marți, iulie 16, 2024
AcasăActualitateVianu Mureșan, scriitor, doctor în filosofie: „Practic, între producția literară și critica...

Vianu Mureșan, scriitor, doctor în filosofie: „Practic, între producția literară și critica literară, este o mare ruptură”

Vianu Mureșan, nume de referință în lumea literaturii de la noi, s-a aflat printre scriitorii care au participat, la sfârșitul săptămânii trecute, la lansările de carte prilejuite de cea de-a treia ediție a Târgului „Libris”, organizat în municipiul Roman. S-a născut în localitatea Vicea, Maramureș, la 20 februarie 1969. Este absolvent al Facultății de Istorie și Filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1993. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj. Este scriitor, publicist, traducător, doctor în Filosofie al UBB, Cluj-Napoca, din 2003. A publicat cronici, articole, eseuri, studii, tratate despre experiența religioasă, teologia și arta icoanei, filosofia neoplatonică, alteritate în perspectiva etică, creativitatea la copii, hermeneutica situațiilor existențiale, poetica situațiilor-limită, agoniei și morții. Scrie poezie și proză. În 2005 a primit premiul „Henri Jaquier” al Centrului Cultural Francez pentru teza de doctorat: „Heterologie, introducere în etica lui E. Lévinas”, bazată pe studii și cercetări desfășurate pe parcursul a doisprezece ani.

– Ați declarat că există o „erupție” de scriitori în mediul on-line în România; nicicând nu a mai fost așa…

– Această „erupție” on-line este facilitată și de un fenomen care-i extraliterar, facilitatea de a publica și mai ales facilitatea de a apărea cu literatură sau așa-zisă literatură în mediul on-line. Acest fenomen a creat o derută în ceea ce privește viața literară și valoarea cărților. În momentul acesta sunt autori, sunt scriitori sau sunt oameni care practică literatura și care acum scriu un poem și peste 5 minute îl postează pe Facebook. Se publică atât de multă literatură, atât scrisă de autori români, cât și traduceri, încât aceste filtre nu mai fac față. Piața literară este copleșită de traduceri și de apariții de noutăți. Sunt scriitori, edituri favorizate, tot așa cum sunt edituri ignorate complet, atât de către critica literară, cât și de instanțele care analizează literatura în vederea acordării unor premii, ceea ce face ca bună parte dintre cei care scriu acuma să fie pur și simplu invizibili, indiferent de valoarea cărților lor. Preocuparea pe care orice scriitor trebuie să o aibă este, dincolo de valoarea pe care o are cartea lui, dacă ea primește sau nu o funcție în literatura în care vrea să se miște. Noi putem să avem un peștișor de aur, dar, dacă nu are apa în care să se miște, el va muri. Una este să cred eu că sunt scriitor bun și alta-i să creadă niște instanțe critice sau niște specialiști în literatură că scrierea mea are valoare sau este bună. Această literatură on-line, care cred că numără mii de persoane în România, nu este filtrată de nimic și se creează un fel de circuit autosuficient, alimentat prin Facebook și celelalte rețele de socializare, de like-uri, de aprecieri de grup, de comentarii, așa încât, paralel cu literatura care-i publicată de edituri și care este însoțită de obicei de niște recenzii, prefețe, postfețe, referințe, nimeni nu știe cine-i autorul sau ce valoare are ceea ce scrie el.

– Explozia de pe on-line face rău cărții tipărite?

– Nu știu dacă neapărat face rău cărții tipărite. Mai curând cred că aici este vorba despre un mare laborator al creativității literare. S-ar putea să fie tineri foarte talentați care n-au avut șansa să ajungă într-un mediu literar, n-au ajuns în contact cu cei care scriu la revistă sau cu cei care lucrează la edituri. În primă instanță, ei se testează scriind și publicând în mediul on-line. Cred că dintre ei se va recruta lumea scriitoricească de peste câteva decenii. Ceea ce este derutant, nu neapărat rău, este faptul că se creează o anumită iluzie care se alimentează de la sine. Acești scriitori, care circulă de regulă doar în mediul on-line, își comentează producțiile, își dau like-uri, fac aprecieri și își creează iluzia importanței sau a valorii fără să se fi confruntat în mod real cu piața literară oficială. Oricum, este o explozie colosală de creativitate, cu părțile ei bune și cu părțile ei rele. Partea bună este că dintre ei se vor selecta viitoarele vedete ale unei noi literaturi. Partea rea e această iluzie, dar e cumva inofensivă, oamenii pot să se amăgească în ceea ce privește valoarea scrisului sau a postărilor lor în mediul on-line.

– Care sunt „instanțele” care stabilesc criteriile de valoare în cultura română?

– „Instanțele” care au căderea să se pronunțe sunt cititorii medii, cititorii avizați, critica literară, mediul universitar, juriile care acordă premiile literare cele mai importante, cu condiția ca opțiunile lor să nu fie influențate de ceva extraliterar, de interese extraliterare, ceea ce sunt sigur că nu se întâmplă. Eu, în momentul în care public o carte de filosofie, nu mă pot aștepta să fie citită de foarte multă lume, pentru că este o carte de specialitate. Din start, filtrul prin care eu mă aștept să treacă o carte de filosofie de-a mea este foarte sever și foarte limitat. Dacă scrii ficțiune, ai probabil cea mai mare plajă de cititori. Cei mai mulți cititori și de orice vârstă sunt cititorii de ficțiune. Cititorii de poezie, în aparență, sunt foarte mulți, dar nu sunt foarte calificați sau foarte copți. Avem poezie de la generația optzecistă, care e încă activă pe piață, la cea nouă, a douămiiștilor. Din păcate, scriitorii din aceste generații nu se citesc unii pe alții și nu se apreciază unii pe alții. Sunt, oarecum, literaturi autonome, sau stiluri autonome, care au o valoare pe care o poate stabili doar critica literară. Unui critic, la cantitatea enormă de literatură care se publică în ziua de astăzi, îi este imposibil să facă față valului de cărți. Apreciatul critic de poezie Alexandru Cistelecan a declarat că, în fiecare an, primește saci întregi de volume de poezie. Nu are timp fizic nici măcar să le răsfoiască. E copleșit, efectiv. Plus că domnia sa are de scris niște cărți, are teme și autori despre care scrie. Într-un singur an, la numărul de cărți de poezie care apar, cel puțin jumătate dintre ele rămân nerăsfoite, nu necitite. Practic, între producția literară și analiza literară sau critica literară, este o mare ruptură. Critica de specialitate nu poate să facă față noutății. Astfel, această noutate, această prolificitate și exuberanță a scriitorilor vine, oarecum, pe un teren necritic, pe un spațiu în care nu există criteriu de validare, de valoare, așa încât funcționează absolut totul la risc și la voia întâmplării. Ceilalți, membrii ai Uniunii Scriitorilor, care aparțin de anumite reviste literare, care țin de universități, unde există niște critici influenți, niște cercuri de analiză și critică literară, au și critica și validarea asigurate. Mai sunt și cei care au niște cluburi de lectură și de scriere creativă, mă gândesc aici la Cosmin Perța, Claudiu Komartin, ei au un cerc de tineri care emulează. Ține de talentul și abilitatea lor că și-au format aceste rețele, sunt invitați să facă cluburi de scriere creativă peste tot în țară, chiar și în străinătate, au intrat în legătură cu scriitori din afară, se traduc între ei, se publică, se cultivă, se promovează între ei. Ei cumva au răbufnit, au ajuns la suprafață și într-un fel sau altul au o rețea asigurată. Dar cei care acum debutează, care acum își încearcă puterile în scrierea literară, cei care nu cunosc pe nimeni, care nu fac parte din nicio rețea sau din niciun club sau din niciun cerc de scriere creativă și n-au pe nimeni să-i susțină, ei sunt efectiv pierduți, descumpăniți. Au nevoie de noroc sau de bunăvoința cuiva de la o revistă sau de la o editură care merge pe același principiu pe care-l aplicăm și noi la Editura Eikon: să nu desconsiderăm talentul și vocația literară a nimănui. Înainte de a vedea ce scrie și cum scrie, să nu ne pronunțăm, să nu avem această prejudecată că dacă are 18 ani nu poate să fie matur și nu poate să aibă talent sau vocație literară.

– Astăzi, cum vă vedeți dumneavoastră propriile începuturi literare?

– Am debutat la 27 de ani, după ce citisem mii de cărți, pentru că de la 14-15 ani nu făceam altceva decât să stau să citesc. Mi-am acordat destul de mult timp, nu m-am grăbit să apar, am publicat foarte puține articole în presa literară de la Cluj, în revistele culturale Tribuna, Steaua, și în revista Poesis de la Satu Mare. Am vrut prima dată să mă lămuresc cam ce este valoros pentru mine și ce se consideră ca fiind valoros din punct de vedere literar. Eu zic că există acest criteriu al clasicității la care oamenii care vor să se asigure că nu se iluzionează și că nu au ambiții deșarte în mediul literar ar trebui să se raporteze permanent. Dacă în lumea în care trăiești, între contemporani, între cunoscuți, între prietenii tăi, în lumea în care tu funcționezi nu există cineva care să te ia în serios și care să-ți spună dacă are sau nu valoare ceea ce faci tu, ar trebui să te testezi singur, verificându-te prin lecturi ale celor mai buni scriitori în domeniul în care tu vrei să funcționezi, fie că ești poet, prozator, filosof sau eseist. Eu, ca să revin la începuturile mele, am debutat destul de timid și destul de provincial, pentru că am publicat la Satu Mare prima mea carte (Lanțul Sofiei. Eseu metafizic. Satu Mare: Editura Decalog, 1997 – n.a.), o carte de filosofie în care încercam un gen care să îmbine înțelepciunea lui Ludwig Wittgenstein cu viziunea lui Heraclit și cu experiențele spirituale pe care le aveam la vârsta respectivă, eram atunci într-o atitudine mistică mult mai profundă și mult mai serioasă decât acum. Era scrisă cu gândul de a fi o carte de înțelepciune, foarte mult inspirată și din Khalil Gibran, din Profetul. S-a vrut o carte sapiențială, ceea ce este o mare naivitate să ieși cu o carte sapiențială la început de carieră literară, la 27 de ani. Am avut și câteva încercări poetice cu care nu mă laud, ambiția mea a fost să mă verific, să mă testez, citind mari poeți sau mari scriitori și, poate, am căzut în această inevitabilă slăbiciune a mimetismului, a copierii, pentru că dacă îți place ceva foarte mult și ceva te impresionează și te infuzează cu un anumit limbaj, cu un anumit registru expresiv, cu o anumită imagistică, chiar cu anumite teme, cu o anumită stare, începi să funcționezi inconștient în acea stare. Cred că foarte multe note din acestea mimetice se găsesc în acele cărți pe care nu mi le-am propus să le reeditez, este vorba despre două volume de poezie. Recitindu-le, după mai mulți ani, mi-am dat seama că au niște semințe care ar putea fi refăcute, rescrise, dar așa, în formula în care au fost, nu sunt încă terminate. Probabil că o carte pe care aș dori s-o reeditez și de care nu mă jenez acum este un tratat inspirat din filosofia platonică și neoplatonică despre ce înțelegeau neoplatonicii prin magie. Pe mine m-a stimulat mult o carte a lui Ioan Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere. 1484. Pornind de la tema și bibliografia lui, am revenit la filosofii neoplatonici, la Marsilio Ficino, la platonici din secolele II, III, IV, înaintea lor la mitologia lui Platon, în special la Banchetul și la Timaios, și am încercat să reconfigurez raportul dintre filosofie și magie, pentru că noi avem o percepție foarte naivă, populară despre magie ca fiind vrăjitorie și farmece, blesteme… În tradiția neoplatonică și la Marsilio Ficino, magia era legată în special de existența emoției, sentimentelor și a iubirii în principal. Giordano Bruno are un tratat despre legăturile magice și el a scris despre felul în care funcționează raporturile dintre oameni în baza acestor legături, vinculum vinculorum le numea el, create de sentimente, de pasiune, de emoție, de îndrăgostire și de toată țesătura asta foarte complexă, foarte sofisticată legată de existența iubirii. Și atunci iubirea este un fel de instanță ubicuă universală care creează toate legăturile și, de fapt, forța magiei este legată de forța pasiunilor, de forța sentimentelor pe care nu le putem controla și de care nu putem scăpa. Deci, în Fundamentele filosofice ale magiei, o carte publicată acum 23 de ani, în anul 2000, eu zic că am configurat acest model și l-am explicitat într-o oarecare măsură. În perioada în care lucram la doctorat am studiat foarte mult arta icoanei, simbolistica, arhetipologia lui Carl Gustav Jung și a lui Gilbert Durand și ai altor filosofi, Mircea Eliade, bineînțeles. Am scris o carte despre simbol, icoană, față, chiar așa se intitulează, pe care iarăși aș putea să o reeditez poate cu mici îndreptări de limbaj, dar e o carte documentată, o carte științifică bazată pe multă bibliografie pe care am publicat-o în 2006, la Editura Eikon. Am mai lucrat pe o temă pe care mi-a inspirat-o un curs de filosofie al profesorului Aurel Codoban, în care îl cita pe Cesare Pavese, cu dramele lui sentimentale erotice care l-au dus în cele din urmă la sinucidere. În Pavese, omul jignit, am încercat să fac o interpretare a acestor situații existențiale care-i duc pe unii oamenii, cum a fost Pavese, unul dintre cei mai talentați și mai buni scriitori și traducători italieni, la situația sinuciderii la vârsta de 42 de ani. Și m-am referit în special la Meseria de a trăi, un jurnal pe care l-a ținut el timp de 15 ani și în care-și anunță, o dată la câteva capitole, neputința de a supraviețui acestei jigniri pe care a trebuit să o îndure el în relațiile sentimentale erotice cu femeile. Ultimele pagini ale jurnalului sunt scrise cu puțin timp înainte de moarte. Am făcut referiri și la Dialoguri cu Leuco și alte eseuri, o carte extraordinară a lui, și la câteva dintre poeziile sale, ultima fiind scrisă și dedicată ultimei iubite, o actriță din America, Constance Dowling, un poem fără titlu care are primul vers: „va veni moartea și va avea ochii tăi” și aceste cuvinte vor deveni ulterior și titlu acestui poem extraordinar de melancolic. O confesiune poetică a unui neputincios care-și abandonează viața în brațele morții.

– Care-i partea cea mai importantă a activităților dumneavoastră intelectuale?

– Partea importantă a activităților mele mentale, intelectuale este lectura și eu încerc să mă lămuresc cine are mare valoare în ceea ce scrie, în ceea ce gândește și care sunt ideile sau activitățile literare care au relevanță. Ești exigent sau devii exigent ca scriitor sau ca gânditor în momentul în care înțelegi care sunt marile idei și care sunt constantele tradiției culturale în care te miști. Dacă nu cunoști aceste constante, acționezi cumva ludic și infantil, pur și simplu ești ca un copil care se joacă, oricât de inteligent, talentat, chiar genial ai fi. Cultura are arhitectura ei. Cultura e construită ca un palat sau ca o catedrală: are temelie, are niște piloni, o anumită configurație, are anumite legături, recurențe, constanțe, eflorescențe, o anumită estetică. În cultură eu zic că e important să ne lămurim cine și ce idei a creat, aici fiind vorba despre idei care au fost perpetuate de-a lungul timpului. Indiferent că trăim într-o societate laică sau o societate tradițional religioasă, trebuie să recunoaștem faptul că cele mai mari și constante idei au fost ideile religioase. Așadar, cele mai vechi, constante, puternice, influente idei sunt cele religioase. Deci, mitologia, teologia, filosofia religioasă, apoi, ideile științifice sunt anumite descoperiri care au rămas definitive și valoroase. Nu putem să trecem peste matematica lui Pitagora, peste logica lui Aristotel, peste dialectica lui Socrate, peste maieutică, care-i folosită și reluată și acum în aceste terapii filosofice.

– Putem fi modelatorii propriului nostru destin?

– Partea cea mai importantă a modelării mele sunt sursele. Ori sursele sunt create de alții. Cărțile pe care eu le studiez, modelele pe care eu le am, modele de creatori, modele de filosofi, de teologi, de artiști, de scriitori, de sfinți, de mistici, toate acestea există în afara mea. Eu mă formez cumva în compania lor și prin comparație cu ei, printr-un fel de mimetism, printr-un fel de emulare. Dincolo de asta, eu cred că există un modelator interior. Reiau o teorie frumoasă care m-a fascinat a Sfântului Augustin: că există un Cristos interior. Sfântul Augustin a spus așa: „Indiferent ce gândim, ce citim, ce studiem noi, cât ne rugăm și ce râvnă spirituală avem, rezultatul pe care-l obținem depinde de Cineva care lucrează peste puterea noastră și care nu e controlat de noi. Acesta este Cristosul interior”. Cristosul interior este un mecanism activ și un traducător, un interpret a ceea ce noi vrem să învățăm, a ceea ce noi vrem să înțelegem. Dacă, de exemplu, Dumnezeu ne-ar trimite nouă revelații, dacă n-ar exista acest traducător interior care este Cristosul interior, n-am înțelege ce ni se năzare, ce ni se arată. Deci, Cel care te modelează într-ascunsul este această instanță interioară. Eu pot să n-o numesc Cristos interior dacă nu vreau să mă afișez ca fiind un creștin atât de riguros, atât de serios, dar noi nu știm de fapt care este sursa inteligenței, care este sursa spirituală a profunzimii noastre. Dacă noi încercăm să ne educăm, să ne modelăm, să ne învățăm noi prin sursele culturale, citind, studiind, trecând prin diverse experiențe de viață, toate acestea produc un rezultat sau altul în funcție de ceea ce există în noi fără controlul nostru, ceva ce ne este dat. Este lucrarea spiritului sfânt sau cum spunea Alexandru Mironescu, membru emblematic al Rugului Aprins, o mișcare interioară a duhului. Oricât am râvni și oricât am învăța și oricât am studia și oricât ne-am ruga, dacă nu se declanșează această mișcare interioară a duhului, nu ajungem nici la înțelegere, nici la adevăr, nici la înțelepciune, nici la cumpătare, nici la o viață morală, cuviincioasă. Deci, cel care te modelează este acest duh interior dar, pe lângă asta, eu zic că foarte mult contează disciplina. Trebuie să fim serioși și trebuie să știm ce facem cu timpul nostru în fiecare zi.

– Fiecare om se naște cu acest duh interior?

– De vreme ce omul este în grija lui Dumnezeu, eu cred că acest duh stă și-l păzește. Nu știu dacă se naște cu el sau dacă acest duh nu se înfiripă, nu se instalează în preajma lui din momentul în care omul prinde viață, pentru că este o întrebare destul de adâncă și eu nu am datele teologice să răspund, dar, sunt convins că undeva veghează acest duh și, în diverse momente și în diverse feluri, el lucrează în noi. E important să nu-l neglijăm și să nu ne luăm viața în propriile mâini. Eu sunt foarte mefient, foarte suspicios față de această mentalitate și filosofie motivațională, cu origini americane în principal, care se bazează pe automodelare și pe luarea vieții în propriile mâini definitiv. Nu cred în această putere de a-ți lua viața în propriile mâini, așa cum eu nu m-am născut printr-o decizie personală. Eu cred că veghea, protecția, paza acestui duh, a acestei puteri dumnezeiești este mult mai valoroasă decât ambiția, inteligența, sau tehnicile de autoperfecționare și autodesăvârșire pe care se bazează în mare parte această filosofie motivațională și care în mare măsură este caraghioasă, este ca în cazul baronului de Münchhausen, care încearcă să se smulgă din mlaștină trăgându-se de păr. Dacă tu nu ai un punct exterior de sprijin, poți să te tragi de păr și, în afară de faptul că vei deveni chel, nu cred că reușești să te salvezi. Oricum, mlaștina te va înghiți. Un om deprimat, un om căzut, un om prăbușit, un om cu cancer, bolnav, un om neputincios nu are cum să se salveze, n-are cum să se vindece pe el însuși, are nevoie de grație, are nevoie de minuni, are nevoie de vindecare din partea cuiva. Sufletul este în permanență ombilical legat de Cel care este creatorul lui și la care în ultimă instanță ar trebui să se întoarcă. Filosofi precum Platon, filosofii neoplatonici, patristici, sfinții bisericii toți au crezut acest lucru care este elementar de vreme ce noi n-am avut puterea să ne dăm viață. Viața nu ne aparține, viața lucrează în noi într-un fel sau altul până când vine vremea să plece, până când vine vremea să se smulgă din acest corp trecător și fragil, dar viața se întoarce acolo de unde a venit și viața este permanent ubicuă și veșnică doar în Dumnezeu.

A consemnat Violeta MOȘU

RELATED ARTICLES

Most Popular

Recent Comments