Vă propun să o cunoaştem pe Ligia Ghilea Nichitean – lector univ. dr. la Facultatea de Muzică Piatra-Neamţ din cadrul Academiei de Muzică „Gh. Dima”, Cluj-Napoca. Este absolventă a două facultăţi (Artǎ scenicǎ, secţia Regie teatru muzical şi Canto clasic – ambele în cadrul Academiei Naţionale de Muzică „Gheorghe Dima”), a unui master în Spectacologie muzicală, în 2013 devenind şi doctor în Artele spectacolului muzical, cu teza de doctorat „Relaţia dintre muzică şi imagine în regia contemporană de operă”. (Gianina BURUIANĂ)
– V-aţi născut într-o familie de muzicieni. Cum şi-a pus aceasta amprenta asupra alegerilor dvs. profesionale?
– Da, am crescut într-un mediu exclusiv muzical dar şi de medici, pentru că din familia mea au făcut parte şi cadre medicale. Cred că de fapt cu drumul muzical n-am avut încotro, în casă aveam două piane, ascultam operă înainte să vin pe lume, de pe când aveam deja gusturile foarte bine stabilite. Pentru amuzament, vă povestesc acum că odată, pe când mama era însărcinată, tata repeta operă contemporană, care nu era pe placul meu, ceea ce m-a făcut extrem de furioasă şi agitată, pentru că n-o suportam deloc. În schimb, în momentul în care începea să cânte Mozart, Puccini, Verdi, lucrurile se calmau şi deveneam mult mai liniştită. Am început să cânt destul de repede, la vârsta de un an intonam cântecele integrale şi la întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, răspunsul meu era: „Vreau să fiu pe scenă, ca tata”. Partea cu profesoratul a venit pe parcurs, pentru că îmi place să fiu în preajma oamenilor tineri. Pianul a intervenit în viaţa mea la cinci ani şi am avut primele concerte cu orchestra, la Filarmonica din Cluj, când aveam nouă şi zece ani; în plus, am câştigat multe concursuri naţionale de interpretare pianistică pe tot parcursul şcolii. Dar, până la urmă pianul nu a fost neapărat pentru mine, eu sunt o persoană destul de comunicativă şi expansivă, iar pianul te obligă să stai foarte mult singur pentru studiu. Pe când opera, cântatul, regia – te expun, îţi oferă posibilitatea să fii în mijlocul oamenilor.
– E interesant să fiţi colegă de serviciu cu mama dvs.? Aţi avut colaborări artistice de-a lungul timpului?
– Cu mama colaborez de foarte multă vreme, am format un duo, apoi un trio, cu colega noastră Rodica Trandafir, care este multitalentată fiind dirijor, interpret, violonist. Cel mai interesant este că eu şi mama avem acelaşi nume (Ligia Ghilea) şi avem şi acelaşi titlu didactic şi lumea ne confundă de multe ori. Acum, din fericire am căpătat încă un nume de familie (Nichitean) şi asta ne ajută să ne descurcăm mai bine. Îmi place să cânt cu mama pentru că mă simt sigură pe scenă, fiindcă ea mă urmăreşte în permanenţă şi ştie unde am dificultăţi interpretative, unde sunt momentele mai delicate, ceea ce mă face să am un suport emoţional puternic.
– Ce presupune să realizaţi regia artistică a unui spectacol muzical?
– Regia e un domeniu complex, iar regizorul trebuie să fie în primul rând o persoană extrem de cultă şi să cunoască istorie, psihologie, analiză a tot ceea ce înseamnă personajul, interpretarea, ambianţa. Ca regizor nu stabilesc doar mişcarea scenică şi o interpretare vagă a unui personaj, ci stabilesc scenografia, costumele, lumina, light-designul (asta la spectacolele mari pe care le-am făcut) – totul trebuie să existe în mintea regizorului, acesta trebuind să fie extrem de organizat, să ştie exact fiecare moment interpretativ, nu doar al cântăreţilor, ci şi al orchestrei, pentru că totul se leagă într-un spectacol. De aceea spun că un regizor trebuie să aibă o cultură extrem de vastă. În momentul în care mă apuc să regizez o operă, nu citesc doar textul şi ascult muzica, ci mă interesez când a fost scrisă, care a fost subiectul iniţial pe care se bazează această lucrare etc, pentru că totul trebuie să se lege. Am regizat de foarte multe ori opera Nabucco de Verdi… Ei bine, n-am citit doar subiectul operei, ci m-am bazat şi pe istoric: ce înseamnă numele lui Nabucco, cum se structura societatea babiloniană, care era statutul evreilor în perioada respectivă, cum se comportau, care erau relaţiile diplomatice dintre cele două ţări etc.
– Vă place momentul premierei?
– De obicei, al doilea spectacol este mai bun. Premiera este cu emoţii. Nu eşti sigur dacă toate elementele tehnice ies, pentru că nu depinzi doar de tine ci de zeci, sute de oameni, tehnicieni, regizori tehnici, scenografi, tot ce presupune spectacolul. Ori, la premieră toată lumea este extrem de stresată pentru că este o probă de foc, dar când vezi că totul iese, al doilea spectacol devine un succes.
– Aţi avut şi participări externe pe planul regiei artistice?
– Da, am regizat destul de multe spectacole în afara ţării, în Austria, Germania, Elveţia, Franţa. Am fost angajată la o companie de operă privată în Cluj şi aceasta mi-a prilejuit invitaţiile în străinătate. Am colaborat şi cu Universitatea Mozarteum din Salzburg şi am făcut vreo patru spectacole cu ei, lucrând cu unii dintre cei mai buni regizori din Europa.
– Aveţi o amintire specială legată de aceste colaborări externe?
– Îmi amintesc cu drag de o întâmplare petrecută lângă Zurich, când, pe lângă un număr de spectacole pentru publicul larg, am fost solicitată de pe o zi pe altă să fac o adaptare, să scurtez tot spectacolul, să-l reduc la o oră, pentru a se plia pe specificul copiilor mici. Să captezi copiii este una dintre cele mai grele încercări pe care le pot avea un regizor şi un interpret de operă. Ei nu au răbdare şi îi pierzi dacă nu-i fascinezi prin imagine, prin vizual, prin tot ceea ce înseamnă un impact puternic. Dar, cu mândrie pot spune că am reuşit atunci! Stăteam în culise şi schimbam luminile, decorurile, iar în acele momente auzeam exclamaţiile „Oaaauuu!” – reacţia cea mai frumoasă pe care am primit-o vreodată.
– Care a fost cea mai dificilă regie artistică pe care aţi pus-o în scenă?
– Toate sunt provocatoare pentru că lucrezi cu oamenii. Chiar dacă am ideile foarte clar stabilite dinainte, pentru că nu mă pot duce la un spectacol pentru a începe să improvizez, să propun să facem „aşa şi aşa”… Ca regizor eşti autocrat şi trebuie să controlezi şi să îi duci pe toţi cu mână de fier, de la început până la sfârşit şi să-i determini să facă ceea ce doreşti tu. Bineînţeles că trebuie să mă pliez puţin pe capacităţile sau mai ales incapacităţile anumitor interpreţi: unii sunt rigizi, alţii nu au o exprimare corporală suficient de bună, altora li se pare foarte greu rolul şi atunci nu pot să-i pun să facă scamatorii pe scenă, ci trebuie să-i ghidez să iasă ceea ce mi-am propus, în funcţie şi de posibilităţile lor. Pare foarte greu, dar totuşi lucrez de 17 ani ca regizor şi deja am căpătat o experienţă considerabilă.
– Ca profesor la Facultatea de Muzică din Piatra-Neamţ ce discipline predaţi şi cum reuşiţi să le adaptaţi la specificul studentului de astăzi?
– Predau mai multe materii. Îi preiau pe cei de la canto din anul I şi le predau Mişcare scenică şi Dramaturgie. Cu cei de anul II fac Arta actorului iar cu anii III şi IV pregătesc clasa de operă şi licenţele. Aş vrea să fac mult mai multe. Întotdeauna am avut dorinţa de a forţa limitele. Îi insuflu studentului ideea că poate un pic mai mult decât crede el. Dar, mă lupt foarte mult cu aceste auto-limitări şi cu rigiditatea. Modalitatea de predare din liceu îi face pe studenţi să considere că fiecare trebuie să stea în banca lui, să răspundă doar la ceea ce este întrebat şi că nu are voie să se manifeste. Când ajungem la faza de a face mişcare scenică, deja trebuie să ieşim din zona de confort, din canoanele sociale impuse şi să încercăm să ne depăşim. Cu marea majoritate a studenţilor reuşesc, dar condiţia este să dorească şi ei să se autodepăşească.
– De ce este arta cea mai frumoasă dintre lumi?
– Din punctul meu de vedere depinde de artă: vorbim şi de grotesc, şi de arta urâtului, vorbim şi de frumuseţe, de muzică. Vorbim de complexitate… avem de toate pentru toţi, pentru toate gusturile şi toate preferinţele. Arta nu e doar frumoasă, ea trebuie să provoace emoţie şi să purifice. Aristotel spunea în Poetica: „Nu mergem la un spectacol de teatru, la o reprezentaţie tragică doar să ne distrăm, ci mergem să învăţăm mai ales din greşelile eroilor; pentru ca în momentul în care ieşim din amfiteatru să nu repetăm acele greşeli.” Arta poate fi văzută ca o şcoală. Iar opera, care cuprinde aproape toate artele, nu poate fi văzută decât ca o lecţie de viaţă.
A consemnat Gianina BURUIANĂ
