Scenograful, pictorul şi scriitorul Vasile Jurje s-a născut în urmă cu 89 de ani (26 iunie 1936) la Cicârlău, în Maramureş. Este membru al UAPR (Uniunea Artiștilor Plastici din România) și al UNITER (Uniunea Oamenilor de Teatru din România).
După un periplu prin mai multe teatre, a fost angajat scenograf la Teatrul Tineretului, „Dosarul Andersonville” fiind primul spectacol pentru care a semnat scenografia aici, în colaborare cu Emil Mandric, în anul 1975.
A realizat la Piatra-Neamț (decor, costume, afișe) spectacole antologice – „Slugă la doi stăpâni”, „Cuibul”, sau „Somnoroasa aventură” și, plecat la Constanța, a lucrat cu mari regizori, dar şi cu Oleg Danovski, întemeietorul şcolii româneşti de balet modern.
În anii ’70, a condus Cenaclul Piatra-Neamţ al Uniunii Artiştilor Plastici din România. A succedat în funcţie acuarelistei Iulia Hălăucescu, urmat fiind de sculptorul Clement Pompiliu.
Este autorul albumului „Călător prin lumea artelor” (2017) şi al volumelor: „Monolog după o cortină” (autobiografică, 2019), „Călător în alte lumi” (povestiri, 2020) şi „Moara pisicii albe” (povestiri, 2022).
Spune că scenografia implică multă fantezie creatoare, fiecare spectacol presupunând un univers propriu, iar tandemul regizor-scenograf trebuie să funcționeze într-o unitate perfectă, pentru zămislirea lui.
Renumitul cântăreț de muzică populară Nicolae Sabău, născut și el la Cicârlău, în județul Maramureș, a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai săi.
Alături de Nicolae Sabău.
– În ce împrejurări ați ajuns la Piatra-Neamț?
– Eram scenograf la Teatrul Dramatic din Bacău și cum Piatra-Neamț se află la 60 de km distanță, eram prezent la fiecare premieră a Teatrului Tineretului. Iar când artistul scenograf Mihai Mădescu a plecat la București, am bătut la poarta teatrului din Piatra-Neamț și norocul mi-a surâs. Se întâmpla în anul 1975. Am fost angajat prin transfer, în urma unui așa-zis examen. Acest examen s-a numit spectacolul „Dosarul Andersonville” de Saul Levitt, în regia lui Emil Mandric, care era și directorul teatrului.
– Ați avut cu Teatrul Tineretului o intensă colaborare, semnând scenografia unor spectacole de referință. Povestiți-ne, vă rog.
– Atmosfera de la Teatrul Tineretului era total diferită față de cea pe care o cunoscusem prin alte teatre, unde actorii veneau și plecau ca de la serviciu. În teatrul nemțean am găsit o mare familie. E adevărat că majoritatea actorilor erau tineri, burlaci și cei mai mulți prieteni, ca foști colegi ai Institutului de Teatru din București. De dimineața și până noaptea târziu cu toții ne petreceam timpul în teatru. În bărulețul de la subsolul teatrului – bar cu regim intern – se frământau și se coceau toate problemele unui spectacol. Într-o atmosferă cu glume, dar și cu dezbateri critice profesioniste.
Într-un fel, pentru tinerii absolvenți, Teatrul Tineretului era considerat o platformă intermediară de propulsare. Ținta fiind, desigur, teatrele bucureștene, unde cei mai mulți își găseau locul de consacrare.
Alături de regizorul Emil Mandric.
La Piatra-Neamț, cele mai multe spectacole erau realizate de către colaboratori, regizori și scenografi. Cei mai mulți erau din București și făceau deja echipă cu regizorul invitat.
Uneori, ca angajat al teatrului trebuia să fac și servicii care nu erau întotdeauna pe placul meu. Dar, recunosc, am realizat și câteva creații de excepție. Aș enumera doar „Slugă la doi stăpâni”, „Cuibul” și „Somnoroasa aventură”.
Pentru reușita unui spectacol, este foarte important ca tandemul regizor-scenograf să funcționeze într-o unitate perfectă, la fel ca întreaga echipă – ca într-o orchestră – unde vocea actorilor este esențială, pentru că artiștii constituie materia primă a creației, fără de care nu se poate concepe un spectacol.
În perioada de la Piatra-Neamț, am mai colaborat și cu alte teatre, în special cu cele din această zonă a Moldovei, constatând că, uneori, colaborarea oferă scenografului o îndrăzneală aparte, atât de necesară creației. Astfel, la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, cu spectacolul „Demiurgul” de Vasile Voiculescu, în regia lui Eugen Bordușanu, am obținut Premiul I pentru scenografie, în cadrul Festivalului „Restituiri”, stagiunea 1980-1981.
De la stânga la dreapta: Mihai Chiuaru, Gheorghe Tonița, Laurențiu Dumitrașc, Valentin Ciucă, Florin Mircea Zaharescu, Mariana Papară, Dumitru Simionescu, Dumitru Bezem, Vasile Jurje.
– Cum s-a produs alegerea dumneavoastră în funcția de președinte al Uniunii Artiștilor Plastici, Cenaclul Piatra-Neamț pe atunci?
– La Piatra-Neamț, stindardul artei plastice a fost purtat de cunoscuta acuarelistă Iulia Hălăucescu, de la care am preluat conducerea cenaclului, care, după un an, crescând numărul membrilor, a devenit filială. Distinsa acuarelistă se retrăsese din cauza vârstei și a timpului pierdut cu activitățile organizatorice, însă a rămas mereu un sfătuitor și un exemplu implicat de tenacitate creatoare, pentru toți artiștii nemțeni.
Nu pot să nu amintesc contribuția importantă pentru toată mișcarea cultural-artistică – teatru, artă plastică, mișcarea de amatori – a pătimașului profesor Gheorghe Bunghez. Un om cu o cultură deosebită, ajuns într-o funcție la partid, apoi președinte la cultură și director al Teatrului Tineretului. Gheorghe Bunghez a sprijinit toate manifestările cultural-artistice ale județului Neamt, alocând bani de la buget pentru activității și apărându-le de sabia nemiloasă a cenzurii acelor vremi.
– Meritul de a vă îndrepta spre artă, de a deveni scenograf, pictor, cine îl are?
– Întorcându-mă la anii tinereții, mi-e greu să găsesc un mobil, un fapt anume care mi-a îndreptat pașii spre artă. Era o perioadă a transformărilor, în care o serie de școli își schimba profilul din mers, modificând și opțiunile tinerilor. Astfel, prin clasa a VIII-a, voiam să devin finanțist, dar s-a desființat școala. Apoi, l-am urmat pe un verișor la Școala de artă din Baia Mare, dar după doi ani de cursuri s-au desființat artele plastice de aici și m-am transferat la o școală de artă la Timișoara. Numai că, în ultimul an, și-a schimbat și aceasta profilul, în școală tehnică, și nu puteam avea acces la o universitate decât după trei ani de producție. Norocul meu a fost că, făcând armata în București, împreună cu alt răcan pasionat de arte, am putut vizita frecvent Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, familiarizându-ne cu atmosfera de creație și păstrând vie dorința de a deveni și noi studenți. Ceea ce s-a petrecut, chiar dacă au mai trecut aproape trei ani de la acele vizite.
– Ce credeți că v-a individualizat? Există o trăsătură a firii dumneavoastră mai puțin cunoscută?
– Am crescut fără o susținere din partea familiei, pe care am pierdut-o la 12 ani. Poate că mi s-a imprimat un fel de izolare față de colectivitate, devenind câteodată prea puțin comunicativ. Cu toate eforturile, nu am reușit să deschid toate lacătele anilor grei pe care i-am traversat în tinerețe. Acest fapt cred că îmi caracterizează și lucrările mele. Mă refer, mai ales, la pictură – poate și la scris -, deoarece în scenografie, fiecare spectacol cere o atmosferă individualizată, în funcție de epocă, ce trebuie respectată. Vorbesc de stilul spectacolelor din perioada creației mele, deoarece acum, urmărind niște montări recente, constat că stau la bază alte criterii.
– Care-i teritoriul cultural european care vă atrage cel mai mult?
– Contactul direct cu Occidentul l-am avut destul de târziu. Depășisem patruzeci de ani. Și cum în acea perioadă în țara noastră întunericul era la el acasă, explozia de lumini și reclamele mi-au luat ochii. Dar, dincolo de acestea, vizitând o serie de săli de expoziții, arta contemporană a Occidentului m-a dezamăgit. Ca adept al unei școli bazată pe realism, am văzut un abstracționism fără valori artistice, combinații de obiecte bizare, originalitatea și trimiterile la haosul vieții cotidiene fiind criteriul de bază al artiștilor acelor expoziții.
Desigur, acesta mi se pare un moment hazliu, deși, din păcate, Cutia Pandorei s-a revărsat și spre estul Europei. Există totuși o artă a vestului în fața căreia trebuie să ne descoperim și să ne închinăm. Artă care a influențat la vremea ei și mișcarea plastică din țara noastră. Mă refer la Impresionism și Postimpresionism, care au devenit școli de bază pentru artiștii români.
Dar, nu vreau să fac teoria artei Occidentului. Cred însă că, așa cum pentru religia creștină, cartea de căpătâi este Biblia, tot așa pentru artă – indiferent de formă – se poate spune că este arta Occidentului, în special atmosfera creativă. Mă refer la faptul că doar artiștii plecați dincolo au reușit să se afirme. Și exemplele sunt concludente.
– În ce v-ați regăsit cel mai mult. În pictură, scenografie, scris?
– Întrebarea mi se pare o capcană, întrucât așa cum un părinte are mai mulți copii, nu poate afirma pe care dintre aceștia îl iubește cel mai mult. Când pornești la un drum, este bine să nu te întorci, chiar dacă drumul are și multe hârtoape. Desigur, aș putea să-mi pun întrebarea: Dacă din tinerețe, când am cochetat cu scrisul, aș fi mers doar pe acest drum, unde aș fi ajuns? Ori? Dacă după terminarea facultății, aș fi petrecut, ca alți colegi, numai în fața șevaletului… Poate că, mergând pe mai multe drumuri, nu reușești să ajungi în toate unde ți-ai propus, dar fiecare drum îți oferă o satisfacție. Și în viață asta contează.
– Care credeți că este cea mai mare bogăție a omului?
– Capacitatea de gândire. Mă refer la gândirea pozitivă, prin care omul își poate realiza toate visele. Gândirea stă la baza întregii creații a omenirii. Fără această gândire nu ar fi existat. Iar imaginația și intuiția sunt aripile cu care omul poate să zboare.
– Simțiți uneori nevoia să recuperați frumuseți pierdute?
– Frumusețile pierdute nu se mai pot recupera după optzeci de ani.
– Cine v-au fost colaboratorii cei mai apropiați la Piatra-Neamț?
– Desigur, cel mai apropiat colaborator, sfătuitor și confident mi-a fost, în permanentă, soția. În rest, la Piatra-Neamț, consider că am avut numai prieteni. Firea mea nu acceptă certuri, dușmănii, invidii. Din această cauză, în unele contradicții, lăsând prea mult de la mine, am avut chiar de pierdut. O toleranță prea darnică nu este bună.
Romeo Tudor, Cornel Nicoară, Vasile Jurje și Mircea Zaharia.
Din păcate, sunt puțini prieteni care mi-au mai rămas la Piatra-Neamț. Îi pot enumera pe degetele de la o singură mână. Totuși, prin mijloacele moderne de comunicare – mă refer, în special, la Facebook – aria de prieteni nemțeni s-a lărgit considerabil. Acestora și tuturor celor care își amintesc de activitatea mea, le transmit un gând frumos din inimă. O inimă, pe care de multe ori o văd ca pe un trandafir roșu. Acest trandafir îl dăruiesc tuturor nemțenilor unde mi-am petrecut o parte dintre cei mai frumoși ani ai tinereții.
A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Facebook Vasile Jurje.
Referințe critice
„Amuzantă este această permanentă goană a personajelor, în spaţiul restrâns, ondulat şi denivelat al podeţelor veneţiene (admirabil decor, gândit şi realizat de Vasile Jurje, în ideea de joc apă-uscat, apă-poduri, apă-gondele). Vesele şi pline de culoare sunt aventurile petrecute pe platforma de sus a spectacolului, jocul angajat în jurul canatelor celor două uşi ale camerelor de hotel, uşi de care toată lumea se izbeşte cu capul, ca năucă, ieşind şi intrând într-o avalanşă nebună, din dreptul cărora, eroii sar drăceşte în apă sau pe pământ, din faţa cărora pornesc şi se întorc, într-un iureş nebunesc şi cu virtuozităţi de autentică jonglerie farfuriile zburătoare necesare celebrului prânz goldonian” – Slugă la doi stăpâni, Valeria Ducea, Revista Teatrul, Nr. 5, 1 mai 1976, p.48.
„Lucrările lui Vasile Jurje se referă, deopotrivă, la modalităţile pictorului şi graficianului. Pe de o parte, este vizibilă dorinţa de a plăsmui din culoare întreaga imagine, iar pe de altă parte, acceptă tuşe severe, de tip grafic, în operaţiunea de construcţie a formei” – Constantin Prut, Contemporanul, Anul 24, Nr. 37, 11 septembrie 1970, p.7.
„Vasile Jurje reînvie proza scurtă, nuvela, povestirea, schiţa. Le reînvie cu har. A scrie proză scurtă necesită multă frământare, gândire, putere de sinteză, a reda viaţă şi personaje cu trăiri tot atât de solicitante ca într-o scriere de largă respiraţie cum e romanul. În proza scurtă se dovedeşte un maestru apropiat de mari scriitori care au făcut acest lucru. S-a vorbit despre apropierea de Vasile Voiculescu, eu aş face trimitere şi către proza fantastică a lui Mircea Eliade şi spre proza lui Dan Pavel” – profesorul Vasile Leschian.
