Născut la 20 februarie 1969, în localitatea Vicea, din județul Maramureș, filosoful, scriitorul și jurnalistul Vianu Mureșan* trăiește cu intensitate pasiunea pentru cultură. Atunci când a început să-l studieze aproape zilnic pe Platon, una dintre iluziile sale era că, într-o bună zi, va întâlni pe cineva care să aibă carisma unui Socrate sau carisma unui maestru spiritual veritabil, ceea ce nu i s-a întâmplat. Consideră că rugăciunea este jertfă atunci când este preamărirea sau preacinstirea Celui care este în fond la originea vieții noastre.
– Mai avem modele cu înalte aptitudini morale, profesionale?
– Avem modele și avem maeștri, n-ar trebui să fim sceptici din acest punct de vedere. Nu confund neapărat maeștri cu dascălii, cu educatorii, cu profesorii, deși există profesori exemplari prin pasiune și competență. Chiar și eu m-am format după exemplul unor profesori foarte buni pe care i-am avut chiar din perioada de liceu, la Baia Mare. Unul dintre ei pe care-l pomenesc tot timpul cu drag, de fapt, o profesoară, Doina Iacob, este cea care mi-a cultivat în egală măsură pasiunea pentru literatură și pentru filosofie. Și mare parte din literatura pe care am citit-o eu în perioada de adolescență era bibliografie desprinsă din cursurile pe care le făcea doamna profesoară. N-a scris niciodată, n-a publicat nimic, a fost o profesoară de liceu, dar impactul pe care l-a avut asupra mea, prin pasiunea pe care o avea față de literatură, față de filosofie, față de marile idei, m-a contaminat. Ea este, după judecata mea, un maestru. Și cred că sunt mulți maeștri în diverse domenii, în afara spațiului academic sau în afara școlii.
– Ce vă dădea energie în adolescență? Care erau lucrurile care vă puneau pe gânduri?
– Cea mai mare sursă de energie pentru mine era visul pe care-l aveam să reușesc să citesc cărțile mari de filosofie pentru care prinsesem gust încă de pe la 15 ani, când am început să-l studiez, să-l citesc aproape zilnic pe Platon. Și una dintre iluziile mele era că, într-o bună zi, voi întâlni pe cineva care să aibă carisma unui Socrate sau carisma unui maestru spiritual veritabil. Ceea ce nu mi s-a întâmplat, însă am avut norocul să întâlnesc chiar din perioada liceului un studios în filosofie și literatură care a avut impactul unui maestru asupra mea. A și murit tânăr, nu era autor de cărți, Alexandru Deac, pe care l-am transformat și în personaj în romanul meu, Nebunul lui Dumnezeu.
– Cum simțim că facem lucruri pentru care suntem înzestrați?
– Dacă ne apucăm să facem lucruri pentru care nu avem niciun fel de predispoziție sau talent nativ, va fi mult mai dificil să ajungem la vreo performanță autentică și, în orice caz, pe calea pe care mergem, va fi mult mai dificil să ne motivăm, să ne păstrăm pasiunea, să lucrăm cu bucurie, cu fericire. Din păcate, se întâmplă ca mulți copii să fie deturnați de ambițiile părinților. Ei au talent sau vocație pentru ceva și părinții îi obligă să adopte o cu totul altă cale din nevoia de a avea o meserie bună, o siguranță financiară, mă rog, în general, multe motive de natură practică. Se poate sfârși cu un eșec, cu o depresie, cu sentimentul ratării, în orice caz, cu o viață dezamăgită. Sunt și copii rari, excepții, care au și educație foarte bună și o complexitate a minții ce le permit să urmeze, cu egală dezinvoltură, mai multe căi posibile în educația și profesia lor.
– În ce mod ar trebui să privim și să înțelegem lucrurile la care alții, din comoditate, nu se mai gândesc? Cum trebuie să trezim uimirea lor față de lucrurile din jur?
– Școala vine la un timp, poate la o generație, după ce cele mai importante idei din știință, filosofie au fost generate, gândite, eventual, publicate în cărți de cei mai importanți gânditori. Acestea nu intră imediat în educație, nu sunt asimilate de școală în mod imediat, uneori ele sunt filtrate de presă, instituții academice, de spațiul științific, de spațiul universitar și abia acele idei care sunt oarecum convenabile sau considerate utile și necesare școlii intră în manuale sau se ajunge să se vorbească despre ele. Asta e diferența dintre educația de masă, în școală, și educația printr-un maestru direct, pentru că maestrul este și cel care are ideile, care gândește, care generează niște idei. Prin urmare, cei care sunt discipolii lui, care sunt în anturajul lui beneficiază în mod nemijlocit de acele idei. Dacă vorbim de gânditorii clasici, se întâmplă ca aceste idei să fie între cele mai consistente și mai rezistente în timp dintre ideile apărute în spațiul cultural.
– Se poate vorbi cu forță despre slăbiciune?
– Slăbiciunile nu pot fi ascunse, slăbiciunile cariază, ele acționează asupra noastră constant, ca o rugină. Dacă nu le depistăm, dacă nu le identificăm, dacă nu începem să lucrăm împotriva lor – și faptul de a le mărturisi este o formă de a lucra asupra lor – acestea pot să sfârșească prin a ne distruge, prin a ne uzurpa echilibrul și chiar ființa.
– Când este rugăciunea jertfă?
– Dacă rugăciunea este doar o mărturisire și doar o solicitare, o cerință adresată lui Dumnezeu, atunci ea are ceva interesat, ceva eventual terapeutic. Omul, din neputință, se roagă și cere ajutor, cere sănătate, cere putere și atunci este o rugăciune interesată. Rugăciunea este o jertfă atunci când este preamărirea sau preacinstirea Celui care este în fond la originea vieții noastre, a sănătății noastre, a echilibrului nostru, deci este o rugăciune de preamărire și aceasta este o jertfă, așa cum fac îngerii proniatori. Aceasta este rugăciunea luminoasă și cea mai puternică și, de fapt, cea mai valoroasă. Cred că cei mai mulți oameni se comportă ca și cum ar fi stăpânii propriilor vieți, ca și cum ar fi meritul lor starea de sănătate pe care o au, inteligența, frumusețea, tinerețea pe care o au, toate aceste atuuri care fac posibilă o viață bună, o viață cu care să fim împăcați. Și în momentul în care suntem împăcați cu ceea ce suntem, cu ceea ce obținem, cu ceea ce realizăm, se creează o anumită euforie amnezică, o anumită euforie care ne face să-l uităm pe Dumnezeu ca originea și cauza reală a tot ceea ce suntem, de la faptul că ne-am născut la faptul că suntem sănătoși, la faptul că suntem integri, că suntem, eventual, talentați în ceva, la faptul că avem capacitatea de a ne realiza anumite ambiții, idealuri, aspirații… La capătul tuturor acestora este Dumnezeu, dar Dumnezeu lucrează apofatic, lucrează ca forța cea mai discretă și cea mai aparent neutră în viețiile noastre și această forță este constantă, ea acționează în toate momentele, în toate situațiile, chiar și atunci când dormim. Noi, prin propria putere, n-am putea să ne trezim a doua zi dimineața. Viața lucrează în noi fără știința noastră, cum mintea noastră lucrează în noi fără știința noastră, că ne trezim a doua zi cu aceeași minte, n-am făcut nimic să ne-o reținem de-a lungul nopții când dispare odată cu somnul. Toate acestea sunt situații minunate care se datorează exclusiv și în totalitate lui Dumnezeu.
– Un om fericit este prea mulțumit de prezent ca să se gândească la viitor? Dumneavoastră vă place să vă faceți planuri îndrăznețe?
– Planurile mele sunt pe jumătate marcate de o nevoie de lămurire de sine și de curățare de sine și de dumirire de sine. Probabil, de asta m-am ocupat și mă ocup în continuare cu filosofia, cu teologia, pentru că acel om care este atent la propria viață, la viața în lume, la relația sa cu soarta, cu eșecul, cu posibilele realizări, cu pierderile posibile care în orice moment se pot întâmpla, de la moartea cuiva apropiat, de la îmbolnăvirea personală, toate aceste lucruri mă frământă și mă preocupă în fiecare zi. Sunt teme de gândire pentru mine. Eu nu sunt prin fire un ambițios. Ambiția mea a fost în cea mai mare parte una de cunoaștere și de înțelegere. Dacă în urma realizărilor în acest domeniu apare și altceva care să mă mulțumească sau care să poată fi numit împlinire sau realizare personală, atunci sunt recunoscător, e cu atât mai bine. Pentru mine, ceea ce am făcut și ceea ce fac este rezultatul naturii cu care am fost înzestrat. Nu judec vreodată la nivel de performanță, la nivel de realizare înaltă ceea ce fac, pur și simplu, pasiunea mea pentru cărți, pentru gândire, pentru filosofie, pentru literatură, pentru tot ceea ce ține de aceste arte spirituale a făcut să am un anumit drum care în bună măsură a fost deturnat de conjuncturi, de întâlniri, de situații, chiar de eșecuri. Cred că în mare parte anumite nerealizări sau eșecuri m-au redirecționat și m-au pus pe calea pe care mă găsesc astăzi, despre care nu spun că ar fi mai bună sau mai rea decât vreo altă cale pe care aș fi putut-o urma. De exemplu, dacă aș fi rămas profesor la Universitate. Probabil, aș fi fost mulțumit dacă aș fi reușit să continui să predau filosofia până la pensie. Nu regret că nu am rămas acolo. Cred că unele dintre lucrurile cele mai importante care mi se întâmplă sunt pierderile nedureroase. Adică pierderile care nu sunt însoțite de moartea cuiva. Eu cred că atunci când ni se întâmplă o pierdere este important să fim atenți ce vrea destinul sau Dumnezeu de la noi atunci când ne ia ceva. Eu cred că dacă nu ne dă ceva mai bun în mod imediat, poate ne dă minte mai multă. O pierdere din care poți să câștigi în cunoaștere, în înțelegere este una care te ajută. Și pentru cineva care pretinde că se ocupă cu filosofia dacă nu ar înțelege nimic din aceste pierderi înseamnă că și-ar dezonora pasiunea, preocuparea, filosofia ca atare. Eu cred ca Socrate, și acesta este unul dintre lucrurile pe care le-am învățat de la el, nu există nimic rău în mod fundamental, nici în viață, nici în moarte, decât pentru cine nu e capabil să înțeleagă. În momentul în care înțelegi mersul lucrurilor, în momentul în care înțelegi relativitatea vieții tale, a existenței tale în lume, a relațiilor cu ceilalți, a carierei tale, a siguranței tale, poți să te raportezi la orice pierdere sau la orice eșec ca la o posibilitate imediată, la ceva care se poate întâmpla oricând și ceva din care ai putea să extragi o formă de cunoaștere.
– Virtutea mai este o comoară a ființei umane?
– În școală nu se vorbește niciodată despre virtute, nici la facultăți unde se predă etica, pentru că pare să fie o valoare teologică, o valoare care ține de morala strict religioasă. Acum, în etică, se vorbește doar de calități, doar de onestitate, cinste, seriozitate, corectitudine, nu se mai vorbește de virtute. În Antichitate, în primele secole ale creștinismului, în Evul Mediu se vorbea, orice morală era legată de virtute și erau niște virtuți fundamentale fără de care un om nu se putea chema credincios sau un om care trăiește pe o cale corectă, pe o cale dreaptă. Din păcate, virtutea s-a pierdut ca valoare, concept, dar eu cred că virtuțile definesc caracterul sau personalitatea cuiva și aceste virtuți sunt, în egală măsură, valori civice și valori religioase, pentru că o persoană, care-i golită de conținut spiritual, de conținut religios, nu poate să fie în spațiul social la nivel strict civic, nu poate să fie o persoană credibilă sau o persoană demnă de urmat.
A consemnat Violeta MOȘU
*Vianu Mureșean este doctor în Filosofie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2003), specializarea fenomenologie franceză. Gradul didactic de Conferenţiar Universitar dr. din 2005. În prezent, redactor de carte şi traducător la editurile Eikon (Bucureşti) şi Şcoala Ardeleană (Cluj-Napoca).
Publică eseuri, studii, tratate despre experienţa religioasă, teologia şi arta icoanei, filosofia magiei, etica şi creativitatea în copilărie. De asemenea, scrie poezie şi proză. În 2005 a primit Premiul Henri Jaquier de la Centrul Cultural Francez pentru teza de doctorat – Heterologie, introducere în Etica lui E. Lévinas.
Cărţi publicate:
Fundamentele filosofice ale magiei (2000), Heterology. Introducere în etica lui Lévinas (2005), Simbolul, Icoana, Chipul (2006), Pavese, Omul jignit (2015), Altul decât Dumnezeu (2017), Nebunul lui Dumnezeu (roman, 2014), Sophia Leopold, Let’s Play Artist, (2014), Autoportrete în oglinzile cărţilor (2016).
