Strălucit student la clasa iluștrilor profesori Serafim Antropov și Aurel Niculescu, violoncelistul Marin Cazacu consideră că muzica de calitate este o alergare de cursă lungă, în timpul căreia acumulările joacă un rol foarte important. Instrumentist și om de excepție, Marin Cazacu poartă cele mai nobile sentimente împrăștiate cu generozitate, profesionalism și demnitate, după cum s-a întâmplat și cu ocazia concertului „Euforica” din cadrul turneului național „Clasic la puterea a treia”, susținut de ansamblul cameral Violoncellissimo. Evenimentul a avut loc la Piatra-Neamț, în ziua de 16 octombrie 2022.
– Vă mulțumim pentru acest spectacol de mare altitudine artistică pe care ni l-ați oferit! Din punct de vedere muzical, ce înseamnă orașul Piatra-Neamț pentru dumneavoastră?
– Mă bucur enorm atunci când revin în acest oraș. Am ajuns, de câteva ori, și ca turist, dar cu atât mai mare a fost bucuria când am putut să împlinesc și partea profesională. Prin Festivalul „Vacanțe Muzicale la Piatra-Neamț”, orașul a căpătat notorietate, cu atât mai mult cu cât muzica clasică și educația vin în sprijinul societății, pentru că orașul chiar are nevoie de o activitate culturală intensă. Piatra-Neamț este un oraș cu un mare potențial turistic, dar turism fără cultură nu mai există nicăieri în lume, deci întotdeauna aceste două domenii trebuie combinate. Prima oară când am venit la Piatra-Neamț a fost înainte de Revoluție. Concertam cu Filarmonica din Iași la Teatrul Tineretului și atunci a fost prima experiență prin care am cunoscut acest oraș.
– În ce credeți mai mult: în talent sau în muncă?
– Îl citez pe marele George Enescu: 75 la sută transpirație și 25 la sută inspirație. Cred că asta spune totul. Sigur, fără talent nu se poate. Acest procent de 25 la sută trebuie să existe. Altfel, cu o persoană care nu are abilități tehnice, nu are capacitatea de a trăi emoția, nu are un organism potrivit pentru a cânta la un instrument muzical, e greu să construiești ceva.
– Ați spus într-un interviu că violoncelul este instrumentul care seamănă cel mai mult cu vocea umană. Puteți detalia?
– Chiar și acum când vorbesc cu dumneavoastră, am un timbru mediu în care mă desfășor. La fel și violoncelul, nu produce sunete acute, sunete foarte grave, deci, se potrivește perfect timbrului vocii umane. Se spune despre vocea umană că este instrumentul perfect. Noi, cei care cântam la un instrument, poate să fie pian, violoncel, vioara, toată viața încercăm să imităm vocea umană. Violoncelul reușește mai mult decât alte instrumente.
– Pe ce loc se situează violoncelul într-un clasament al instrumentelor solistice?
– În preferințele publicului, la nivel mondial, este evident că pianul ocupă primul loc. Vioara, de-a lungul anilor, a căpătat o notorietate fabuloasă și este pe locul al doilea. Violoncelul este pe podium, pe poziția a treia. Deja înseamnă enorm, dacă mă gândesc că acum 400 de ani violoncelul aproape că nu exista ca instrument solistic. Violoncelul a câștigat teren mai ales prin violonceliștii care l-au făcut cunoscut. La început, violoncelul era folosit doar ca instrument bas continuu într-o orchestră de cameră sau într-o formulă instrumentală de orice fel. Dar ca să ajungă la virtuozitatea din prezent, a fost un drum lung care se datorează violonceliștilor-compozitori. Ei l-au făcut faimos, arătând lumii toate posibilități tehnice, toate mijloacele de expresie ale acestui instrument. Iar marii compozitori au început apoi să-i acorde importanța cuvenită: Vivaldi, care a scris peste 30 de concerte pentru violoncel și orchestră, Haydn, Beethoven, Schubert, Dvořák, Brahms. Secolul XX a produs o simbioză fantastică între marii violonceliști și compozitori și mă gândesc la Mstilav Rostropovich care i-a inspirat pe marii compozitori să-i dedice concerte pentru violoncel și au devenit atât de cunoscute și violoncelul și concertele respective, încât astăzi toți violonceliști vor să devină un al doilea Mstilav Rostropovich.
– Actorii își doresc să joace Shakespeare. Violonceliștii ce-și doresc cel mai mult?
– Noi ne dorim să cântam concertul de Dvořák, care este preferatul nostru și al publicului. Urmează Schubert, concertul lui este fabulos, Elgar a devenit faimos prin interpretarea unei doamne celebre Jacqueline Mary du Pré. Dar Dvořák are totuși o poziție suplimentară de atracție.
– Muzica are nevoie de personalități sau de o echipă?
– Echipa este cea care determină succesul cuiva. Personalitățile devin personalități după ce lucru în echipă și creativitatea colectivă se împlinesc.
– Ați avut șansa unor mari profesori, a unor importante întâlniri?
– Cred că e normal să ne atragă ceva anume, să ne inspire și să ne creeze suflu de pasiune suplimentar pe care să-l investim în muncă și să ajungem undeva. Am avut șansa unor mari profesori, unor mari întâlniri. Am studiat violoncelul la Liceul de Muzică din Bucureşti cu profesorul Ion Urcan, apoi cu Gabriela Constantin Todor. La Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti am învățat cu renumiţii profesori Serafim Antropov şi Aurel Niculescu. M-am perfecţionat la Weimar cu profesorul Mezö Lászlo şi am fost asistentul maestrului Radu Aldulescu la cursurile de măiestrie. Modele adevărate, ei m-au inspirat și le sunt profund recunoscător.
– Muzica românească se află acum într-un bun moment al ei?
– De-a lungul istoriei, muzica a avut evoluții, involuții, iar muzica românească nu a făcut excepții. În acest moment, traversăm o perioadă de căutare, sunt câteva personalități care-și împlinesc visul de a câștiga dragostea și pasiunea publicului și sunt alte persoane care sunt într-adevăr mai puțin inspirate. Dar, cu siguranță, fiecare își va găsi locul la momentul potrivit.
– Ce iubiți cel mai mult la oameni?
– Sinceritatea și comunicarea. De fapt, comunicarea este cel mai frumos lucru, iar fără muzică n-am putea trăi. Muzica este cea mai potrivită artă prin care se poate comunica între oameni. Spunea la un moment dat Nietzsche: „viața fără muzică ar fi o greșeală”, așa simt și eu.
– Timpul vă este prieten sau dușman?
– Nu mi-am pus niciodată în gând să nu fac lucruri pentru că nu am timp la dispoziție. Fac cât pot și ce-mi place și, dacă se poate, cât mai mult. Cu alte cuvinte, să cuprind cât mai multe. Nu mă rețin nicio secundă de a avea cât mai multe concerte sau evenimente culturale. Cam jumătate din viață ți-o petreci în cadrul profesiei. Eu le spun studenților să investească acum, pentru a avea o jumătate de viață frumoasă.
– Funcția de director general al Filarmonicii „George Enescu” a venit firesc? Cât de mult v-au ajutat ultimii opt ani petrecuţi ca manager al Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română”?
– Să știți că nu a fost visul vieții mele, niciodată nu m-am gândit la acest lucru. Mi-am petrecut 35 de ani în cadrul acestei instituții, mai întâi ca violoncelist în cadrul orchestrei simfonice, apoi ca solist concertist al aceleași instituții. Să fii director, să te ocupi de organizare, management, proiectare, strategie, viziune, e cu totul altceva. Pentru mine, pare un lucru natural, nu depun mare efort pentru că mi se pare că poate am aceste calități de la natură, poate felul meu de a fi este potrivit pentru o asemenea poziție. Muncesc foarte mult, îmi place, dar cel mai important este să faci ceva pentru ceilalți. Îmi doresc ca oamenii care vin la Ateneul Român să se bucure de experiențe de neuitat și să revină.
A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
