La Sestri Art Gallery, în această după-amiază (9 iulie 2025), s-a deschis expoziția de pictură „Home sweet home” a profesoarei Marcela Popescu. Într-un larg repertoriu cromatic, creația artistei adună sentimente, melancolii, rememorări. Lumea sa este, în primul rând, o reconstituire lirică.
„Artista Marcela Popescu ne invită într-un univers personal, catifelat, cu nuanțe domoale, așezate atemporal, tăinuind simțirea momentului, ca într-o casă a sufletului ce adăpostește tihna, comuniunea omului, de atâtea veacuri cu trăirea autentică, aproape de divin. Este un univers intim, delicat, în acord cu simțirea artistei, sunt lucrări pline de sevă și poezie, care își pot găsi locul, foarte ușor, în casa și în sufletul nostru. Casa, întâia lume a ființei umane, e învăluită protector de vegetație, îmbrăcată într-un aer locuit de culoare și prospețime, ce ne aduce să vrem să poposim, pentru o clipă, pe prispă, iar florile, subiect calofil al artistei, sunt de o reverie poetică ce ne atrage spre contemplare”, a spus dr. Ecaterina Ganea, gazda întâlnirii.
Lucrările, desfășurate într-o armonie de ansamblu și o ținută remarcabile, au un specific propriu, consecvența stilistică fiind o calitate importantă a profesoarei Marcela Popescu. Antonia Obrocea, studentă în anul II la specializarea Modă a Universității Naționale de Arte din București, nepoata artistei, a prefațat în cuvinte calde efortul creator al bunicii sale. „Am crescut în jurul culorilor bunicii, printre pensule, rame și miros de acrilice. La început eram doar copilul care se uita curios cum prinde viață o floare pe pânză. Acum sunt studentă la Universitatea Națională de Arte din București, la specializarea Modă – și am trecut, cum îmi place să zic, de la carioci și creioane colorate la întrebări despre ce înseamnă frumusețea și de ce unele imagini ne rămân în suflet. Între timp am învățat să vorbesc și despre artă dintr-o perspectivă mai teoretică, dar sincer… prima mea școală a fost peretele bunicii. Acolo am înțeles că uneori o pensulă poate spune mai mult decât o mie de cuvinte. Și cred că adevărata mea legătură cu arta a început nu într-un muzeu, ci acasă – într-o casă cu lumină caldă, într-un colț de liniște pictat cu drag. Tema expoziției de azi este Home sweet Home – o expresie simplă, dar care spune atât de mult. Pentru unii, acasă e un loc anume. Pentru alții, e o stare. Un miros. O lumină. O voce care spune e bine. Și tocmai de aceea, pentru mine, această expoziție nu e doar o selecție de lucrări – e un traseu afectiv. Tablourile nu sunt doar reprezentări ale unor case sau grădini – ele sunt frânturi de tihnă, de memorie, de viață așezată cu grijă între culori. Fiecare fereastră pictată pare să lase să intre lumina unei amintiri. Fiecare colț de curte respiră liniștea unei veri petrecute acasă. Nu e vorba despre nostalgia grea, ci despre acea senzație blândă, de familiaritate, care te face să zâmbești fără să știi de ce”, a explicat Antonia Obrocea*.
Prof. Marcela Popescu a fost mereu prezentă, în ultimii ani, în expoziții personale sau de grup. Urmărindu-i creația, constatăm nenumărate semne ale împlinirii sale artistice. „Este minunat să te simți bine acasă, în locul în care se împletesc sentimentele, acolo unde bucuria de a reveni în spațiul amenajat de tine este imensă. În această idee am conceput expoziția pe care am intitulat-o Home sweet home. Admir și transpun pe pânză căsuțele care spun o poveste pe care mi-o închipui, care mă inspiră, chiar dacă peste ele se simte curgerea ireversibilă a timpului. Căminul mai reprezintă locul în care îți faci visuri, în care trăiești bucuriile și uneori durerile. Acasă mai înseamnă să fii inconjurat de cei dragi care reușesc să umple cu dragostea și grija lor golul imens lăsat poate de o pierdere. Dar chiar și cu aceste absențe, casa rămâne locul în care sufletul se întoarce. Acolo unde florile știu deja povestea ta, unde fiecare colțișor păstrează o amintire, și unde prezența celor dragi – fie ei aproape sau în inimă – dă sens fiecărei zile. Asta înseamnă pentru mine Home Sweet Home: o casă plină de viață, de vise”, a subliniat prof. Marcela Popescu.
La chitară clasică, Alexandru Cojocaru, licențiat al Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima“ Cluj-Napoca, Extensia Piatra-Neamț, a interpretat cu o deosebită muzicalitate și profundă sensibilitate lucrări din repertoriul universal.
Expoziția este deschisă până la sfârșitul lunii iulie.
Violeta MOȘU
*„Home sweet Home” (autoare, Antonia Obrocea)
Mă numesc Antonia Obrocea și sunt nepoata artistei Marcela Popescu – și, oficial sau nu, PR-ul ei personal de la fiecare vernisaj.
Am crescut în jurul culorilor ei, printre pensule, rame și miros de acrilice. La început eram doar copilul care se uita curios cum prinde viață o floare pe pânză. Acum sunt studentă la Universitatea Națională de Arte din București, la specializarea modă – și am trecut, cum îmi place să zic, de la carioci și creioane colorate la întrebări despre ce înseamnă frumusețea și de ce unele imagini ne rămân în suflet.
Între timp am învățat să vorbesc și despre artă dintr-o perspectivă mai teoretică, dar sincer… prima mea „școală” a fost peretele bunicii. Acolo am înțeles că uneori o pensulă poate spune mai mult decât o mie de cuvinte.
Și cred că adevărata mea legătură cu arta a început nu într-un muzeu, ci acasă – într- o casă cu lumină caldă, într-un colț de liniște pictat cu drag.
Tema expoziției de azi este „Home sweet Home” – o expresie simplă, dar care spune atât de mult. Pentru unii, acasă e un loc anume. Pentru alții, e o stare. Un miros. O lumină. O voce care spune „e bine”.
Și tocmai de aceea, pentru mine, această expoziție nu e doar o selecție de lucrări – e un traseu afectiv.
Tablourile nu sunt doar reprezentări ale unor case sau grădini – ele sunt frânturi de tihnă, de memorie, de viață așezată cu grijă între culori.
Fiecare fereastră pictată pare să lase să intre lumina unei amintiri. Fiecare colț de curte respiră liniștea unei veri petrecute acasă.
Nu e vorba despre nostalgia grea, ci despre acea senzație blândă, de familiaritate, care te face să zâmbești fără să știi de ce.
Pentru bunica mea, „acasă” nu e o noțiune abstractă. Nu e doar un fundal sau un decor. Ea pictează case reale, dar le oferă acel „ceva” care le face vii: o lumină misterioasă, o floare aplecată, o carte deschisă care ascunde o poveste.
Unele lucrări par să fie aproape un „birou de curiozități” vizual – cu obiecte mici care spun lucruri mari. O lampă veche, o vioară uitată, o ceașcă de ceai – toate capătă greutate și emoție.
Acestea nu sunt doar detalii frumoase, ci urme ale unei vieți trăite cu sens. Casele și interioarele bunicii mele nu sunt perfecte, dar sunt adevărate – și tocmai de aceea, emoționante. Fiecare pare să păstreze o taină, o voce caldă, o poveste poate nerostită încă.
Și dacă vă uitați cu atenție, o să descoperiți că într-un tablou s-a strecurat un detaliu foarte personal – Gatsby, pisicul familiei, cu figura lui sugubeață, ascuns printre flori, de parcă ar ști exact că e în centrul atenției.
E acel gen de apariție care nu are nevoie de explicații: e parte din viață, parte din casă, parte din poveste.
Și tocmai astfel de detalii – jucăușe, intime, sincere – fac ca această lucrare să nu fie doar o pictură, ci o bucată de acasă în care poți păși oricând cu inima deschisă.
Așa cum am învățat și din filosofia artei, nu contează doar ce vezi într-un tablou, ci cum te face să simți.
Și cred că acesta e cel mai frumos lucru pe care îl face pictura bunicii mele: ne dă voie să simțim. Ne oprește puțin din goană și ne invită într-un colț de liniște, de lumină, de amintire.
Vă invit să vă bucurați de această expoziție cu inima deschisă, să vă plimbați printre aceste lucrări ca și cum v-ați plimba printr-un loc cunoscut și drag.
S-ar putea să descoperiți, în culorile unei case sau în umbra unei flori, o bucată din propriul vostru „acasă”.
