Pe Daniel Beșleagă l-am văzut prima dată pe scenă în rolul Cleante, din „Avarul” de Moliere, regia Cristian Juncu. Se întâmpla în 2005. De atunci şi până în prezent, m-am bucurat să îl urmăresc în spectacolele de pe scena TT-ului, abordând tipologii și personaje dintre cele mai diverse. Întotdeauna i-am admirat profunzimea şi seriozitatea cu care îşi abordează rolurile, textele şi spectacolele. Este un actor care are o mare capacitate și ușurință de a transmite. Şi mai este ceva care îmi place mult la Daniel: are simţul textului, logica vorbirii scenice, care se manifestă la el în mod firesc, de la primele lecturi şi până la ultima reprezentaţie.
Nu vreau să fac acum o apologie a rolurilor sau a actorului Daniel Beşleagă. Nici el nu cred că şi-ar dori aşa ceva. În schimb, mi-ar plăcea foarte mult să îl descoperiţi printre rândurile acestui interviu şi să vă bucuraţi urmărindu-l, asemenea mie, jucând pe scenă. O face cu foarte multă dăruire şi profesionalism. Mulţumesc, Daniel! (Gențiana IONESCU)
Imaginează-ţi că trebuie să îţi iei un interviu. Care ar fi prima întrebare pe care i-ai adresa-o lui Daniel Beşleagă?
Cred că l-aş întreba aşa, direct şi puţin brutal: Cât o să mai complici lucrurile?
Şi răspunsul…
Răspunsul cred că ar putea să fie: încerc să nu le complic. Măcar încerc! Dar nu-mi reuşeşte, şi cu cât încerc să le simplific cu atât mai tare la înnod, le fac mai dificile. Poate că exagerez puţin, poate că nu le complic totuşi chiar aşa de mult încât să creez blocaje definitive sau din care e greu de ieşit, dar, oricum, cred că am acest talent de a complica lucrurile peste necesarul lor.
Lucrurile simple sau lucrurile, în general?
Lucrurile. Categoria mare, în care intră şi lucrurile simple şi lucrurile deja complicate.
De ce actoria? Ştiu că ai fost la o clasă de informatică la liceu. Apoi ai ales facultatea de teatru. Ce te-a ademenit?
M-a fascinat cinematografia de mic. Prin cinematografie am ajuns la teatru. Filmele pe care le vedeam în copilărie aveau o influenţă şi un efect foarte puternic asupra mea. După ce am păşit pentru prima dată în teatru şi au urmat vizite mai dese, a început să mi se pară că această lume a artei cinematografice, mai întâi, şi apoi teatrale, este un domeniu fascinant, care mi se părea mie că ţine de magic. Aveam senzaţia că e magic totul: şi ce se întâmplă în jurul meu, şi ce se întâmplă cu mine. Locul era magic şi avea asupra mea un efect magic. Simțeam că vreau să fac şi eu parte din magia asta, mi s-a părut că aş putea face parte din ea. Adică mi-aş putea crea nişte date care să mă facă apt să exist în acest univers. Şi am început să îmi doresc din ce în ce mai tare, şi am luat hotărârea să susţin examenul la facultatea de teatru. Am picat prima dată, în 1989, şi în anul următor m-am întors şi am luat examenul la Academia de Teatru şi Film, cum era atunci. A fost o nebunie să mă duc în 1989. Am picat, dar nu e o tragedie. Poate că aş fi picat şi a doua oară, şi a treia oară, şi a patra oară. Am avut colegi care dădeau examen a şasea, a şaptea oară. Sigur că la vârsta aceea, poate şi la vârste mai mature, resimţi eşecul la un examen ca pe o tragedie, dar gândeşte-te că erau doar patru locuri la băieţi, deci era aproape imposibil. Eram conştient de asta. După aceea, după Revoluţie, s-au suplimentat locurile şi asta a fost o şansă în plus pentru mine, cred că m-a ajutat.
Cum au fost anii de facultate? Ţi-a plăcut la facultate?
Oho! Mi-a plăcut mult. Mi-a plăcut foarte mult, dar această bucurie enormă pe care am avut-o s-a mai risipit, s-a mai amestecat cu momente neplăcute. Pentru că în momentele grele nu găseam un sprijin, un suport. N-am strălucit ca student decât târziu, dacă se poate spune asta. Adică primul meu succes studenţesc a fost abia în anul al III-lea, când am luat primul meu 10 la actorie. Până atunci am luat note mai mici şi pe bună dreptate, pentru că probabil nu înţelegeam lucrurile întru totul, şi neavând o bază deplină pe care să mă pot bizui, era firesc să urmeze astfel de consecinţe. Deci au fost şi momente grele, da, şi simţeam nevoia unui sprijin. Dar nu găseam mereu şi atunci resimţeam mai dur momentul respectiv. Mă refer la relaţia profesor-student. În rest, a fost superb, au fost lucruri despre care nu mi-aş fi imaginat vreodată că se pot preda, şi se pot învăţa, şi se pot însuşi. E o facultate vocaţională şi, ca toate facultăţile vocaţionale (şi muzica, şi teologia, şi artele plastice), are o frumuseţe, un farmec aparte.
După facultate ai venit direct la Piatra-Neamţ?
Nu. După facultate m-am dus la Galaţi şi am dat concurs acolo, la Teatrul Dramatic, şi ar fi trebui să mă angajez pentru că am luat examenul, dar n-am rămas. Am luat concursul cu încă 3-4 colegi de generaţie. Au rămas doi, cred. Eu am venit la Piatra-Neamţ şi am dat încă un concurs aici. Şi am picat. Un episod amuzant. Am picat pentru că nu am mai vrut să spun textele din repertoriul pe care îl pregătisem pentru Galaţi. Nu ştiu de ce. Am considerat că nu e destul de bun pentru Piatra-Neamţ sau am vrut eu să mă vadă aici cu altceva… Fiind pietrean, fiind născut aici, am vrut eu, probabil, să fac o impresie bună… A fost taman invers, pentru că ştii de ce am picat? Am uitat textul.
Ce text era?
Un monolog din Alfred Jarry. Concursul de aici a fost la o lună diferenţă de Galaţi şi nu am apucat să prind temeinic textele pe care mi le-am ales. Şi atunci am picat. Ei [cei din comisie] m-au trimis acasă. Au zis să mă duc să învăţ textele bine şi când o să le ştiu bine, să mă întorc şi să le spun, pentru că urma încă un concurs în scurt timp. Şi asta am făcut. M-am dus şi mi-am învăţat lucrurile, ca măcar să nu le mai uit, şi m-au admis.
În ce spectacol ai debutat? Cum a fost debutul pe scena TT?
Dacă vorbim despre debut merită să fac o precizare, pentru că nu a fost un debut în adevăratul sens al cuvântului. Debutul ca actor profesionist a fost pe scena Teatrului Tineretului cu rolul Valerio din „Leonce şi Lena” [de Georg Buchner, regia Nicolae Scarlat, premiera: 17 februarie 1995]. Dar eu debutasem aici: înainte de a se termina studenţia am venit şi am avut un stagiu de vreo două-trei săptămâni sau o lună, nu mai ştiu exact cât am stat la Piatra-Neamţ, cu un spectacol studenţesc pe care l-am lucrat în facultate şi care se numea „Vesela farsă a cocoşaţilor” [de Grigore Gonţa, după Anton Pann, premiera: 3 decembrie 1992]. A făcut parte din afişul teatrului, practic. Era produs de universitate, dar aici am venit toţi studenţii din grupa mea, şi am repetat o perioadă, iar teatrul a asigurat şi o parte de producţie, în sensul că ne-au făcut costumele. Deci, cumva, e un debut împărţit pe două perioade şi spectacole. Faptul că în studenţie am putut să venim aici, că teatrul ne-a primit, nu a fost puţin lucru pentru noi. Jucasem în Bucureşti, la Teatrul Naţional, alte două producţii studenţeşti, un „Agamemnon” şi „Peleş Împărat”, care a fost şi spectacolul nostru de licenţă. Dacă te gândeşti, şi acela a fost un fel de debut. Apoi, producţiile astea le-am jucat în festivaluri studenţeşti. Aşa că, atunci când am venit la Piatra Neamţ aveam puţină experienţă.
Cum a fost prima oară când ai jucat acasă, la Piatra-Neamţ?
Am avut emoţii mari pentru că ştiam că urmează să vină la spectacol ai mei, familia mea, rudele mele. Era prima dată când mă vedeau într-un spectacol. Erau prietenii mei de aici, care aşteptau să mă vadă. Şi au fost emoţii mari. Dar sigur că îmi aduc aminte cu mare bucurie de acest rol Valerio, pentru că înainte sa vin eu, la Piatra veniseră colegii mei de an. Erau cu jumătate de an veniţi înaintea mea şi ei deja debutaseră, jucau într-un spectacol, două. Şi când s-a montat „Leonce şi Lena” au intrat şi ei şi a fost frumos şi interesant, în acelaşi timp. Pentru că avându-i pe foştii mei colegi alături a fost ca o continuare a studenţiei. Nu eram doar eu şi Ionuţ Cucoară, care avea rol titular (Leonce), erau mai mulţi proaspăt absolvenți: Afrodita Androne, Florin Mircea jr, Carmen Moruz, Radu Băiţan, Lucian Pavel, Traian Grigoriu, Gina Gulai, Lelia Ciobotariu, Mihai Danu, Iurie Luncaşu, Adrian Neacşu. Eram şi proaspăt absolvenţi şi artişti consacraţi ai teatrului în spectacolul ăsta. Probabil că emoţiile ar fi fost mult mai mari dacă eram singur într-o distribuţie în care actorii de bază ai teatrului formau majoritatea. Interesant a fost că i-am avut şi pe cei cu experienţă, cu maturitate artistică, de la care noi, cei tineri, încercam să furăm, cum se spune, să ne întregim experienţa din şcoală, ca să evoluăm şi să învăţăm meserie.
Ai vrut vreodată să pleci de la Teatrul Tineretului?
Da. Da. De ce să ascund? Am şi vrut să plec, au fost momente când am simţit că aş putea fi mai împlinit în altă parte, aş putea să evoluez mai bine în altă parte. Da, am avut momente când mi-aş fi dorit să mă exprim şi pe altă scenă. E adevărat, în festivaluri, în deplasări, noi păşim pe alte scene, dar experienţele sunt puţine, momentele astea sunt puţine. Atmosfera aici a devenit în anumite momente nepropice pentru ceea ce eu cred că este datoria mea, pentru ceea ce încerc eu să fac. Am simţit că nu mai e locul unde mă pot exprima şi nu mai e teatrul pe care am învăţat să-l fac şi care îmi aduce satisfacţie. Şi atunci am simţit nevoia unei eliberări. Dar a fost doar un prag în parcursul ăsta artistic.
Cum este echipa TT, colectivul?
Colectivul a fost mereu ok. Şi lucrurile se îmbunătăţesc de la an la an. Fiind de atât de mult timp împreună, cu cât ne cunoaştem mai bine şi cu cât lucrăm mai mult împreună, cu atât creştem împreună şi acesta e un motiv în plus să fim mai performanţi. Ceea ce facem împreună este de o calitate mai bună, de la an la an. Pentru că şi într-o familie care e sudată şi care creşte laolaltă de la an la an, legăturile devin mai profunde, mai adânci, mai puternice. Într-o familie care e împreună de mult timp, unele vorbe nici nu mai e nevoie să fie spuse, pentru că membrii ei se cunosc atât de bine încât nu mai este nevoie să îşi exprime prin cuvinte opţiunile sau dorinţele. Celălalt, de lângă tine, poate să ştie şi fără cuvinte ce simţi şi ce îţi doreşti.
Ce te face să te simţi confortabil pe scenă?
Mă simt confortabil dacă vin cu lecţia pregătită. Adică, în primul rând, trebuie să pun la punct lucrurile care mă privesc în mod direct, pe mine personal, cu mijloacele mele, la care am acces în mod nemijlocit. Nu am cum să cer de la partener să îmi servească confortul. Trebuie să fim ambii sau cu toţii atât de bine pregătiţi încât să ne servim fără să facem din asta un scop în sine. Deci trebuie să vin cu lecţia pregătită. Poate ar trebui să explic cum stau lucrurile în meseria mea sau cum cred că trebuie să le parcurg eu şi să le rezolv. Cred că ţine mult de subconştient. Şi cred că nu poţi să-i dictezi subconştientului. Adică e o zonă pe care nu poţi să o setezi să lucreze într-un anume fel, sau nu poţi să-i ceri, la comandă, să execute operaţii pe care le doreşti într-un anumit moment. Dar poţi să pregăteşti terenul ca acest subconştient să acţioneze, să lucreze atunci când e momentul să o facă. Nu vreau să fiu nici foarte obscur sau enigmatic, pentru că sunt şi nu sunt taine. Sunt zone în arta actorului în care, dacă vorbim de subconştient, nu ai acces la ele. Adică ele rămân mistere. Sentimentele, emoţiile, gândurile nu poţi să le fabrici când baţi din palme. Ele sunt autentice doar dacă ies de la sine, dacă vin în urma unui proces firesc, interior. Nu poţi avea control asupra lor, dar ca acest proces să se nască, pentru ca sentimentele, şi emoţiile, şi gândurile să apară, trebuie să pregăteşti un pic terenul – şi în asta constă pregătirea de care vorbesc. Nu ştiu dacă e simplă. Nu ştiu dacă e complicată. E vorba de lucru pe text, după aia de lucrul cu tine, sunt mai multe etape, nu e cazul să le recapitulez acum în ordinea lor mai mult sau mai puţin logică. Și nici n-aş vrea să intru în amănunte, pentru că sunt întrebări, zone de interes care, în interviurile sau în povestirile artiştilor, provoacă foarte tare. Adică: „Cum faci să cânţi atât de sus?” sau „Cum faci să pictezi atât de frumos?” sau „Cum faci să joci atât de adevărat?” – genul acesta de întrebări la care eu consider că nu prea ai cum să răspunzi, pentru că aşa cum am spus mai înainte, ţine de subconştient şi nu există o tehnică perfectă. Tehnica ajută şi ea, sigur că da. Ajută, poate tocmai în această pregătire a subconştientului. E o zonă în care nu ai acces, deşi face parte din tine. Şi atunci răspunsurile sunt de multe ori amuzante. Pentru mine, cel puţin. L-a întrebat cineva pe Tolstoi „Cum poţi să scrii atât de bine? De unde îţi vine inspiraţia?”. Nu cred că un artist ar putea să dea un răspuns exact despre ceea ce se petrece cu adevărat în acest proces de creaţie. E o zonă asupra căreia mi-am îndreptat atenţia în mod special, cu pasiune, am fost foarte preocupat să descopăr lucruri din zona asta. Şi unele chestii poţi să ţi le explici, urmează un fir logic; altele – n-aş vrea să spun că nu ţin de o logică (pentru că trebuie să existe o logică, nu e de dorit să existe nimic ilogic în tot actul acesta creator), dar sunt de profunzime şi poţi uşor să te acoperi de ridicol vorbind despre ele. E o chestie intimă, ca şi actul de credinţă, de fapt. Poţi să vorbeşti despre el, dar e o zonă foarte delicată din natura umană. Foarte delicată, şi foarte nuanţată, şi foarte fină zona asta a creativităţii. Aşa cum este cea a credinţei individuale.
Cum te pregăteşti înainte de spectacol? Ai vreun obicei sau „ritual” personal pe care îl respecţi? Cum te detaşezi?
Important pentru mine e să fac o pregătire vocală, o încălzire. Asta fac în general înainte de fiecare spectacol, îmi încălzesc aparatul fonator. Obişnuiam să mai fac şi o minimă încălzire fizică.
Şi psihic?
Ei, psihic, ştii cum e? Înainte de spectacol se adună gândurile. Se adună gândurile şi se aglomerează, şi apare un şuvoi căruia, dacă îi opui rezistenţă, dacă încerci să îl opreşti, consumi energie bună, cred eu. Dacă laşi şuvoiul acesta să vină şi să treacă pur şi simplu, cred că te poţi relaxa şi poţi ajunge la o atitudine la care ai destul confort psihic să abordezi personajul, să intri în scenă. Eu, practic, încerc să mă relaxez pur şi simplu. Dar nu o relaxare de taifas, de şuetă, ci o relaxare în slujba a ceea ce urmează să fac, potrivită cu ceea ce urmează. O relaxare cumva în gardă, cu atenţia puţin încordată. O relaxare în care atenţia e trează.
E clişeu, ştiu, dar: comedie sau tragedie?
De ce să nu fie comedie, dacă se poate? (râde). Dacă există resurse, de ce să nu fie comedie?
Există vreun personaj în pielea căruia nu te-ai simţit tocmai confortabil? Şi dacă da, cum faci să te împrieteneşti cu personajul?
Cred că multe, dacă nu chiar toate personajel au fost şi incomode, şi accesibile. Pentru că există o fază a cunoaşterii, a desluşirii, a descifrării, o etapă la care citeşti despre personaj şi încerci să vezi cine e, de unde e, unde se duce, spre ce se îndreaptă, ce îşi doreşte – multe lucruri de felul acesta. Recomandat e să afli cât mai multe despre el. Şi nu e întotdeauna uşor. Lucrurile sunt nuanţate, pentru că un personaj nu e un om. Poţi să cunoşti un om repede sau să ai acces uşor la cunoaşterea lui? Acesta e un personaj scris de un autor. Nici autorul nu l-a văzut în carne şi oase, el nu există, îl construieşti. Tu trebuie să devii personajul respectiv. Dar e o etapă şi de lucru pe text, şi de lucru în scenă, de fapt, o etapă continuă, pentru cunoaşterea personajului, asumarea lui (pentru că a-l asuma înseamnă a-l cunoaşte şi a-l cunoaşte înseamnă a-l asuma, e reciproc, de fapt). Asta se continuă pe tot parcursul spectacolului, a re-prezentărilor lui, până când nu se mai joacă deloc, se casează. Cunoaşterea personajului nu e un drum parcurs, finalizat, pentru că la fiecare spectacol trebuie să îl faci să fie viu. Şi atunci, această apropiere de el, această pătrundere a lui, această asumare a lui se petrece de fiecare dată, nu se termină.
Dar un personaj cu care nu te-ai putut împăca? Unul care te-a chinuit? Pe care n-ai vrea să îl mai joci…
Unul care să îmi fi fost antipatic?
Da. Din scriitură, poate…
Nu. Nu îmi vine acum în minte niciunul. Nu pot să zic: uite, ăla!
Dar personaje care ţi-au fost, care îţi sunt foarte dragi?
Uite, aş putea să îţi spun de Caţavencu, e şi ultimul rol cu care am ieşit la public. La anumite momente e posibil să-mi fi fost extrem de antipatic, dar nu neapărat dintr-o calitate intrinsecă a personajului, dintr-o tară sau dintr-un defect al lui, ci din cauza regiei.
Poate să devină un personaj care îţi place, din scriitură, antipatic la scenă? Se poate transforma la scenă?
Da. Poate să ţi-l facă un colaborator [regizor/ scenograf] antipatic.
Ţi s-a întâmplat să îţi placă din scriitură şi apoi, transpus în scenă, să ai impresia că joci în altceva?
Da. Asta se întâmplă pentru că rezultatul nu e întotdeauna cum ţi-l imaginezi, şi e firesc să fie aşa – pentru că nu lucrezi singur, lucrezi cu mulţi colaboratori şi fiecare are aportul lui în spectacol. La un personaj dramatic lucrează mai multe persoane: autorul dramatic, regizorul, actorul, scenograful, coregraful. Şi sigur că nu întotdeauna ceea ce îţi imaginezi că va fi devenirea acestui personaj se şi întâmplă în final, în spectacol. Vocile celorlalţi creatori pot avea o pondere mai mare în ce privește traseul lui şi atunci nu ai ce să faci, trebuie să te supui cumva acestor propuneri care vin din exterior şi să le rezolvi aşa cum ţi se cer. Nu ai libertatea să creezi singur personajul şi e firesc să se întâmple aşa, şi e bine că se întâmplă aşa: că lucrează mai mulţi oameni la un personaj. Nu ai libertatea de a duce personajul în zona pe care ţi-o doreşti. Şi sigur că în momentul în care influenţele din exterior sunt mari, poţi simţi că personajul nu e ceea ce ţi-ai dorit şi în aceste momente îţi poate deveni antipatic sau nesuferit, străin. Şi se creează un mic conflict pe care trebuie să îl rezolvi, să îl aplanezi, să îl elimini. Eşti pus în situaţia în care trebuie să te împaci cu personajul şi să coabitezi cu el şi să ţi-l asumi, cum ziceam mai înainte. Şi a-l asuma înseamnă a prelua toate datele lui, toate gândurile lui. Nu mai poţi accepta să existe între tine şi gândurile şi mentalitate personajului conflicte sau neacceptări. Nici măcar mici! Trebuie să fie un consens între tine şi el, de fapt.
Ţi-e frică de ceva când eşti pe scenă?
Mi-e frică să nu fiu pregătit îndeajuns. Pregătit în sensul în care ziceam mai devreme: subconştientul să nu răspundă.
Să fie prea multă luciditate?
Da, şi să apară momente în care, de exemplu, îmi zic: „Uite, nu am spus replica asta bine!”. Mi-e frică atunci când apar momente de genul acesta, de autocontrol, pentru că ele nu sunt ale personajului.
Există un rol pe care ţi-l doreşti mult şi pe care nu l-ai jucat până acum?
Nu ştiu dacă îmi doresc unul mai mult decât altele. Mi-a plăcut foarte mult rolul pe care l-a jucat Victor [Giurescu] în „Sfârşitul jocului” de Samuel Beckett. Mi-ar plăcea să îl joc pe Hamm.
Ce se întâmplă cu personajele tale după fiecare reprezentaţie?
De fapt, mă afectează destul de tare povestea asta. Nu e o jucărie pe care o scot din buzunar, mă joc cu ea o vreme şi o bag înapoi liniştit şi viaţa merge mai departe. Din contră, mă solicită, mă consumă foarte tare. Au fost perioade când, înainte de premieră, n-am putut să adorm decât foarte târziu, pe la 4-5 dimineaţa. Sunt roluri care fac ca somnul să dispară până la premieră, nu mai pot să dorm, mă tot gândesc şi asta înseamnă un consum foarte mare. Şi după ce iese premiera, după fiecare reprezentaţie mai joc încă o dată spectacolul acasă, când pun capul pe pernă. Adică reiau lucrurile de la început şi trec prin ele, le analizez, îmi zic unde a fost sau nu a fost bine şi iarăşi trece noaptea şi vin zorile şi eu sunt cu personajul în cap. Personajele rămân cu mine după reprezentaţie. Trei nopţi încă mai joc spectacolul singur, în cap. Aşa mi se întâmpla până nu de mult. Am încercat să schimb lucrurile şi nu mai pun atât de multă patimă. Şi am descoperit că lăsând la o parte concentrarea asta uriaşă şi făcând lucrurile un pic mai relaxat e mai potrivit, e mai bine şi pentru viaţa personală, şi pentru rol. Deci, cam asta se întâmplă: înainte eram pătimaş şi mai jucam spectacolul o dată acasă, după reprezentaţie, încercând să adorm, acum mă eliberez mai uşor şi e mai bine. E mai bine şi pentru personaj, pentru că îl eliberez şi pe el. Şi, eliberându-l, se întoarce la mine cu bucurie când am de jucat. Nu ca atunci când nici n-ai apucat să-i faci din mână cuiva şi el vine imediat înapoi. Nu mai e aceeaşi bucurie a reîntâlnirii.
Un moment drag, o amintire pe care o preţuieşti, din timpul unei repetiţii sau a unui spectacol…
Dacă-ţi place ceea ce faci, cu adevărat, şi dacă locul acela e benefic pentru tine şi poţi să te exprimi, toate sunt frumoase: colaborările, rolurile, oamenii din jur. Faci lucrurile cu pasiune şi pasiunea estompează cenuşiul. Sigur că apar greutăţi sau momente neplăcute, dar bucuria că poţi să faci ce ţi-ai dorit înlătură umbrele care se pun pe ici, pe acolo, în anumite momente.
Ţi se face dor de spectacolele în care ai jucat şi care au fost scoase din repertoriu?
Da, asta da. De exemplu, mi-e dor de Scapino uneori, pentru că mi-a plăcut să joc în „Scapino”. Era o atmosferă colorată, tinerească, veselă, în care m-am simţit foarte bine şi îmi pare rău că s-a sfârşit.
Dacă ai putea relua din spectacole, ce ai scoate de la casare?
Aş scoate „Cum vă place”, „Aproape” [ambele în regia lui Vlad Cristache], „Sfârşitul jocului” [regia Szabó K. István], „Îmblânzirea scorpiei” [regia Theodor Smeu Stermin], „Orfanul Zhao”, „OO!”, „Mult zgomot pentru nimic” [toate în regia lui Alexandru Dabija], „Antigona” [regia Mihai Măniuțiu].
Scena este un loc al întâlnirilor. Dintre toate întâlnirile pe care le-ai avut până acum, care ar fi speciale, memorabile, pentru tine?
Să ştii că nu am poveşti din astea cu… întâlniri… (râde)
Cu dinozauri?
Cu dinozauri sau cu fantome, cu fantoma lui Claudius. Sigur că Dabija, Măniuţiu, Vlad Mugur, Vlad Cristache, Cristi Juncu. Dar întâlnirile mele nu au fost doar astea, pe viu. Consider că m-am întâlnit cumva şi cu artiştii pe care i-am văzut în cinema sau în teatru şi care au lăsat ceva în mine, care şi-au pus amprenta asupra devenirii mele artistice, prin operele lor: actori de teatru sau de cinema, scriitori sau teoreticieni ai artei teatrale. Am mai spus asta, în general îmi plac producţiile cinematografice şi teatrale care au o poveste. De asemenea, importanţi pentru mine sunt şi autorii care au contribuit la dezvoltarea teoriei de arta actorului. În primul rând Stanislavski, pe care l-am studiat în şcoală, şi după el Michael Cehov, Edward Gordon Craig, Peter Brook, Jerzy Grotowski, Radu Penciulescu, David Esrig, Lev Dodin – cu care pot spune că m-am întâlnit parcurgând teoria şi cărţile pe care le-au scris şi care au contribuit la rafinarea metodelor proprii. E pretenţios spus. Mai bine: care au contribuit la dezvăluirea tainelor meseriei. Ei, de fapt, asta au făcut: au rafinat nişte mijloace. Sunt cercetători de top şi cunoscători profunzi ai fenomenului teatral şi experienţa îndelungată i-a făcut să elaboreze o teorie care explorează zone adânci ale mecanismului actoricesc.
Ce spectacole ai văzut şi au avut un impact puternic asupra ta?
„Ghetou” – un spectacol făcut de Victor Ioan Frunză la Teatrul Naţional Bucureşti – era uluitor. Apoi, spectacolele lui Andrei Şerban din perioada postdecembristă: „Trilogia antică”, „Livada de vişini”, „A douăsprezecea noapte” (montate la TNB); „Hamlet”-ul lui Tocilescu, la Teatrul Bulandra, „Visul unei nopţi de vară”, al lui Ciulei, tot la Bulandra, „Trei surori” al lui Dabija, montat la Ploieşti, pe care l-am văzut aici, într-un festival, „Titus Andronicus” al lui Purcărete, la Craiova, „Barrymore”, cu Ştefan Iordache, făcut de Gelu Colceag la TNB şi „Alex şi Morris”, același Gelu Colceag, cu Iordache, la Teatrul Mic, „Tache, Ianke şi Cadâr” şi „Numele trandafirului” montate de Grigore Gonţa. În FNT un spectacol după Hamlet-ul shakespearian, al lui Robert Lepage, cu Evgeny Mironov – „HAMLET | COLLAGE”; MINETTI, spectacol al Teatrului Vahtangov din Moscova, după un text de Thomas Bernhard, la Sibiu „Hamlet”-ul lui Dodin cu Teatrul Maly, din Sankt-Petersburg…
Dar spectacolele în care ai jucat şi care au contribuit mult la formarea ta? Care te-au modelat, inspirat, transformat?
Spectacolele lui Sandu Dabija în care m-a distribuit: „Orfanul Zhao”, „Mult zgomot pentru nimic”, „OO!”. Înainte de Dabija a fost „Îmblânzirea scorpiei” a lui Theodor Smeu Stermin, apoi „Antigona” a lui Mihai Măniuţiu. După, un spectacol al lui Vlad Mugur important pentru mine: „Crima din strada Lourcine”. Iar din istoria mai recentă „Pattern”, regia Daniel Chirilă, care a avut premiera anul trecut, şi „Scrisoarea pierdută”, regia Alexandru Mâzgăreanu. Şi aş putea să mai enumăr dar mă opresc aici, pentru că sunt destule.
Oboseşti vreodată?
Da. De ce mă întrebi? Pare că sunt un tip care nu oboseşte?
Da.
Obosesc şi cred că se vede. Bine, nu vreau să spun că sunt un tip obosit, dar vezi, bucuria asta că faci ceea ce faci… Cred că am ajuns la o vârstă la care învăţ să îmi gestionez resursele şi să nu mai pun atâta energie în lucruri care nu trimit înapoi aceeaşi energie.
Cum este Daniel în familie, ca tată şi soţ?
Oh, Doamne, nu ştiu ce să zic. Încerc să nu mă complic. Încerc să fiu un tată care nu se complică şi care nu complică lucrurile. Şi un soţ la fel. Dar nu îmi iese întotdeauna. Ştiu doar că încerc să… nu neapărat să fiu desăvârşit, dar să fac lucrurile cât mai bine şi pentru ai mei şi pentru mine. Nu-mi iese mereu, dar încerc în permanenţă. Niciodată nu renunţ să fiu un tată bun şi un soţ bun.
Primul cuvânt care îţi vine în minte când spui Daniel Beşleagă…
Complicat.
Ce nu-ţi place la Daniel Beşleagă?
Păi, asta: complică lucrurile, fără să fie nevoie. Nu s-a obişnuit cu faptul că lucrurile pot fi simple.
Care sunt micile tale bucurii, cele care dau farmec unei zile obişnuite?
Să beau cafeaua cu soţia. Să fac o plimbare cu bicicleta sau pe jos, să citesc o pagină frumoasă, care să îmi mângâie sufletul. Să stau cu pisica cinci minute. Nu mai ştiu…
Dacă s-ar face un spectacol despre Daniel Beşleagă, acesta s-ar numi…
Să facem simplu ce s-a complicat mai înainte.
A consemnat Gențiana IONESCU
