Livia Iacob (n. 26 iunie 1977, Piatra-Neamț) s-a aflat printre scriitorii care au participat la lansările de carte ale Editurii Junimea prilejuite de cea de-a XIII-a ediție a Târgului „Libris”. Este lector universitar doctor la Catedra de Literatură Comparată și Estetică „Al. Dima” din cadrul Facultății de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, critic literar, traducător, redactor de carte şi realizator de emisiuni culturale la televiziune. Are o bogată activitate editorială de specialitate, semnând ca autor, coautor și editor câteva zeci de titluri și studii, dintre care amintim: Romancieri interbelici, Parodia literară. Șapte rescrieri romanești, Omul biblic, Fernando Pessoa. Alteritate și abis. În plus, opera sa literară cuprinde și cinci volume de poeme: Nimic nou sub soare, Editura Aleph, Piatra-Neamţ, 1995; Fragmente din războiul urban, Editura Outopos, Iaşi, 1999; Scrisori de închiriat, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2004; Nu toţi suntem îngeri, Editura Vinea, Bucureşti, 2013; Așezarea lăuntrică, Editura Junimea, Iași, 2021.
– Cum este acasă, la Piatra-Neamț, doamna profesoară?
– Acasă este locul din suflet unde te întorci întotdeauna ca să retrezești amintirile care te-au făcut să devii omul care ești astăzi. Mă bucur să fiu acasă cu un prilej pe care-l prețuiesc foarte mult. Pentru mine, un târg de carte este cu adevărat un eveniment și spun asta în ciuda provocărilor lumii contemporane.
– Ați absolvit Școala generală nr. 4 și Liceul Teoretic „Calistrat Hogaș”…
– Am avut o învățătoare de excepție, doamna Maria Amarandei, pe care o să mi-o aduc aminte toată viața, pentru că, domnia sa, alături de bibliotecara de atunci de la școală, doamna Savin, se face vinovată în mare măsură de ceea ce am devenit eu astăzi. Și spun asta chiar într-un sens constructiv, amintindu-mi că oamenii din viața noastră sunt, de fapt, reperele noastre. Ce-i drept, am trăit vremuri foarte grele atunci sub dictatură, dar am trăit timpuri în care dascălii erau într-adevăr respectați și erau modele. Apoi, la Liceul „Calistrat Hogaș”, pe care l-am absolvit în anul 1996, am avut șansa de a întâlni un profesor excepțional la limba și literatura română, Mircea-Eduard Bălan, care, din păcate, nu mai este printre noi, însă a rămas în sufletul nostru prin tot ce ne ne-a învățat. Eram o clasă bilingvă, română-franceză, la franceză având-o profesoară pe doamna Alina Pamfil, inspectorul de franceză de atunci. Era un om pe gustul nostru, al elevilor, cu care puteam să vorbim de toate, absolut de toate și de la care am deprins dragostea pentru civilizația, cultura și literatura franceză. Haideți să vă spun și o poveste frumoasă despre limba latină, despre care poate lumea nu știe că astăzi este amenințată cu excluderea totală din programa școlară. Nici pentru elevii de atunci, din anii ’90, limba latina nu era ușoară, dar doamna profesoara Marinella Lașcu ne-a insuflat dragostea pentru prozodie. „Păcălindu-ne” cu niște iscusite lecții de bridge, a reușit să ne învețe să iubim această materie. Și ne-a folosit mult, pentru că te deprinzi cu logica, te deprinzi cu oratoria, înveți să vorbești altfel, cântărești gândurile înainte să le slobozești precum unii și alții din cetate în comunitate, și e un lucru admirabil, care merită repovestit. Amintirile mele îl includ și pe domnul profesor de limba engleză Florin Irimia. Domnia sa este modelul celălalt de profesor, care, prin exigență, de fapt, ascute caracterul și inteligența. Îi datorez o cunoaștere aproape de impecabil a limbii engleze și ceea ce am învățat atunci să știți că nu se uită niciodată. Și vreau să vă mai menționez o persoană admirabilă, la care am învățat efectiv de drag și aproape îmi dau lacrimile amintindu-mi de ea. Este vorba despre doamna Veronica Bulache, profesoara de biologie. În momentul în care noi făceam orele de biologie cu ea, a trecut printr-o uriașă dramă familială, respectiv pierderea fiului său într-o tragedie și nimeni nu credea că ea mai poate reveni la catedră și mai poate fi profesorul impecabil care fusese cândva. Și noi le-am demonstrat tuturor că se înșală, pentru că din clasa noastră atunci ne-am înscris foarte mulți la Olimpiada de biologie, iar eu m-am calificat chiar la faza națională. Îmi aduc aminte plăcerea cu care învățam… Nu elevii nu învață, dascălul îi formează să învețe să învețe de fapt. Asta îi menirea unui profesor, nu să-i dea lucrurile mură în gură unui elev și să le învețe pe de rost, ci să-l obișnuiască să gândească.
– Facultatea de Litere a fost prima și singura alegere?
– Da! De mică așezam păpușile pe pat, să stea la lecție, și le dădeam note, n-aveam eu foarte multe păpuși, pe unele le desenam pe mobilă ca să-mi închipui că-s mai multe. Am iubit întotdeauna poveștile poate și pentru faptul că stăteam foarte mult singură și cărțile mi-au alinat această singurătate. Părinții mei au avut o cu totul altă profesie, au fost procurori, și erau foarte hotărâți să mă sprijine în orice demers, dacă aș fi urmat aceeași cale. Dar nu am făcut lucru acesta, tocmai pentru că știam cât de dificilă și epuizantă a fost profesia lor și cât de mult le-a afectat viața. Nu se mai află printre noi, poate, și din acest motiv al unei profesii mult prea dure pentru niște oameni care aveau un fond sensibil deosebit. Mi-am petrecut mult timp la Biblioteca Județeană, și în anii de liceu, și în studenție. De multe ori recitesc niște cărți cu sentimentul că nu le-am citit niciodată înainte, pentru că, de fapt, îți schimbi percepția asupra lecturilor odată cu vârsta.
– Cum v-ați decis să rămâneți în mediul universitar?
– A fost o chestiune foarte dificilă, de fapt, am început printr-un eșec, ca să spun adevărul până la capăt. Prima dată am dat concurs la Catedra de Literatură Română, și am rămas până în ziua de astăzi cu sentimentul unei mari incorectitudini. Apoi, m-am înscris la doctorat, la doamna profesor universitar doctor Viorica S. Constantinescu, și am reușit să trec examenul de preparator, la vremea aceea, la Catedra de Literatură Comparată, concurând cu alți doi colegi de doctorat, foarte buni prieteni.
– Ce rol a jucat în viața dumneavoastră doamna profesoara Viorica S. Constantinescu?
– Niciodată, oricât m-aș fi străduit, nu putea să fie mulțumită de eforturile mele. M-a învățat că e bine să fii așa, pentru a nu cădea în păcatul autosuficienței. Ghearele pandemiei au smuls-o dintre noi, am pierdut-o într-un mod nedrept. A fost un deschizător de noi orizonturi, era un om cu o curiozitate de nepotolit și perfecționist în cel mai înalt grad. Ea a tradus integral Poemele mistice ale Sfintei Tereza de Ávila, iar împreună cu soțul său, profesorul Ioan Constantinescu, a tradus Cântece religioase. Creștinătatea sau Europa de Novalis. Avea rădăcini romașcane. Mi-a povestit, de câteva ori, despre sfiala cu care călca pe ulița evreiască, pentru că atunci românii erau mai săraci, infinit mai săraci decât evreii și asta a motivat-o foarte mult în dorința ei de a-și depăși toate limitele prin lectură. Și a răzbit, la vremea când domnia sa a ajuns profesor universitar, într-o lume a bărbaților. Astăzi, această prejudecată s-a mai schimbat.
– Care-i părerea dumneavoastră despre literatura actuală? Se poate face mai mult pentru menținerea ei în zona de interes a cititorilor?
– Eu sunt, poate și din pricina profesiei, un om care iubește mai mult eonul clasic, ca atare, nu-mi plac foarte mult formulele acestea pe care unii le consideră alchimice, formule tip găselniță. Nu cred că poți să fii scriitor astăzi, dacă, înainte de toate, nu ești un excelent cititor de cursă lungă. Adică, nu mai poți avea pretenția genialității și nici măcar pretenția originalității. Doar trebuie să ai un stil propriu sau să reușești să ajungi la această performanță. Nu cred foarte mult în instanța care se numește premiu literar, pentru că, de foarte multe ori, am observat că aceste premii sunt acordate pe criterii mai mult sau mai puțin obscure sau care mi-au rămas mie obscure. Nu cred nici în literatura aceasta care vulgarizează foarte mult limbajul, nu o creditez. Poate că e nevoie să existe și ea, ca să putem avea repere diferite, dar, dacă ar fi să aleg, nu aș citi-o.
– Imparțialitatea mai joacă un rol deosebit în valorizarea literaturii sau avem doar iluzia obiectivității?
– Criteriile sunt foarte împărțite. Pe de o parte, este criteriul publicului care întotdeauna validează aparițiile editoriale. Din păcate, noi, în România actuală, nu ne mai permitem luxul pe care și-l permiteau interbelicii, sub oblăduirea regală binecunoscută, de a tipări și literatură cu riscul că nu va fi cumpărată nicio carte și că nu va fi citită atunci pe moment, deși sunt scriitori, cum a fost de exemplu la vremea aceea Mateiu Caragiale, care au rămas și astăzi în vârful topurilor de specialitate. A trebuit să treacă o sută de ani pentru ca acești autori să-și câștige notorietatea pe care o meritau în epocă, dar epoca respectivă nu era dispusă și nici pregătită pentru eforturile lor. Din păcate, să știți că avem același tip de realitate și astăzi. Există autori foarte buni pe care publicul nu-i înțelege, pentru că sunt ultraelitiști prin condiția lor, prin formația lor, ei nu vor să fie așa spre a ofensa publicul, dar n-au ce face. La fel au fost la timpul lor și Cioran, și Eugen Ionescu. Au plecat dintr-o Românie care practic nu le oferea dreptul la voce și la inteligență. Eu militez pentru ca lucrul acesta să nu se mai întâmple, de aceea îmi fac datoria atât cât pot la cursuri și le spun studenților că trebuie să creadă în ei și în scrisul lor, e singurul lucru pe care până la urmă nu ți-l poate lua nimeni, niciodată, pentru că atunci se cheamă plagiat.
A consemnat Violeta MOȘU
