simion Mehedinţi şi a dorit să fie primit în Partidul Naţional Liberal (pentru care ataşez un manuscris). I-a plăcut literatura şi a fost prieten cu Gheorghe Teodorescu Kirileanu („Moş Ghiţă”), în casa căruia m-a dus de mai multe ori şi i-am admirat vasta bibliotecă. A scris multe caiete de memorii, pe care i le dicta soţiei sale, Elena, şi aceasta le caligrafia într-o minunată scriere rondă. Din păcate, după moartea bunicului meu şi a mamei mele, acele caiete s-au pierdut şi a mai rămas doar o mică mostră, pe care o anexez. Îi plăcea să vâneze şi avea câini prepelicari, pe care-i botezase „Conaşu” sau „Ţuţurel”. N-am petrecut prea mult timp împreună cu bunicul („Bicu”), deşi trăiam în aceeaşi casă. Când îl vizitam, aflam multe lucruri interesante şi snoave. De la el am învăţat multe cuvinte moldoveneşti: curechi (varză), cortel (umbrelă), colţuni (ciorapi), pătlăgele (roşii sau vinete), harbuz (pepene), popuşoi (porumb) etc. Şi renumita frază: „O chicat o perjă printr-o bortă din bagdadie ş-o feştelit prostirea de la oghial” (A căzut o prună printr-o gaură din tavan şi a murdărit cearşaful de la plapumă). Cel mai mult îmi plăcea să studiez dicţionarul Larousse în şase volume, din anii 1930 (care se află acum în posesia mea, din fericire). Ca să nu se strice, nu mă lăsa să-l ţin pe genunchi, ci doar pe masa. De frica regimului comunist, bunicul lipise bucăţi de hârtie peste părţile din harta României Mari, cedate în urma războiului şi peste notele Imnului Regal. Bineînţeles, acum le-am dezlipit cu grijă, ca să revină în forma iniţială. Tatăl bunicului, Constantin Şoarec, a consemnat în paginile goale ale unui exemplar din Noul Testament, toate evenimentele notabile din viaţa sa.
– Bunica?
– „Bica”, născută Ştefănescu, a urmat cursurile Şcolii de Belle Arte de la Iaşi, de unde şi-a perfecţionat caligrafia cu scriere rondă, cu care i-a transcris toate scrierile bunicului. Avea şi mult talent la desen şi era o desăvârşită gospodină. De la ea mi-a rămas un caiet cu reţete de prăjituri. I se spunea „Nunuţa” sau „Coana Vânturica”, pentru că era foarte energică şi vioaie. A murit, din păcate, cu cinci ani înaintea bunicului, în 1954.
– Câți copii au avut bunicii?
– Vasile şi Elena Şoarec au avut cinci copii: Florica (Popovici, după căsătorie), Florin (care a murit la doar 18 ani, când era în liceu şi care era considerat un talent literar), Lucia (căsătorită Mircea, mama mea), Miron şi Anghel-Spiridon (care a fost prizonier în lagărele sovietice din timpul războiului). Florica Popovici a avut doi băieţi: Florin-Ioan şi Lucian, Lucia a avut un singur copil (pe mine), iar Anghel a avut o fiică – Irina. Miron Şoarec nu a avut copii.
– Renumitul pianist Miron Șoarec, unchiul dumneavoastră, prietenul lui Dinu Lipatti, a concertat la inaugurarea Teatrului din Piatra-Neamț, în 1943, cu Orchestra Operei Române condusă de dirijorul Jean Bobescu. Mai știu că era și pianistul preferat al Mariei Tănase.
– Unchiul meu, Miron Şoarec, a fost un copil foarte năzdrăvan, care-l antrena şi pe fratele său mai mic, Anghel şi pentru care luau destule corecţii fizice de la tatăl lor, Vasile Şoarec. Uneori, o antrenau şi pe sora lor mai mare, Lucia, mama mea. De exemplu, trăgeau cu puşca de salon, să spargă becul de pe stradă. Nereuşind, au pus-o şi pe mama, care a spart becul din primul foc. La Tarcău, unde părinţii aveau o casă de vacanţă, se împrietenise cu copiii sătenilor şi făceau tot soiul de ghiduşii. Curtea fiind în pantă, au improvizat o linie din bârne, pe care coborau cu un vagonet de la linia ferată îngustă. Miron botezase linia CLMŞ, adică „Calea Lemnată Miron Şoarec”. În timpul refugiului din 1942, a fost vecin cu familia mea în comuna Hotarele din judeţul Giurgiu, unde a cunoscut-o pe Maria Tănase, cu care, se pare, a fost mai mult decât prieten, pentru că unchiul meu era cam iubăreţ. După terminarea liceului, a urmat la Bucureşti Conservatorul de Muzică, unde a avut-o ca profesoară de pian şi pe Florica Musicescu. Aici l-a cunoscut pe Dinu Lipatti, cu care s-a împrietenit şi, mai târziu, a scris cartea „Prietenul meu, Dinu Lipatti”. A fost cadru didactic la Conservatorul din Bucureşti. A făcut înregistrări la Radio Bucureşti, la pian, împreună cu violoncelistul Radu Aldulescu, sau cu flautistul Vasile Jianu. Din motive politice, a fost exclus din Conservator şi a fost „surghiunit” la Reşiţa, unde a condus „Orchestra muncitorească”, unde activau şi alţi muzicieni de renume, la fel, excluşi din mişcare muzicală românească, precum Ion Românu şi alţii.
– Cu cine a fost căsătorit?
– A fost căsătorit cu Greta, de care a divorţat, iar Greta s-a recăsătorit cu Dumitru (Mitu) Dumitrescu, care a fost Secretar al Academiei Române. La Reşiţa a cunoscut-o pe Lia Gheţia, originară din Jimbolia, cu care s-a căsătorit şi a rămas până la sfârşitul vieţii. Tatăl Liei, medicul Gheţia, a fost deposedat de toată averea şi a fost „strămutat” ca medic la Fabrica de Zahăr din Bucecea – judeţul Botoşani, la celălalt capăt al ţării. Când Miron şi Lia veneau în vacanţă la Piatra-Neamţ, unde eram încă elev, doctorul Gheţia ne vizita şi eu eram foarte fericit, pentru că îmi dăruia câte o bancnotă de 100 lei. Miron şi Lia s-au mutat apoi la Timişoara, unde Miron a primit un post de profesor de pian la Liceul de Muzică. Când îi vizitam, eram fericit, pentru că recepţionau Televiziunea Sârbă şi pe cea Maghiară. Acolo am vizionat pentru prima oară Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. Ulterior, Miron a fost reabilitat şi a devenit profesor de pian la Conservatorul din Cluj. A avut colaborări cu orchestra simfonică din Erlangen – Germania şi dorea să le întoarcă vizita (intenţionau să părăsească ţara – el şi Lia), dar nu au primit paşaport. Miron Şoarec a murit în 1989, înainte de evenimentele din decembrie, aşa încât nu a putut să se bucure de căderea regimului ceauşisto-comunist.
– Vacanțele cum arătau?
– Vacanţa de vară o petreceam, de obicei, în aşa-zisa „tabără” organizată în Școala elementară nr. 6, fostă Şcoala Primară „Jean Théophile Raux și George Lalu“ din Valea Viei, unde mă jucam cu prietenii din cartier. Nu lipsea, nici într-un an, excursia cu părinţii şi cu prietenii, pe Ceahlău. Iarna, ne strângeam în casa unui prieten, sau prietenă, şi jucam gajuri, mima, fazan sau „flori, fete, băieţi”. Mai târziu, în ultimii ani de liceu, ne adunam la o prietenă care avea un patefon şi dansam pe muzica anilor ‘40. Tot iarna, mă dădeam cu sania, în special pe strada Maiakovski, actualmente, Mihail Sadoveanu, sau cu schiurile, în parcul oraşului, sau pe pârtia de schi de pe Cozla.
– V-a plăcut să schiați?
– Am practicat şi schi fond, participând, prin clasa a zecea, la concursul şcolar naţional de schi-fond de la Cota 1400 din Sinaia, unde am terminat al 33-lea din 37 de concurenţi, dar tot a apărut un articol despre mine în „Sportul Popular”, pentru că eram singurul sportiv cu nota 10 pe linie la şcoală.
(Articolul din Sportul Popular: Un recordman și la învățătură
Am stat de vorbă cu mulţi finalişti, vrând să aflu cum stau tinerii sportivi cu şcoala. Aproape toţi nu cunoşteau note sub 8. De altfel, situaţia bună la învăţătură le condiţiona şi participarea la finale. L-am cunoscut însă şi pe Mircea Dan, elev în clasa a XI-a a Școlii Medii ,,Petru Rareș“ din Piatra-Neamţ, care a reuşit performanţa de a nu căpăta niciun 9, ci… 13 de 10! Fondistul Mircea Dan a demonstrat astfel că poţi fi în acelaşi timp un sportiv fruntaş şi un elev excepțional. Recordul lui Mircea Dan (premiat de altfel cu acest prilej) nu poate fi depăşit, dar poate fi egalat… (Sportul Popular, nr. 3379, 24 martie 1959, p3).
– Ce a urmat după absolvirea liceului?
– În 1959, după terminarea cursurilor liceale, am fost admis la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii a Institutului Politehnic din Bucureşti, pe care am absolvit-o în 1964, cu media 9,50, la specialitatea Radiocomunicaţii şi Radiotehnică. Am avut parte de profesori remarcabili, precum Gheorghe Cartianu, Radu Voinea, Alexandru Timotin, Alexandru Spătaru, Edmond Nicolau (căruia i-am fost, ulterior, timp de un an, în 1970, asistent la cursul de „Antene şi propagare”, unde i-am învăţat pe studenţi, pentru prima oară în Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, programarea în sistemul de programare „Basic”), Constantin Şerbu şi mulţi alţii.
– Unde ați primit repartiție?
– Am fost repartizat la Comitetul de Stat pentru Radio şi Televiziune şi am funcţionat, până în 2005 (41 ani) la Societatea Română de Televiziune, unde am participat la dezvoltarea Televiziunii Române, trecând prin toate sectoarele, de la carele de reportaj şi radiorelee, până la studiouri, înregistrări pe film (telerecording), înregistrări magnetice (iniţial acestea se făceau pe role cu bandă magnetică având lăţimea de 2 inch – 5 cm – şi o greutate de 7 kg pentru o durată a înregistrării de numai 1 ½ ore). Am trecut prin toate etapele de dezvoltare a tehnologiei, de la tuburi electronice la tranzistoare, circuite integrate şi microprocesoare. Am participat şi la echiparea „noului” Centru de Televiziune, între 1968 şi 1971, la implementarea televiziunii în culori. Apropo, în 1968, Walter Bruch, inventatorul sistemului PAL de televiziune în culori, a făcut la Bucureşti o demonstraţie a acestui sistem de televiziune în culori, dorind să demontreze superioritatea sistemului PAL asupra sistemului SECAM, inventat de francezi. Urmarea este hazlie, pentru că la vizita în România, din 1979, a preşedintelui Franţei, Valery Giscard d’Estaing, s-a semnat cu Ceauşescu un memorandum prin care România se obliga să adopte sistemul SECAM (sistem adoptat în toate ţările socialiste aflate sub „oblăduirea” Moscovei). Având în vedere că sistemul PAL era superior tehnic sistemului SECAM, specialiştii noştri au imaginat un „complot” prin care s-a tergiversat introducerea televiziunii în culori în România şi, la înţelegere cu Ministerul Telecomunicaţiilor şi, mai ales, cu Ministerul Costrucţiilor de Maşini, s-a convenit să se fabrice televizoare în culori bi-sistem, cu comutare automată, prin care telespectatorul să nu-şi dea seama dacă recepţionează SECAM de la sovietici, unguri sau bulgari, sau PAL din puţinele emisiuni româneşti sau de la iugoslavi (sau de la fericiţii care aveau playere sau recordere cu videocasete în sistemul PAL). Sunt convins că Nicolae Ceauşescu a murit fără să ştie ce sistem de televiziune în culori a fost adoptat de România. De la Televiziunea Română am beneficiat de multe cursuri de specializare în străinătate, de la RAI-Roma TV, până la firme producătoare de echipamente de înregistrare. Am fost membru al unei grupe de studii a Comisiei Tehnice a OIRT – Organizaţia Internaţională de Radioteleviziune (a ţărilor socialiste) care patrona Interviziunea, apoi, după 1990, al unui subcomitet al Comitetului Tehnic al EBU (Uniunea Europeană de Radioteleviziune), care patronează Euroviziunea. Am participat la simpozioane şi expoziţii de specialitate din mai multe ţări. Am predat cursuri de tehnica televiziunii la Şcoala Tehnică Postliceală „Unirea” din Bucureşti, precum şi cursuri de specializare şi iniţiere în cadrul Televiziunii Române.
– Unde v-a surprins Revoluția?
– Evenimentele din decembrie 1989 si din 14 martie 1990 (când protestatarii din Piaţa Universităţii au atacat Televiziunea Română) m-au surprins în Sediul Televiziunii Române, dar n-am dorit să primesc titlul şi beneficiile de Revoluţionar, pentru că am considerat că-mi fac doar datoria. Eram şi eu în bătaia focului… Numele meu apare în cartea lui Mihai Tatulici „Revoluţia din 1989 la Televiziunea Română”.
A consemnat Violeta MOȘU
