vineri, aprilie 12, 2024
AcasăActualitateScriitorul Petru Cimpoeșu este câștigătorul Premiului Național „Ion Creangă”, ediția a VII-a:...

Scriitorul Petru Cimpoeșu este câștigătorul Premiului Național „Ion Creangă”, ediția a VII-a: „În plan literar, cred că am primit mai mult decât meritam”

Scriitorul Petru Cimpoeșu* (n. 20 ianuarie 1952, Vaslui), unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani, este al șaptelea câștigător al Premiului Național pentru Proză „Ion Creangă”, Opera Omnia, instituit din anul 2017 de Consiliul Județean Neamț și Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț. Ceremonia de premiere a avut loc astăzi, 1 martie, la Sala de festivități a Colegiului Național „Calistrat Hogaş” din Piatra-Neamţ. Valoarea premiului este de 5.000 de euro. Laureații primelor șase ediții sunt Dumitru Radu Popescu (2017), Nicolae Breban (2018), Eugen Uricaru (2019), Dan Stanca (2020), Gabriela Adameşteanu (2021) și Gheorghe Schwartz (2022).

– Sunteți unul dintre cei mai citiți prozatori ai timpului nostru, domnule Petru Cimpoeșu. Știm că debutul dumneavoastră literar are legătură cu județul Neamț.

– Îmi cer scuze că vă contrazic, dar dacă eu sunt unul din cei mai citiți prozatori ai timpului nostru, înseamnă că toți ceilalți nu-s citiți deloc. Scuzați, a fost o tentativă de glumă. Probabil că cea mai citită carte a mea, Simion liftnicul, are în jur de zece-cincisprezece mii de cititori, cu tot cu cei din bibliotecile publice… Țineți cont că, pentru a ajunge la o asemenea cifră, a apărut în trei ediții. Spre comparație, romanul Firesc, apărut în 1985, a avut un tiraj de douăzeci și cinci de mii, ceva de neimaginat în zilele noastre. Christina Domestica și vânătorii de suflete dacă a fost citit de cinci mii de cititori, după socotelile mele. Mă rog, nu am inclus aici eventualii cititori ai traducerilor din străinătate, șapte de toate.

Într-adevăr, prima mea ieșire în lumea literară a fost la prima ediție a Festivalului literar „Mihail Sadoveanu”, în 1981, cred, când am primit și un mic premiu. Iar în anul următor am luat chiar marele premiu. Dar nu numai debutul meu are legătură cu Neamțul. Fiindcă vă ziceam mai devreme de romanul Firesc, bună parte din acțiunea lui se petrece în județul Neamț, pe undeva în zona Bicaz-Tarcău-Ața Brateș, unde am lucrat ca inginer petrolist. N-am găsit petrol, dar am făcut rost de un subiect de roman. Pe urmă, spațiul narațiunii din Povestea Marelui Brigand, deși nu e precizat, are multe legături imaginare cu Piatra-Neamț, inclusiv trimiteri la Vorel, un mare farmacist al acestor locuri, pe la începutul secolului XX. În fine, cel mai recent roman al meu, Scrisori către Taisia, are de asemenea, numeroase trimiteri la zona Neamțului…       

– Vă iubiți personajele, lumea despre care scrieți?

– Le iubesc așa de tare încât uneori îmi vine să le omor. În aproape toate cărțile mele, la sfârșit moare cineva, de obicei personajul principal. Nu știu cum e să-ți iubești personajele și, în fond, la ce ar folosi. Îmi pot iubi copiii, să zicem, dar asta nu mă împiedică să fiu foarte aspru cu ei. Mă rog, ar trebui să folosesc perfectul compus, nu mai sunt copii, ci oameni în toată firea care au, la rândul lor, copii. 

– Să amintim că scrierile dumneavoastră au fost răsplătite cu premii importante…

– Da, cam fiecare carte a mea, de la Amintiri din provincie la Christina Domestica, a primit un premiu important, iar  traducerea în Cehia a romanului Simion liftnicul a primit acolo un mare premiu, „Magnesia litera”. Dar câteodată, când mă uit la ce au scris înaintașii noștri, nu neapărat Rebreanu, Papadat-Bengescu sau Marin Preda, ci chiar mai încoace, Bălăiță, Breban, Bănulescu, D.R. Popescu, îmi vine să mă las de scris.  

– Considerați că morala este o condiție expresă a operei, a capodoperei?

– Mă puneți într-o situație cel puțin delicată. Pe tema abordată de dumneavoastră a curs multă cerneală. Să luăm doar un exemplu. Morala lui Celine o fi având vreo legătură, o fi pus vreo condiție expresă capodoperelor sale Moarte pe credit sau Călătorie la capătul nopții? Nu știu ce să zic, n-am fost în mintea lui când le-a scris.

– La 33 de ani de la Revoluție, așteptările dumneavoastră, și nu mă refer doar la cele de pe tărâm literar, cât de mult s-au împlinit?

– Cam în proporție de patruzeci la sută. În plan literar, cred că am primit mai mult decât meritam.

– Mai avem elite responsabile, pregătite, educate?

– Mai avem, dar, cu două, trei excepții, stau tăcute, ascunse într-un fel de exil interior. Cred că au și obosit un pic. 

– Scriitorul poate fi perceput ca un autodidact?

– Nu știu. Eu personal sunt un autodidact. Am mai spus-o și altădată, facultățile de litere nu fac scriitori, așa cum facultățile de teologie nu fac sfinți. Dar, și într-un caz, și în celălalt, e folositor să cunoști dogma.

 – Vă simțiți mai mult vasluian sau băcăuan?

– Nici una, nici alta. Uneori, în rare momente de grație, mă simt om. Nu-mi cereți să vă spun cum sau să definesc omul, ar depăși cadrul discuției noastre.

– Pe cine apreciați în mod deosebit dintre scriitorii români contemporani?

– Bine că ați zis „contemporani”, nu „actuali”, fiindcă ar fi trebuit să încep cu mine. Despre contemporani, v-am zis și mai devreme: cei trei B (Breban, Bălăiță, Bănulescu), D.R. Popescu, pe care l-am citit prima oară când eram în clasa a opta, iar dintre poeți, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu, Gellu Naum. Și într-un caz, și în celălalt, lista e mai lungă, dar nu vreau să plictisesc oameni nevinovați.  

– Ce amintiri păstrați despre perioada în care ați condus Direcția pentru Cultură a județului Bacău?

– Urâte. Te lupți zadarnic cu vidul legislativ, cu rechinii imobiliari  și cu birocrații din minister. Și nu am condus cultura județului, cultura nu are nevoie să fie condusă, ci o instituție care se ocupă mai ales de protejarea patrimoniului cultural, atâta cât este în județul Bacău, unul dintre județele cele mai sărace în această privință.

– Succesul literar te face să te simți mai confortabil?

– Mai liniștit. Ca în reclama aia pentru vopsele. 

– De obicei, evitați discuțiile contradictorii?

– În vremea din urmă, da, fiindcă am îmbătrânit. Când eram tânăr, mă excitau, le căutam, le provocam.

A consemnat Violeta MOȘU: Foto: Valentin Andrei

Notă: Cu acest prilej, scriitorul Gheorghe Schwartz, câștigătorul ediției trecute, a primit titlul de cetățean de onoare al orașului Tg. Neamț.

*PETRU CIMPOEȘU

S-a născut în ziua de 20 ianuarie 1952, la Vaslui. A absolvit, în 1971, liceul local, apoi Institutul de Petrol și Gaze, obținând diploma de inginer (1976). A activat în domeniul profesiei sale, la Bacău.

În timpul liber, are preocupări literare, scriind și coordonând activitatea cenaclurilor din Moinești și Bacău.

În 1983, debutează în revista băcăuană „Ateneu”, cu proză scurtă.

Cea dintâi carte, „Amintiri din provincie”, apare tot în 1983. Colaborează în presă, la „Tribuna”, „Steagul roşu”, „Familia”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Caiete botoșănene”, „Contrapunct”,  „Arc”, „Aurora”, „Cronica”, „Tomis”, „Monitorul”, „România liberă”, Suplimentul literar-artistic al „Scânteii”.

Volumul de debut, „Amintiri din provincie”, (Premiul Aso­ciaţiei Scriitorilor din laşi), grupează mici nuvele și povestiri în care viața cotidiană, așa-zis cenuşie, din diferite medii este observată din unghiul din care îi poate fi dezvăluită doza de pasiune, de fantastic, de „absurd”, de inexplicabil pe care o comportă. Dintre însuşirile comune ale textelor din acest prim volum de proză scurtă sale este de semnalat prezența unei „poante” de umor de bună calitate.

Primul roman al lui Petru Cimpoeșu, „Firesc” (1985, Premiul Uniunii Tineretului Comunist), e compus din două părţi cu statut diferit (sub raport naratologic): un jurnal (jurnal de o zi, de fapt confesiunea retrospectivă a unui personaj, tânăra ingineră petrolistă Iunia Poenaru) şi un text cu narator impersonal, scris la persoana a treia, în care Iunia Poenaru e doar unul dintre personaje.

Romanul e reprezentativ pentru proza înregistrării minuţioase a detaliilor vieţii de zi cu zi şi a micilor reflecţii pe care le suscită. Autorul reconstituie cu relief şi autenticitate viaţa de şantier, mai precis spus, viaţa la o schelă de extracţie petrolieră, mica „colonie” izolată, undeva, în Moldova. E un univers închis, „fără orizont”, banal, al gesturilor repetitive şi comune.

Dintre atributele optzecismului, Cimpoeșu privilegiază autenticismul, culti­vând investigarea cotidianului. Abordarea nu e însă nicidecum minimalistă: personajul diarist, apoi naratorul auctorial disecă fenomenalul, fac psihologie discursivă, verbalizează, inter­pretează şi semantizeză cotidianul. Iar uneori se înregistrează salturi bruşte – dar plauzibile, spre contemplarea „filosofică” a generalităţilor, a sensului existenţei, a legităţilor şi semni­ficaţiilor

În „Erou fără voie” (1994, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), un scriitor îi cere unui personaj „real”, care a supravieţuit, mutilat, unui grav accident (a căzut din tren, nu se ştie dacă din nebăgare de seamă, voit ori împins de cineva, şi a trebuit să-i fie amputat un picior), să scrie un roman despre această experienţă şi împrejurările în care a avut loc. Procedeul e „preluat” de la Camil Petrescu, dar e practicat de pe o „bază teoretică” înnoită, proprie prozei anilor ’80.

Petru Cimpoeșu a dat, prin „Povestea Marelui Brigand” (2000), unul dintre solidele romane postmoderne din literatura noastră. Asemănarea lui relativă cu romanul parabolic şi utopic îi ascunde în parte această identitate rară, totuşi depistabilă: nu vehiculează o alegorie univocă, nu se sprijină şi nici nu încearcă să acrediteze vreo „Mare Naraţiune Totalizatoare şi Raţionalizată”, de genul acelora considerate caracteristice pentru modernism. „Povestea Marelui Brigand” este un roman antirealist, elaborat cu instrumentar, recuzită şi tehnică de aparenţă „realistă”, puse în operă cu virtuozitate.

Simion liftnicul”(2001, Premiul Uniunii Scriitorilor) este un „roman al perioadei de tranziţie (anii ‘90 ai secolului al XX-lea), prezentând o largă deschidere spre cele mai acute probleme ale actualităţii”.

SCRIERI: „Amintiri din provincie”, Iaşi, 1983; „Firesc”, Bucureşti, 1985; „Erou fără voie”, Bacău, 1994; „Un regat pentru o muscă”, Botoşani, 1995; „Povestea Marelui Brigand”, Cluj-Napoca, 2000; „Simion liftnicul”, Bucureşti, 2001.

(Academia Română – „Dicționarul General al Literaturii Române, vol. II (C-D)”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004)

RELATED ARTICLES

Most Popular

Recent Comments