Pe Valentin Florea l-am văzut prima dată pe scenă la începutul anului 2016, în cadrul unui concurs pentru actori, la Teatrul Tineretului. A fost unul dintre dintre zecile de tineri absolvenți și actori care au urcat pe scenă atunci pentru a-și susține repertoriul. Mi-l aduc aminte foarte bine, pentru că era electrizant: avea o mobilitate și o naturalețe debordante, cu care ne-a cucerit și ne-a transpus foarte repede în poveste. A luat concursul și de atunci încoace joacă pe scena TT cu aceeași energie, dezinvoltură și expresivitate. Nu se împacă, sub nicio formă, cu lipsa de intenție sau cu ideile neasumate artistic. Vali este un actor extrem de riguros, care știe să primească și să dăruiască mai departe în procesul creativ. Citiți-l și mergeți la teatru, să vă bucurați urmărindu-l în spectacolele în care joacă. (Gențiana IONESCU)
–De ce ai ales actoria? Ce te-a ademenit?
-Cu mult timp în urmă am făcut cu curs de televiziune, MTV Talent se chema și cel care coordona acel curs mi-a zis că ar fi bine să fac cursuri de teatru. Acest lucru urma să mă ajute mai mult în fața camerei de filmat, zicea el…. Inițial am refuzat, dar după un timp m-am dus la el să-mi recomande un loc unde aș putea să fac aceste cursuri. M-a trimis în POD (Teatrul Studențesc Podul). Mi-am pregătit un discurs și m-am prezentat în POD. După ce mi-am zis discursul, Cătălin Naum (Profu`’) a pufnit în râs și mi-a zis: „Copilu’,` noi aici facem actori, nu ce zici tu acolo, dacă vrei să rămâi bine, dacă nu, iar bine.” Apoi mi-a dat un text și m-a întrebat dacă pot să-l învăț până a doua zi și dacă pot să vin la repetiții pentru că tocmai a scos un actor din distribuție și dacă vreau, intru eu în spectacol în locul lui. Nu-mi aduc aminte cât am repetat, dar în ziua spectacolului eram terminat, simțeam că o să leșin până intru în scenă, spectacolul dura cam 40 minute, mie mi-au părut ore de chin. Mi-am jurat că la final fug, să nu mai aud în viața mea de actorie sau cursuri de actorie. Nici până în ziua de azi nu știu ce mi s-a întâmplat cu adevărat în timpul spectacolului pentru că la final l-am căutat pe Cătălin Naum și i-am zis că vreau să mă fac actor. Mi-a zis pe un ton serios: „Bine, asta mai vedem.”
Deci, de ce am ales actoria, nu știu. Dar știu sigur că Profu’`m-a ademenit.
–Debutul tău ca actor profesionist a fost la București. Ce amintiri păstrezi din perioada în care ai jucat acolo?
-A fost o perioadă tumultoasă și mă refer doar la partea profesionala, cea socială nu prea exista, aveam câțiva prieteni cu care tot despre actorie vorbeam.
Am debutat în spectacolul „Lautrec la bordel” făcut de Horațiu Mălăele, la Teatrul Metropolis. Țin minte că am repetat 9 luni. Valentin de Cauciuc era rolul meu, rolul cu care am debutat, și eram un dansator din Moulin Rouge, deci nu prea aveam text, mai mult dansam. N-am fost niciodată un bun dansator, dar în facultate mi-am descoperit un fel ciudat de a mă mișca. Unora li se părea amuzant, altora interesant, altora penibil… probabil din acest motiv m-a și luat Horațiu Mălăele în echipă.
Toată echipa era interesantă și mă bucur că am lucrat și cu actori care erau deja niște nume în domeniu: Horațiu Mălăele, Vlad Ivanov, George Ivașcu.
Apoi mă gândesc la spectacolul ARTA, făcut în facultate. L-am jucat nesperat de mult, în diferite spații. Era interesant pentru că noi, actorii, făceam tot: promovare, montare decor. Îmi amintesc cum căram un tablou mare (ăsta era decorul) și costumele prin tramvaie și pe străzi încercând să nu lovim oamenii.
Era o mare discrepanță între a juca în teatru și a juca în spații neconvenționale, experiențele erau diferite și ambele variante aveau plusuri și minusuri. Îmi pare bine că am trecut prin asta, m-a ajutat să mă disciplinez mai bine.
–Mi-ar fi plăcut să văd spectacolul tău „Vincent”- rezultat în urma unei cercetări personale asupra vieții lui Van Gogh. De la ce ai pornit în realizarea lui? Vrei să îmi povestești câte ceva despre el.
-„Vincent” a fost un proiect care m-a ținut pe linia de plutire într-o perioadă foarte grea pentru mine, atât profesional, cât și personal.
Am citit „Bucuria Vieții”, a lui Irving Stone, o carte despre viața lui Van Gogh, atunci mi-a venit ideea unui spectacol. Dar era puțin, nu aflasem mai mult decât știa cam fiecare despre Van Gogh. Apoi am citit volumele de scrisori trimise de Vincent fratelui său, Theo.
Am scris un text din tot ce citisem. Mi-a luat câteva luni să-l scriu. Apoi am început să repet. Am repetat în POD, singur… Au fost momente în care m-am simțit cel mai singur om, apoi mă gândeam că asta mă ajută, că și Vincent era la fel. Tot procesul a fost greu și când am terminat am chemat câțiva prieteni să-l vadă. Mai mulți au zis că este și despre mine spectacolul, asta m-a speriat. L-am jucat de 3 ori și m-am oprit. Nu știu de ce m-am oprit, poate că nu l-am înțeles pe Van Gogh, poate că păream un impostor, poate că nici el n-a vrut să mai continuu.
De munca mea nu-mi pare rău, îmi pare rău de nopțile pierdute în studio alături de Amatis Chifu și tot universul sonor creat de el, pentru spectacol.
Paul Gauguin zicea despre tablourile lui Van Gogh: „Sunt foarte bune, dar dacă pune cineva unul în sufragerie face implozie în câteva zile”. Poate asta am simit și eu legat de spectacol și m-am oprit.
–Ai participat la workshop-ul „Drumul spre Damasc”, coordonat de Cătălina Buzoianu. Sunt foarte curioasă cum a fost experiența asta.
-Nu sunt fanul workshop-urilor, am participat doar pentru că era coordonat de Cătălina Buzoianu și voiam s-o întâlnesc, să lucrez cu ea. Cătălin Naum povestea despre spectacolele făcute de ea. Îmi amintesc că eram o mulțime de actori tineri, abia ieșiți din facultate. Repetam printre niște ruine, era frig, abia puteam să ne concentram la cât ne era de frig. După fiecare repetiție primeam feedback de la Cătălina Buzoianu. Era cel mai important moment al zilei. Îmi aduc aminte că de fiecare dată când mă vedea mă întreba la ce teatru sunt angajat, iar eu îi ziceam, de fiecare dată, că nu sunt angajat. Aveam senzația că răsucește cuțitul în rană într-un mod delicat.
–Cum a fost debutul pe scena TT? Cum ai găsit echipa de la TT?
Am avut mari emoții la primul proiect, „Anul dispărut 1996”, făcut de Ana Mărgineanu, spectacolul de debut la Piatra-Neamț. Simțeam o presiune, nu era doar un nou proiect, ci și un nou început. După câteva repetiții am simțit că suntem cu toții de mult timp în TT – lucru care m-a relaxat și mi-a dat încredere în mine. Asta se datorează în mare parte colegilor care făceau deja parte din echipa TT. Le-am mulțumit atunci și le mulțumesc și acum.
–Fiind din Piatra-Neamț, ai avut contact cu Teatrul Tineretului mai întâi din perspectiva spectatorului (în copilărie și adolescență), apoi l-ai cunoscut pe dinăuntru, ca actor. Cum sunt cele doua perspective? Ți s-a distrus vreun mit?
-Am început să merg la teatru când m-am hotărât să dau examen la UNATC și eram deja în București. La Piatra-Neamț am fost cu clasa la teatru, eram prin liceu cred, doar că eu n-am apucat să văd spectacolul pentru că în rândul din spate erau niște colegi care mi-au spus să vin lângă ei. Eram pe la mijlocul rândului și m-am gândit că era mai comod să pășesc peste spătarul scaunului, moment în care cineva m-a luat de ureche și m-a scos din sală. M-am întors, era un domn masiv, care vorbea foarte prețios: „Ce faci, măi băiete? Ai venit aici să-mi ari toată sala?” Am fugit când mi-a dat drumul la ureche. Sunt momente în care îmi aduc aminte episodul ăsta, când stau întins pe scenă privind spre pod, la toate mecanismele care atârnă, și mă gândesc că acum recuperez ce n-am reușit să văd atunci.
–Teatrul vindecă sau adâncește răni?
-Nu știu …. din experiența mea, dacă am un spectacol prost nu mă simt bine fizic, iar atunci când simt că spectacolul a fost bun, am foarte multă energie și parcă sunt mai bun cu ceilalți.
Acum, depinde cât de mult vrei/poți să cobori în tine pentru a vindeca o rană și cred că e foarte important cine te conduce pe drumul ăsta, aici mă refer la regizor.
–Ce ți se pare cel mai greu la meseria de actor?
Greul în meseria asta vine din faptul că tu, ca actor, girezi cu toată ființa ta, cu felul în care gândești, cu felul în care arăți, cu tot ce ești tu, și e greu când cineva spune NU, pe el/ea nu-l vreau. Și trebuie să fii pregătit să fii refuzat din nou și să te afecteze mai puțin.
La fel de greu e și faptul că nu ai un control asupra evoluției tale profesionale. Ca actor angajat nu pot selecta ce joc, cu cine joc și la ce regizor joc.
–Cum faci să te împrietenești cu personajele pe care le joci? Există vreun personaj care te-a chinuit, pe parcursul repetițiilor? Sau care ți-a fost antipatic?
-Personajele pe care le-am jucat au plecat din mine, sunt variante posibile de Valentin Florea. Nu sunt entități separate cu care eu trebuie să mă împrietenesc.
Au fost multe momente în care a trebuit să mă lupt cu mine să obțin o anumită variantă (personaj), m-am luptat, am fost înfrânt de câteva ori.
Eu, când sunt distribuit într-un spectacol, sunt mulțumit, nu bucuros. Bucuros sunt la finalul repetițiilor, dacă am reușit să fac ceva cu rolul primit.
–Ce te face să te simți confortabil pe scenă?
-Atunci când știu foarte bine ce am de făcut și șansele să greșesc sunt foarte mici. Asta mă face să fiu în largul meu și mult mai ludic.
–Ți-e frică de ceva când ești pe scenă?
-N-am simțit frică pe scenă… până acum. Evident, sunt multe frici până să intri în scenă. Teama de a uita textul, teama că ar putea colegul sau colega să uite textul, că nu e recuzita unde trebuie sau cum trebuie, dar toate dispar când sunt pe scenă. Daca mă concentrez la ce am de făcut dispar toate gândurile parazite.
A consemnat Gențiana IONESCU
