Corina Grigoraș este explozie. De viață, de energie, de emoție, de expresivitate. Îi plac oamenii, întâlnirile, interacțiunea – socializează cu drag și este genul de persoană extrem de prietenoasă, care poate suda echipe. Este curajoasă, inteligentă, ambițioasă și amuzantă. Corina scrie, joacă teatru, cântă, dansează – este genul care se sufocă dacă nu dă mai departe, dacă nu comunică, dacă nu se exprimă printr-o formă de artă. Eu am cunoscut-o cu vreo 10 ani în urmă, când m-a cucerit cu baba pe care a făcut-o la Dabija („O… ladă”). O urmăresc cu drag de-atunci și mă bucur să o descopăr în și printre rolurile de la TT. Este o actriță efervescentă, care joacă, deopotrivă, babe, dive și copii cu maximum de plăcere și pasiune. Și da, îi ies foarte bine, toate trei! Și nu, nu joacă doar babe, dive și copii, dar despre ele mi-a venit mie în gând să spun acum. Mergeți să o vedeți în spectacolele de la TT! Este o bucurie! (Gențiana IONESCU)
După ce ai terminat liceul ai făcut ASE-ul, apoi facultatea de actorie. Ce te-a determinat să schimbi traseul?
ASE-ul nu a fost ceva dorit, a fost o urmare firească a patru ani de mate-fizică, a fost lipsa unui program de orientare profesională și credința că e singura facultate în urma căreia există șansa să realizezi ceva în viață. De fapt greșesc, mai erau și dreptul și medicina. Eu aveam așa un os artistic în mine, îmi plăcea să desenez, să cânt, voiam mai degrabă să citesc decât să rezolv probleme la fizică, iubeam să merg la teatru. ASE-ul a fost, de fapt, deviația de la traseu. Sau poate nu de la traseu, ci de la mine, de la ceea ce eram eu. Deși recunosc că mi-a plăcut și matematica, dar ea e oricum foarte apropiată de artă. Mai pe scurt, am găsit în teatru ceva ce făceam cu pasiune, cu plăcere.
Cum a fost debutul pe scena TT? Te-ai integrat ușor în trupă?
Debutul a fost cu emoții imense. Aveam pantofi cu toc și mă temeam că o să mi se întâmple ceva, că o să-mi rup un toc, o să cad pe scenă și o să mă fac de râs. Sau că o să mă blochez și o să rămân împietrită în fața publicului, ca un copil de grădiniță, la serbare. N-a fost așa, m-am simțit minunat. Cât despre integrarea în trupă, îmi place să cred că da, m-am integrat ușor.
De 11 ani ești la TT. E mult? Puțin? Cum simți timpul care a trecut? Regreți ceva?
Când zic 11, mi se pare mult, da. Dar, altfel, nu știu când au trecut anii ăștia. Poate asta mă sperie, că au trecut 11 ani ca fulgerul. Asta e de bine, nu? Înseamnă că au fost plini și datorită acestui fapt n-am resimțit trecerea timpului. Nu cred că regret nimic. Poate doar că au fost spectacole în care mi-ar fi plăcut să joc și n-a fost să fie. Dar asta face parte din meserie.
Ce spectacolele în care ai jucat simți că au contribuit mult la formarea ta? Te-au modelat, inspirat, transformat…
Toate spectacolele au contribuit la formarea mea. Și cele cu „așa da” și cele cu „așa nu” și chiar și cele în care nu am jucat, pe care le-am văzut din sală.
Există vreun personaj care te-a chinuit, pe parcursul repetițiilor? Sau care ți-a fost antipatic inițial?
M-a chinuit televizorul din „OAU!”, că nu reușeam să intru pe timp. Glumesc. Nu-mi amintesc să-mi fi fost antipatic vreun personaj. Iar de chinuit, toate mă chinuie, până-mi ies.
Cum te pregătești înainte de spectacol? Cum te detașezi? Ai vreun obicei sau „ritual” personal pe care îl respecți?
Din păcate, n-o să te uimesc cu vreun ritual prin care încerc să intru în vreo transă anume. Nu. Îmi repet textul singură acasă, apoi cu partenerii de scenă sau cu sufleorul dacă am monolog, mă gândesc la parcursul scenic, la intențiile personajului, îmi încălzesc vocea și corpul, stau câteva minute în liniște, cu gândurile mele. Și, de obicei, nu fumez înainte de spectacol.
Ce te face să te simți confortabil pe scenă?
Când am siguranța că e bine ce fac, că am găsit drumul. Asta e valabil mai ales în timpul lucrului. În rest, când joc, mă simt confortabil când știu foarte bine ce am de făcut, când tot lucrul, indicațiile, textul, s-au topit și au devenit ale mele. Aș putea să mai adaug că un partener de încredere mă face să mă simt confortabil. Dar colegii mei sunt toți parteneri de încredere, așa că nu îmi fac griji niciodată.
Ce-ți place cel mai mult la meseria ta? Ce ți se pare cel mai greu?
Îmi place noul, necunoscutul, schimbarea. Nu ai cum să te plictisești. Mereu e un proiect nou, un text cu un subiect nou, un personaj interesant, o echipă nouă cu care lucrezi, echipă care vine cu o altă estetică, o abordare diferită. Iar dinamica dintre noi, dintre colegii actori, e supusă și ea schimbării, cu fiecare proiect nou.
E greu când nu găsești drumul, atunci când lucrezi la un personaj. Căutarea în sine e faină, face parte din proces și când găsești drumul, mulțumirea e maximă. Dar se mai întâmplă și să-ți scape printre degete, să fie o variantă bună, dar nu „the best” și atunci rămâi așa, cu sentimentul neplăcut al lucrului neîmplinit.
Greu mi se mai pare când nu ești distribuit. E greu să nu o iei personal. Te gândești imediat că nu ești destul de bun, de talentat, că nu ai reușit să convingi, că ceva nu ai făcut bine și din cauza asta nu ai fost ales. De cele mai multe ori, lucrurile astea la care ne gândim noi, nu au nicio legătură cu procesul de selecție. Și a fi „refuzat” face parte din meserie și chiar dacă e foarte greu, asta e una dintre lecțiile actorului, să n-o iei personal.
Ți-e frică de ceva când ești pe scenă?
Nu, nu mi-e frică de nimic, îmi place pe scenă. Am fricile normale, ale oricărui actor. Mă tem să nu am un blanc de text, să nu îmi încurc colegii, să nu mă pot concentra îndeajuns.
Ce se întâmplă cu personajele tale după reprezentație?
Eu sunt personajele mele, așa că, ce să facă? Ce fac și eu! Mergem împreună acasă sau la o bere cu ceilalți colegi și personajele lor.
O bâlbă memorabilă din timpul unui spectacol…
Chiar memorabilă așa, să ne tăvălim pe jos de râs, nu cred că am. Din păcate. Dar îmi amintesc de una din spectacolul lui Sandu Dabija, „O ladă”. Trebuia să zic următoarea replică: „Și mărul, bătut cu lopata de mere multe ce-avea!”. Eu am zis: „Și mărul, bătut cu lopata de pere multe ce-avea!”
Teatrul vindecă sau adâncește răni?
Eu nu cred că arta vine din suferință. Poate pentru unii da, pentru mine nu. Eu trebuie să fiu echilibrată că să livrez la capacitate maximă. Cred că teatrul poate să vindece răni. De adâncit, nu știu, poate doar atunci când nu-l faci, deși iți dorești.
Primul cuvânt care îți vine în minte când spui Corina Grigoraș…
„Cea mai tare din oraș!” Nu e un cuvânt și nici nu e ceva ce cred. E doar o glumă, făcută de unul dintre prietenii mei. Dar mi-a rămas în minte ca o poezie și ăsta e următorul vers după Corina Grigoraș.
Ce nu-ți place la Corina Grigoraș?
Sensibilitatea excesivă, lipsa de răbdare, ușurința cu care reușesc să mă stresez.
Care sunt micile bucurii, cele care dau farmec unei zile obișnuite?
Cafeaua de dimineață, un mic dejun bun, un telefon de la un prieten, cățelul Mușu, care acum nu mă lasă să scriu, pentru că vrea să fie mângâiat, o îmbrățișare plină de iubire, repetiții la un proiect fain, o carte, un serial, câteva minute în natură, pe o piatră pe malul râului…
Faci un Master de Scriere Dramatică la Târgu Mureș. Povestește-mi cum e, cum se împacă actrița cu scriitoarea?
Se împacă foarte bine. Cred chiar că mă ajută foarte mult faptul că sunt actriță și sunt mereu conectată la ce înseamnă textul dramatic.
Dacă ai scrie un text (sau poate că ai scris deja) despre Corina Grigoraș, acesta s-ar numi…
„Cea mai tare din oraș!”. Glumesc. Habar nu am.
M-aș bucura să ne trimiți un monolog sau un fragment de text de-al tău spre publicare.
Ok. E un monolog dintr-o piesă de monoloage, la care lucrez acum, pentru master. E work in progress.
Mama (în interiorul unei celule): Bea și mă bătea. Mai beam și eu cu el. La început mai rar, apoi beam zilnic. Ca să uit. Sau ca să nu mai simt nimic. Nici că mă bătea, nici că eram nefericită. Am avut patru copii și acu’ mi-au rămas doar doi. Prima fetiță s-a înecat într-un butoi cu apă la 1 an jumate. Am plâns mult după ea, da’ acu’ mă gândesc că mai bine așa decât să trăiască o viață chinuită, ca noi restu’. Apoi a venit Filip. Băiat bun și frumos. Frumosu’ lu’ mama. Pe el l-am dat la bunici când am plecat de-acasă. Merita să aibă o viată mai liniștită, că el e singurul băiat. Și oricum, noi femeile suntem obișnuite cu suferința și cu greutățile. Noi tre’ să ducem greul. Pe celelalte două le-am luat cu mine. Aura!!! Auraș, iubita mamei! Un îngeraș era. Atât de frumoasă și de blândă. Și Ana. O băiețoasă. Tunsă mereu scurt, cu pantaloni pe sub rochie… Săraca Ana. (șoptit) Pe ea am făcut-o cu altu’, nu cu soțu’. Un lipovean frumos și talentat. Doamne, ce frumos era! Și cânta dumnezeiește. De-aia m-am și îndrăgostit de el. Când s-a născut Ana, am avut scandaluri cu al meu. Imediat s-a prins că seamănă cu Dima. Era bucățică ruptă din el. Doamne, cât m-a mai bătut. Așa lăuză cum eram. Într-o noapte, i-am pus perna pe față lu’ asta mică, barem să scap de bătăi și de suferință. Da’ nu m-a lăsat inima s-o omor. Mititica se uita cu ochii mari și nedumeriți la mine și își sugea degețelele. N-a scos niciun sunet. Gângurea când am ridicat perna. A crezut că ne jucăm. Iubita lu’ mama. M-a salvat de la moarte. A venit odată de la grădiniță, era micuță, să fi avut vreo 5 ani și ta-su mă ținea de gură și-mi turna hipoclorit pe gât. Și-am strigat la ea să mă ajute, să meargă la vecina să ceară lapte. Și ea, băiata lu’ mama, s-a dus și mi-a adus. Ea m-a salvat. Am vomitat toată noaptea da’ n-am murit. Am băgat divorț. Am vândut casa. Casa construită de mine, cu mâinile mele și din banii mei. Da’ dacă io-s proastă de bună. Am vândut casa și am dat banii pe din două. Jumătate lui, jumătate mie. Băiatu’ cum v-am zis, l-am lăsat la bunici și io am luat fetele și m-am mutat cu chirie la un profesor. Domnu’ Dragomir. N-avea un picior. (mustăcește) Da’ la pat nu ne încurca. (ușor jenată) Ce să fac, îmi place viața! Și m-am angajat la fabrica de confecții. Pe vremea aia nu prea aveai de unde să cumperi hăinuțe la copii, așa că noi astea de lucram la tricotaje, eram norocoase. Mai furam și noi câteva hăinuțe uneori. Nu, că noi nu voiam să furăm, că nu eram hoațe, noi am fi cumpărat cu bani, da nu ne lăsa, că cică era pentru export. Eh și mai luam și noi din când în când câte ceva care mai avea câte-un mic defect, ca să ducem la copii acasă. Voiam și eu să nu le lipsească nimic la fete. Da’ uite că la un moment dat ne-a prins. N-am crezut că o să fie mare lucru. Mie mi-era să nu-mi pierd serviciul, nu mă gândeam că o să mă bage la penitenciar. Am înnebunit. Ce să fac cu fetele? Profesoru’ le iubea mult, cică să le las la el, da’ sor-mea a zis că nu se cade să stea două fetițe cu un bărbat necunoscut în casă. Și mi le-a dat la orfelinat. (Pauză) Dragii lu’ mama, cred că au suferit și ei un soc când m-au închis. Toți trei au rămas repetenți. (Pauză) Cât am mai îmbătrânit și eu. M-am urâțit. De la necazuri. Când eram tânără eram atât de frumoasă. Aura cu mine semăna. Eram așa frumoasă că m-au furat țiganii din mahala când aveam 14 ani. Greu i-a mai convins tata să mă dea înapoi.
A consemnat Gențiana IONESCU
