Inedit – Scriitorul Dumitru Almaș, despre revederea de 45 de ani a promoției sale de la Liceul „Petru Rareș”

Scriitorul Dumitru Almaș (pseudonim pentru Dumitru Ailincăi, n. 19 octombrie 1908, Negrești, județul Neamț – d. 12 martie 1995, București) a absolvit Liceul „Petru Rareș” în anul 1928. Pe atunci, prestigioasa instituție de învățământ era condusă de profesorul de matematică Grigore Capșa. Revederea de 45 de ani a promoției prozatorului a avut loc în vara anului 1973, la această întâlnire asistând și prof. Mihai-Emilian Mancaș, director în acea perioadă.

Am primit prin e-mail de la prof. univ. Ioana Jitaru, fiica lui Dumitru Almaş, această însemnare a scriitorului Dumitru Almaş, fost elev la „Rareş” între anii 1921-1928, cu privire la întâlnirea de 45 de ani a promoţiei sale, în vara anului 1973. Presupun că a fost scrisă pentru „Gazeta învăţământului”, al cărei colaborator important era scriitorul, şi el profesor universitar”, a explicat prof. Mihai-Emilian Mancaș.

Generații – la Liceul „Petru Rareș” din Piatra-Neamț

Acum o lună m-am întâlnit cu colegii de serie, la Liceul „Petru Rareș” din Piatra-Neamț. A fost o revedere după 45 de ani. Desigur emoționantă, întâi pentru noi – unii nu ne revăzusem de la bacalaureat.

Apoi ne-a emoționat orașul. L-am găsit atât de transformat, atât de altul, încât a trebuit să scotocim foarte asiduu și adânc în amintire, ca să regăsim locurile pe unde ne-am format și ne-am plimbat gândurile și sentimentele adolescenței.

Dar de bună seamă, cel mai mult ne-a emoționat întâlnirea cu liceul. Cu un osebit cutremur al întregii noastre făpturi am urcat, ca acum o jumătate de veac, cele 37 de trepte până sus, în curtea liceului, acolo, pe terasa de sub Cozla, în rândul zidirilor de la Ștefan cel Mare, de unde clădirea acestei școli, mai mult decât centenare, domină orașul. Le-am numărat în gând și în șoaptă ca și atunci când le-am urcat prima oară, trepte ale sufletului, ale inimii noastre pe atunci, ale viitorului nostru, acum trepte ale melancoliei liceului de altădată.

Și mult ne-am bucurat când am regăsit zidirea liceului nostru puternică, luminoasă, renovată, bine întreținută, curată lună, cum se zice.

Deși modificările nu sunt esențiale, deși ne-am regăsit lesne și clasele și sala de spectacole și cea de gimnastică și pătratul interior și curtea flancată, pe o latură, de zidul de la Ștefan cel Mare, și el bine restaurat și îngrijit, liceul nostru de acum 50 de ani ne-a părut foarte tânăr.

Întâlnirea cu locul unde au fost jurămintele are în fond ceva necuprins de dramatic, de un dramatism interiorizat și de multe ori mut.

În cazul nostru, e vorba și de o întâlnire cu umbrele colegilor care n-au mai putut răspunde la apel și ale profesorilor, dintre care numai pe unul l-am mai găsit trăitor și l-am rugat să urce la catedră și să strige catalogul de atunci. A fost într-adevăr cutremurător să aflăm pricina absențelor la asemenea revedere după atâta amar de vreme. Dar așa e legea firii.

De fapt, nu despre asta vreau să vorbim aici, ci despre cea de a patra pricină a emoției noastre, a puternicei impresii pe care am trăit-o. Adică despre directorul actual al Liceului „Petru Rareș”, profesorul Mihai Emilian Mancaș, vreau să spun un cuvânt. Ne așteptam să ne întâmpine un director cu barbă mare, albă, ca V. A. Trifu, ori unul înalt și sever, cu priviri de oțel, ca acel neuitat Grigore Capșa. Dar nu a fost așa. Ne-a primit un tânăr abia trecut de 30 de ani, cu un zâmbet cald de sub un spic de mustăcioară, şi el fost elev al „Rareşului”. Ne-a strâns călduros și emoționat și el mâinile și ne-a poftit cu un gest familiar în clasă. De fapt, în cabinetul de limba română, cum se numește azi clasa noastră cea de acum o jumătate de veac. A stat tot timpul între noi, ne-a vorbit cu o dragoste, cu o înțelepciune și cu o deferență cuceritoare. Ne privea, cum era și firesc, ca pe niște părinți, ca pe niște oameni hârșiți cu viața, bogați în experiențe, oameni care au început liceul la sfârșitul Primului Război Mondial și ne reîntâlneam în 1973. Poate ne admira sau ne pizmuia pentru bogăția trăirilor noastre. In orice caz, regreta mult că elevii lui sunt în vacanță și nu puteau fi față la o atare revedere peste ani, la o asemenea întâlnire cu locurile unde au fost jurămintele și unde pentru noi au rămas doar melancolice amintiri și vaporoase umbre ale ale celor care au dat viață școlii acum o jumătate de veac.

L-a impresionat încrederea noastră în viitor, optimismul nostru. Și a încercat să suplinească, oarecum nemulţumit, acest neajuns, înregistrând la magnetofon tot ce am discutat în această ultimă lecție și întâlnire colegială a unei serii care ținea să arate că n-a uitat nici școala, nici profesorii, nici orașul și poate nici gândurile bune și frumoase de demult.

Întâlnirea noastră i s-o fi părut tânărului director de la „Petru Rareș” din Piatra-Neamț, ca un fenomen interesant și foarte educativ. De aceea a exclamat: „-O, dacă ar fi aici elevii mei, câte întrebări v-ar pune și câte lucruri noi v-ar arăta din școala noastră ! …”

Căci, deși între vârsta noastră și a lui Mihai Mancaș stau bine așezate peste trei decade, el ne-a privit ca pe niște școlari, da școlari, cu părul sur, care vin să mai soarbă un dram de autentică viață din fântâna cea fără de moarte, pe care, cu multă pricepere și dragoste, o îngrijește și o conduce acum.

Da, directorul acesta tânăr, care conduce totuși liceul de vreo cinci ani, nu-i numai un admirabil organizator, pedagog inventiv, pasionat gospodar, care face ca bătrâna clădire a liceului, fântâna culturii în orașul dintre Cozla și Bistrița, să strălucească de curățenie, să primească și să adăpostească toate inovațiile metodice solicitate de dezvoltarea așa de rapidă a științei, ci este și un profesor mult îndrăgostit de meserie, cu o mare priză la elevi, iubit și stimat de colegi. Este din șirul acelor oameni din învățământ care trăiesc în școală și pentru școală. Ca să te înscrii în rândul lor nu-i nevoie să fii nici înalt cât Pietricica, nici sever ca Panaghia în furtună, ori să ai glasul detunător al Bistriței la Toacele de altă dată. E de-ajuns să fii om, să-ți fi însușit cu temei știința și cultura, să ai putere de muncă, răbdare și calm, să iubeşti copiii și tineretul, să ai pasiunea profesiunii de dascăl și să dispui de acea taină a pătrunderii în sufletul, în inima tineretului. Și, după câte mi s-au spus, după câte am putut observa, directorul de la „Petru Rareș” le are și știe să le folosească, aș zice cu talent, cu artă, cu succes.

În cadrul întâlnirii cu colegii, am făcut într-un medalion o scurtă evocare a primului meu director și celui mai performant, ca profesor şi om de ştiinţă, din cei opt ani de liceu – profesorul Mihai Stamatin. Frații mei de serie m-au ascultat cu interes și au lăcrimat. Iar în ceasurile cât am mai stat împreună, mai ales despre Stamatin am vorbit, cu dragoste și interes, cu acel sentiment de adânc respect cu care oricine-i gata să vorbească despre oamenii care l-au format, care i-au șlefuit conștiința și i-au îmbogățit bagajul spiritual.

Nu doresc directorului de azi al Liceului „Petru Rareș” din Piatra-Neamț decât să calce pe urmele vrednice ale înaintașilor. N-am înfățișat aici un subiect de consemnare estivală. Nu. Pentru că, dacă școala-i în vacanță, directorii sunt în plină activitate. Sunt la posturi, cum se spune. Au atâtea de făcut pentru ca începutul anului școlar să-i găsească gata pregătiți. Căci, dacă în calendarul școlilor sunt trei trimestre care aparțin elevilor şi profesorilor, pentru director este de fapt trimestrul patru. Și este mai ales al lui. Pentru că orice director este sufletul și inima școlii. Și o școală nu poate rămâne nicio clipă fără pulsațiile ferme, înțelepte, pricepute și umane ale inimii.

Dumitru Almaș