Profesorul Dorel Rusu – Cronicarul Văii Muntelui. In Memoriam

Acest studiu este unul „In Memoriam”, dedicat unui profesor şi scriitor care a trăit cei mai mulţi dintre anii săi în satul Topoliceni, comuna Poiana Teiului: Dorel Rusu. În toamna lui 2021 a părăsit această lume, satul său din munţi, aflat nu departe de vestita Piatră a Teiului. Au rămas în urma sa cărţile scrise, articole numeroase publicate, gospodăria mare întemeiată şi o familie îndurerată. Alături de câteva date biografice am adăugat un interviu realizat în urmă cu câţiva ani de masterandul de atunci Alexandru Andrieş și el originar din Poiana Teiului.

Dorel Rusu s-a născut la data de 13 ianuarie 1944, în satul Poiana Borcii, comuna Borca, judeţul Neamţ, ca fiu al lui Ioachim şi al Sofiei, într-o familie numeroasă. Copilăria şi tinereţea şi le-a petrecut în satul natal, aici urmând cursurile primare şi gimnaziale. Ca tânăr, mânat de greutăţi, a lucrat ca muncitor forestier, iar mai apoi ca electromecanic la o centrală telefonică din Piatra-Neamţ.

Liceul l-a făcut la Borca, încă de atunci un liceu cu renume, cu profesori de mare prestigiu, după care a absolvit Facultatea de Filologie la I.P. 3 ani din Bacău, promoţia 1968.

Armata a făcut-o la o unitate din Craiova şi mai apoi a făcut patru luni de zile la Şcoala Superioară de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” de la Sibiu – Facultatea de Transmisiuni. După absolvirea facultăţii, a lucrat ca profesor, director de şcoală, director coordonator în comuna Poiana Teiului. A activat la şcolile Galu şi Dreptu, apoi la Grupul Şcolar Borca – de unde s-a pensionat în anul 2001. A lucrat apoi ca profesor-consultant la Casa de Copii de pe lângă Mănăstirea Petru-Vodă (2001-2003), fiind un apropiat al Părintelui Iustin Pârvu.

A lucrat şi ca miner în subteran în mina de uraniu din comuna Crucea, judeţul Suceava. De activitatea sa ca primar al comunei Poiana Teiului se leagă fondarea în Poiana Haşca a Mănăstirii „Petru Vodă” de către părintele Iustin Pârvu, fiu al locului. A primit titlul de „Cetăţean de Onoare al comunei Poiana Teiului”. A fost epitrop la biserica din sat, biserică ce a beneficiat de calităţile sale de bun organizator. A funcţionat şi ca preşedinte al C.A.R. – Pensionari Ceahlău, a fost consilier judeţean, a activat în diferite alte organisme pe plan judeţean și chiar național. Pentru activitatea depusă a primit diverse diplome şi medalii.

Este coautor al mai multor lucrări apărute pe Valea Muntelui despre viaţa locuitorilor zonei. Cartea „Cântecul speranţei şi al libertăţii. Viaţa lui Grigore Caraza” a publicat-o în 2007, dedicând-o învăţătorului din Călugăreni ce a suferit 20 de ani în temniţele comuniste, o biografie bazată pe documente şi pe nesfârşite discuţii cu protagonistul cărţii.

A scris sute de articole în ziare ca „Telegraful de Neamţ”, „Ecoul Munţilor”, „Mesagerul de Neamţ”, „Monitorul de Neamţ”, „Ochiul public-Neamţ” ş.a.; în reviste ca: „Biblioteca de Nord” – Borca, „Catharsis” – Grinţieş, „Piatra Corbului” – Bicaz, „Valea Muntelui” – Bicaz, „Ţara Hangului” – Hangu şi Bucureşti, „Gând românesc” – Alba Iulia ş.a. A fost membru al „Societăţii scriitorilor din judeţul Neamţ”. A cules folclor din regiune, efort care nu a fost, din păcate, finalizat prin publicarea unor culegeri, antologii sau studii.

În 2011 a participat la simpozionul organizat la cei 400 de ani de atestare documentară a oraşului Bicaz cu o comunicare ştiinţifică dedicată luptătorilor anticomunişti din munţii Neamţului, în frunte cu Părintele Iustin Pârvu, învăţătorul Grigore Caraza, părintele Gămălău sau părintele Metocaru. În 2013 a realizat un capitol dedicat rezistenţei şi represiunii de pe Valea Muntelui pentru volumul „La poalele Pionului – comuna Ceahlău – monografie”, coordonat de Mihai Bulai și Daniel Dieaconu, care anunţa volumele de mai târziu. Avea în lucru două cărţi care să alcătuiască Trilogia „Genţiana”, care ar fi trebuit să cuprindă volumele „Octogonul Speranţelor” (cartea a II-a) şi „Freamătul Bistriţei” (cartea a III-a). A reuşit să ducă până la capăt doar „Steaua blestemată”, cartea I, cu o documentare riguroasă, realizată la CNSAS, în arhivele judeţene Neamţ, Iaşi, Suceava şi cu numeroase surse de istorie orală, carte la care s-a făcut o lansare cu invitaţi de seamă.

Participa cu entuziasm la toate manifestările culturale de pe Valea Muntelui, alocuţiunile sale fiind gustate de public, era erudit, hâtru şi sfătos. Una dintre ultimele sale prezentări ale temei sale favorite a fost la conferinţa „Pentru neam şi cruce – rezistenţa anticomunistă în munţii Neamţului” din aprilie 2018 de la Centrul Pastoral „Daniil Sihastrul”, organizată de Asociaţia Pro Grinţieş. Considerăm că discipolii şi colaboratorii săi în întreprinderile domniei sale de acest fel trebuie să-i continue opera de documentare şi să publice lucrările neterminate.

Prof. Dorel Rusu: „Părintele Iustin fost omul care a răbdat foarte mult și a iertat și s-a rugat foarte mult”

– Bună ziua, domnule Dorel Rusu. Aş dori să îmi oferiți mai întâi nişte date generale despre dumneavoastră. Când şi unde v-aţi născut?

– M-am născut la 13 ianuarie 1944 în comuna Borca din părinţii Ioachim Rusu şi Sofia Rusu. Tata pădurar la domeniul Coroanei Borca, mama casnică. Tata dintr-o familie cu mulţi copii, mama dintr-o familie cu mulţi copii. Am mai avut un frate care nu mai este.

– Cum era viaţa cotidiană în satul natal?

– Vezi că m-am născut în 1944 şi și primiii mei ani din viață au fost imediat după război, a urmat apoi foametea şi schimbarea de regim. Viaţa obişnuită a oamenilor a fost grea între ’44 şi ’50 din punct de vedere al aprovizionării cu alimente. După ce s-a schimbat regimul a fost din alt punct de vedere greu, a fost opresiunea care apăsa asupra oamenilor şi frica de Securitate.

– Dumneavoastră unde aţi făcut şcoala? Şcoala primară şi mai apoi celelalte studii?

– Dintotdeauna mi-a plăcut să ascult ce spun oamenii şi să învăţ de la cei care erau inteligenţi. Înainte de a merge la şcoală eu ştiam să scriu de tipar. Îmi aduc aminte că în 1950, probabil, în România se strângeau iscălituri care să arate că poporul român este împotriva războiului din Coreea. Într-o zi, în ogradă la mine soseşte învăţătorul Florescu şi încă cineva. Au întrebat de părinţii mei, părinţii mei nefiind însă acasă, erau la treabă. Au zis că voiau să îi pună să semneze. „Semnez eu!”, am zis. I-am cam blocat. Şi am semnat eu, Dorel Rusu, şi am participat strângerea de semnături împotriva războiului din Coreea. Au rămas ăştia cam surprinşi. Şi de atunci i-a spus învăţătorul mamei: „Dă-l la şcoală, e un copil bun, e inteligent, nu-i prost”. Şi prin 1950 mama m-a luat de mânuţă şi m-a dus la locul şcoala veche înainte, lângă biserică la Borca, şi m-a predat învăţătoarei Silvia Drapac. O învăţătoare extraordinară. Şi am început să fac primii paşi în studiu. Aritmetică, aşa cum se făcea pe atunci, abecedar. Am şi acum abecedarul meu sau prima carte de lectură a mea, o am păstrată. Şi mai am şi un abecedar rămas de pe la rudele mele, mult mai vechi. E răvăşit, dar oricum, se păstrează. Şi am trecut cu bine, era şi foamete atunci, încă se continua foametea din ’47. Mi-aduc aminte că a venit soţul ei, directorul şcolii din Farcaşa, Drapac. Nu ştiu prin ce minune au făcut ei rost de o roată de caşcaval. Dar nu mizerie, ce e acum prin magazine, caşcaval adevărat, gustos. Şi ne-a dat la fiecare câte un triunghi de caşcaval, micuţ, cum sunt în cutiile astea de caşcaval de acum. Până am să mor am să ţin minte gustul acela bun de caşcaval. Doar nu mi-a dat o tonă, dar noi cum eram flămânzi…  Până am să mor am să ţin minte gustul de caşcaval.

Tot ea, învăţătoarea Silvia Drapac, avea obiceiul, era credincioasă, şi la sărbătorile mari aducea o bucată de plăcintă, o felie de cozonac la copii şi ne dădea. Foarte bună învăţătoare. Îmi aduc aminte la fel că după ce am terminat clasa I, ne-au dat premii la sfârşit de an, cum se dau la copii. Am primit prima diplomă de merit, premiul I, cum se dădea înainte. Pe acelaşi loc a fost trecut un alt coleg de al meu, mai necăjit decât mine, dar care a avut nişte abateri, ţi le spun imediat, şi premiile au fost înmânate de soţul doamnei Drapac, de director. Mi-a dat premiul mie, m-a felicitat. A venit Andrei Vasile, colegul meu. Dar respectivul îl lua cu bolovani pe director când prindea peşte în capătul satului, la el, şi i-a spus: „- Măi, dacă mă mai iei cu bolovani când prind peşte, nu-ţi mai dau premiu”. Îmi aduc foarte bine aminte. „-Niciodată nu mai primeşti premiu”. El era pescar cu musca, îţi dai seama cum e pescuitul cu musca. Şi ăştia, copiii, răi. Îi speriau peştele, nu îl loveau pe el cu bolovani, doar să sperie peştele.

Am terminat clasele I-IV la şcoala unde e acum clădirea veche, acum e modificată. Clasele V-VI le-am făcut şi unde e primăria acum, era clădirea care avea vreo două săli de clasă lăsate şi pentru şcoală, nu era spaţiu. Într-o clădire veche a Ocolului Silvic am făcut, iarăşi, acolo clasa a V-a şi, în sfârşit au trecut clasele V-VII la şcoala veche, acolo a fost locaţia. Îmi aduc aminte că ne jucam în ograda şcolii sau în cimitir, care era vecinul imediat al şcolii. Treceam în cimitir şi acolo era cel mai liniştit loc de joacă. Mormintele erau vechi şi deja pământul se lăsase oleacă în mormântul omului. Şi acolo ne jucam noi în gropile respective. De acolo mai furam flori şi duceam la învăţătoare. Erau nişte flori interesante. Erau şi morminte îngrijite. „-De unde le aveţi?”. „-Ni le-a dat mama de acasă”. Îmi aduc aminte, la muzică am avut, la V-VII, o profesoară suplinitoare, absolventă de liceu, Emilia Lupescu sau Lupu. Mie nu îmi place muzica, n-a avut cine să mă ajute să merg și eu mai încolo, pot și eu cânta, orice să cânt. Îmi aduc două versuri aminte dintr-un cântec, nu știu cum se mai  cheamă, din 1950 și ceva: „Arde soarele și-i cald, că-i april, lângă plug a adormit un copil”. Tot în clasa a VII-a se făcea pe atunci Constituție, mi se pare. Am avut un profesor vestit, Emilian Dumitriu, de la Poiana Largului, căsătorit la Poiana Largului. Era gălăgie, sala mea de clasă era lângă cancelarie. Au auzit ei gălăgie, erau băncile acelea de zece persoane, cum era pe vremuri. Eram imediat după ușă în banca mea. A intrat, eu citeam, n-am observat. Prima palmă dată de Dumitriu a fost a mea. Și pe ceilalți i-a bătut ca în fasole. Sau tot în clasa a VI-a, a VII-a, am avut profesor la matematică pe Mihai Doroftei, născut lângă Piatra Teiului, fost deținut politic înainte cu câțiva ani, eliberat, și cea mai clară geometrie pe care am făcut-o eu cu el am făcut-o. Știa matematică, știa geometrie. Peste ani a ajuns profesor la liceu de matematică. Deşi făcuse închisoare, prin minune s-a integrat, nu vreau să dau alte amănunte, că supăr dacă dau, în legătură cu Securitatea.

-Unde ați făcut liceul?

– Liceul l-am făcut, cum era atunci structura socială, liceul începea în clasa a VIII-a. Noi am dat examen la sfârșitul clasei a IV-a, la sfârșitul clasei a VII-a și după aceea am intrat la liceu, s-a dat admitere. Liceul l-am făcut pe terasa de sus, unde fusese Domeniul Coroanei Borca, mai rămăseseră două clădiri dezafectate, dar între timp s-a construit clădirea nouă a liceului care este şi acum la liceul Borca, cu modificările necesare. Liceul pentru mine a fost o şcoală complexă. Am avut profesori deosebiţi, de exemplu limba franceză am făcut-o cu Malvina Cheşişian, absolventă a facultăţii de la Sorbona. Am făcut nu franceză citită, ci franceză reală, vorbită. Şi, o să îmi amintesc mai târziu, la Bacău am avut iarăşi pe cineva, Grigoriu, după asta pe Alistar, toţi absolvenţi de facultăţi din străinătate. Deci am beneficiat de profesori buni. Mai departe, la latină am avut pe vestitul profesor Cicerone Gheorghiu, născut la Hangu, căsătorit cu o fată din Hangu. Era unul dintre marii latinişti ai vremii. Era şi director al liceului Borca atunci. Un om foarte sever, pentru nimica toată, te scotea în careu, te urechea în faţa tuturor, te dojenea. La limba şi literatura română am avut-o pe soţia dumnealui, Emilia Gheorghiu, o profesoară de elită, care pe atunci ne preda limba şi literatura română după cartea lui Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, care era interzisă atunci. Deci cartea era trecută la index, nu avea voie. Totuşi ea a fost o femeie stăpână pe ea, ştia să lucreze, nu a deranjat-o nimeni. Şi el era un om, nu se atingea nimeni de Gheorghiu. Am avut la istorie, la logică, la franceză, un alt profesor vestit, Vasile Florea, absolvent al Universităţii Lomonosov din Moscova. Îţi închipui tu ce somităţi am avut. Şi se făcea carte, iar noi în pauză eram cu cărţulia în faţă, cu caietul de notiţe şi ne plimbam cum se plimba Creangă cu Ceaslovul noi ne plimbam prin ograda şcolii şi repetam, că intram la judecată. Îmi aduc aminte că era la modă atunci, când făceam eu liceul, pe ţară era o librărie numită Cartea prin poştă, cu sediul la Bucureşti. Şi mi-a plăcut şi logica, făceam şi logica cu Florea. Eram foarte bun prieten cu feciorul preotului din Grinţieş, Vasile Maftei, cu Gigi şi ne pregăteam noi pentru logică, voiam noi să arătăm că suntem mari logocieni. Şi am făcut la cartea prin poştă o scrisoare şi ne-a venit o carte, Studii de logică, autorul a fost vestitul logician Atanasie Joja, mare pe atunci, e mort moşneagul. Ne-a dat extemporal. Tema, subiectul extemporalului: logica lui Crisipos. Noi, cu o zi înainte studiasem, cu Gigi, şi logica lui Crisipos. Am scris noi din toată inima acolo. Vine Florea într-o zi cu extemporalele în mână şi „-Măi, de unde aţi scris voi astea?”. Că nici el nu avusese posibilitatea la Moscova să citească aşa ceva. „-De unde aţi scris?”. „-Păi, uitaţi…”. Ceilalţi au luat 3 şi 4, noi am luat 10. „- De unde aţi scris, măi, aşa ceva? Îmi trimiteţi şi mie cartea?!”. Şi i-am trimis-o şi lui. Sau cât am fost la liceu aveam deasupra liceului un loc al meu unde meditam, scriam poezii, am scris şi eu poezii atunci. Dar dacă îţi dau să citeşti sau citesc şi eu, zâmbeşti la aranjamentul floral, la versurile de copil. Dar atunci pentru mine era vai de mine, uite, scriu şi eu poezii.

– După ce aţi terminat liceul unde aţi mers mai departe?

– După ce am terminat liceul am dat admitere la Institutul Pedagogic de 3 ani din Bacău. Am reuşit, la Filologie. Mi-l aduc aminte pe rectorul institutului, aşteptam cu emoţie rezultatul afişat. Iese rectorul, Hasam, Gheorghe Hasam, nu ştiu dacă era român el, şi a spus: „-Mult a fost, puţin mai este, mai aşteptaţi oleacă”. Am reuşit şi la ultimul examen, eram încă în examen, terminasem examenul, dar nu ştiu cum ne-a mai ţinut la taifas acolo. Eu dădusem înainte de asta un examen la şcoala de ofiţeri superiori „Nicolae Bălcescu” la Sibiu. Am vrut să mă fac medic militar, că nu sunt eu de fugăreală, nu sunt eu de ofiţer de ăsta de fugăreală prin cazarmă. Mi s-a făcut un dosar, atunci era la modă să se facă un dosare ca să intri la facultate militară, de căpitanul Popa, probabil, de la comisariatul regional Bacău, dar m-a trişat. Eu am făcut cerere pentru medicină militară şi am dat examen la Sibiu, dar mi-am dat seama că eu nu-s la medicină militară când am intrat pe cazarmă. Am fost repartizat la transmisiuni. N-am mai comentat problema, pentru că medicina militară numai la Bucureşti se făcea. Şi am reuşit, zic: „Lasă că mă duc eu la Bacău, rămâneţi voi aici sănătoşi la Sibiu cu cazarma voastră”. Nu s-a potrivit. Când eram, ţi-am spus, în examen, vine un ofiţer de la Sibiu, intră în examen, bate la uşă, s-a interesat pe sală unde sunt examenele. „Tovarăşul Rusu, mergeţi la Sibiu”. M-a blocat ăsta. Eu am zis că lasă că mă duc eu la Sibiu, le explic eu cum e treaba şi o să fie toate bune. Am intrat în cazarmă şi bun intrat am fost. Şi am pierdut examenul de la Bacău. Că a trecut septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie. Şi, în sfârşit, printr-un aranjament de familie, m-au transferat de la Sibiu la Craiova, tot la transmisiuni, dar la trupă. Deci eu eram elev la şcoala de ofiţeri de transmisiuni la Sibiu şi m-au transferat tot la transmisiuni la trupă. Pentru că, au motivat ei acolo că uite, şi tatăl dumneavoastră, s-a potrivit dorinţa de a pleca a mea cu dosarul de persecutat politic al tatei. Şi am ajuns la Craiova la unitatea de transmisiuni.

Revin la facultate. La facultate am fost un om care mi-a plăcut să studiez, nu că mă laud, am carnetul de student şi, asta, cum se cheamă, fişa de note, care dovedeşte acest lucru. Am fost apreciat, am răspuns şi de staţia de radioficare a institutului. Eram membru de partid, dragă Doamne, am să-ţi spun şi cu membru de partid, imediat am să fac o precizare. Am fost şi organizator de grupă la Partid la studenţi. Am avut întâlniri cu unul din secretarii lui Iorga, îmi scapă numele acum, şi copil, eram şi eu copil atunci, dragă Doamne. După ce a stat la masă, de vorbă cu noi, a rămas în pahar un deget de apă acolo. Am zis că beau eu după secretarul lui Iorga, am băut eu apa aceea. Ce înseamnă, cum să spun eu, nepriceperea. Am avut întâlniri cu Ion Voicu. Ce se întâmplă, conducătorul de grupă şi de an a fost vestitul profesor de limbă rusă, Grigore Coban, fost prizonier la ruşi. Deci ăsta ştia o rusă vorbită. Am predat şi eu limbă rusă peste ani, dar datorită lui Coban am predat-o. Deci accentul şi citirea cuvintelor nu era chiar simplă şi cu rusa. Grigore Coban. După aceea, ca student, ce să-ţi mai spun, am făcut parte din echipa de sociologie a institutului, cercetări sociologice. Am făcut teren. Am scris o mică lucrare, „Istoria comunei Bohoci”, din judeţul Bacău. Deci am făcut cercetare în judeţul Bacău, în comuna Bohoci, în comuna Podoleni, din judeţul Neamţ împreună cu cercul sociologic cu vestiţii profesori Mihai Merfea, de sociologie şi istorie, şi cu Virgil Radolian, ai mai auzit despre Radolian probabil prin cercetările tale.

Ce să-ţi mai spun despre Institutul Pedagogic din Bacău? Eu îmi vedeam de treabă, îmi luam cursurile, îmi făceam fişe. Colegii mei nu prea se duceau pe la cursuri, stăteau pe la baruri noaptea, şi la sfârşit veneau, se băteau de la fişele mele, dar ziceam: „Dai atâţia bani, ţi le dau că tu ai stat la troşcăit pe acolo. Eu ţi le dau, ămi dai şi îţi dau”. Şi le dădeam, ei nu aveau probleme, stăteau pe la baruri. Atunci începuse un pic de libertate la studenţi, pe la Bacău erau nişte baruri mai dichisite, aşa…

Am terminat facultatea în 1968. Moda pe atunci era următoarea: Ministerul învăţământului, la sfârşitul anului universitar forma centre de repartizare a absolvenţilor pe specialităţi. De exemplu absolvenţii de filologie au fost planificaţi la Galaţi. Acolo venea un reprezentant al Ministerului şi îţi dădea repartiţie ministerială la şcoala unde se poate. Întâmplarea a fost că la Galaţi, aşa terminasem noi atunci, bani nu erau prin buzunar, ne-am dus la Galaţi, ne-am lăsat boarfele într-o… deci ne-am dezbrăcat acolo la un liceu, modest, mizerabil, sfârşit de an şcolar, dezordine. Ne-am dus să gustăm ceva în oraş cu un coleg de-al meu din Stejaru, actual profesor de latină. Am intrat într-un fel de bodegă, sub nivelul Dunării. Deci undeva era sub nivelul Dunării. Am intrat noi acolo, un acvariu, ceva peşti în acvariu, de mâncat, nu ştiu cum era acolo. Am văzut noi acolo mi se pare că crap era, dar nu ne-am uitat dacă e un crap ce scrie acolo preţul ori suta de grame. Am comandat noi câte o sticlă cu vin, câte un peşte, am mâncat liniştiţi. Când să plătim, dacă stăteam o lună de zile să facem WC-ul la ăştia, să curăţăm WC-ul, poate n-ajungea. Şi el, tatăl lui era mai bogat. Era gestionar la un magazin forestier la Borca. A zis: „-Lasă Dorele, am eu bani”. „-Măi, bine că nu facem WC-urile la ăştia, ne-ar fi pus la toate restaurantele de pe malul Dunării”. Şi am scăpat în sfârşit.

La repartiţii nu erau locuri libere. La Farcaşa era un loc liber de profesor şi normal, eu aveam notă mai mare decât el, nu puteam să cer eu să-mi dea Farcaşa. A luat el, fiindu-mi şi prieten. Pe vale nu erau locuri, cu toate că erau catedre libere, la Galu era catedră liberă, dar ţinută aşa cum se ţin în România. S-a uitat el, şeful comisiei era Alexandru Piru, vestitul istoric literar, din Bacău de loc. I-am spus: „Domnule profesor vreau să mă duc şi eu”. Eram căsătorit şi a zis: „- Lasă măi, că îţi fac eu”. S-a uitat el pe lista aceea şi a găsit un loc, Bozanii, un singur cuvânt, de Josiman, într-un cuvânt Josiman. Nu este pe harta ţării Bozanii de Josiman. Ce au făcut ăştia de la Neamţ şi cu ăştia de la Bucureşti: de la Neamţ până la Bucureşti a ajuns numele pe hârtie în loc de Bozienii de Jos, Bozanii de Josiman. A zis că „-Măi, te duci la inspectorul general de la Piatra Neamţ şi îi spui, uite, el o să te trimită la Bozienii de Jos, sigur. Să nu te duci”. „-Nu, eu mă duc la Bozanii de Josiman”. Şi m-am hărţuit oleacă cu ăsta, a văzut că nu prea cedez eu din falsa realitate, a zis că: „Păi te duci director la liceul din Ţibucani”. M-a încântat pe mine: „Măi, ajung cu studiile de-abia terminate director de liceu, cine-s eu”. Am luat şi pe tata cu mine, care avea experienţă de viaţă. Acolo, când am văzut eu Ţibucani, ceapă, colectivizare, era vestitul, nu ştiu, mare erou al muncii socialiste. Director de liceu era soţul unei colege de institut a soţiei mele, că ea a făcut institutul de doi ani. Cum să îl trimit pe ăsta afară? Nu era omeneşte. Mi-am luat tălpăşiţa înapoi şi, în sfârşit, am găsit înţelegere la un inspector şcolar şi mi-a dat detaşare la Galu.

Am început activitatea în 1968, dar eu trebuia să lupt să am titularizare în învăţământ. Au mai trecut câţiva ani, mi se pare, în 1970, am făcut documentele necesare, le-am trimis la minister şi am primit numire de la Ministerul Învătământului şcoala de la Dreptu. Am fost după aceea la şcoala de la Dreptu, nu-mi ajungeau banii, aveam trei copii, a trebuit să îmi iau tălpăşiţa să mă duc la mină. Am fost miner la mina de uraniu de la Crucea doi ani de zile, în fundul pământului. În bibliotecă am casca de miner şi cele două lămpaşe, două căşti de miner, am mai multe. Amintiri extraordinare din viaţa de miner, incredibile câteodată. Am umblat cu bolovanul de uraniu cum umblu cu unul obişnuit, bolovanul de uraniu, de minereu de uraniu. Au fost situaţii când, unde umblam prin pământ, acolo, nu era concentraţia maximă. Am prins o perioadă fără concentraţie maximă de uraniu, care să pui minereul de uraniu în vagonete şi când treceau prin rata de verificare a concentraţiei nu ieşea cum trebuie. Mă duceam la un consătean de aici, fost elev de al meu, care găsise un bolovan de uraniu concentraţie maximă, îl ascunsese în galeria lor, cu o sticlă de jumătate de votcă. Pentru o sticlă de jumătate de votcă îmi dădea cam atâta bolovan de uraniu, îl împărţeam şi-mi ajungea pe două-trei luni de zile, puneam câte oleacă de uraniu în vagonete şi luam bani. Îţi închipui tu, nici pe timpul lui Ştefan cel Mare nu se făcea aşa. Dar, uite, realităţi dureroase. Acuma ăştia, parlamentarii noştrii, putorile astea şi nesimţiţii ăştia, să se ducă o săptămână să lucreze, să sufere, să vadă cum trăieşte poporul român astăzi, de o sută de ori mai rău faţă de cum am trăit noi. Şi le dă obrazul să candideze acum. Toţi penali, toţi… eu nu ştiu, am impresia că nesimţirea este cu totul de altă factură, de nebuneală, de… nu ştiu.

– Aţi spus că tatăl dumneavoastră a fost anchetat de Securitate.

 – Hai să-ţi spun. Durerea familiei mele… nu, ca să-ţi dau altă explicaţie, Securitatea a dus oameni în închisoare şi a mătrăşit oameni, a decimat oameni chiar lăsaţi în afara închisorii. Familia mea se încadrează la oameni persecutaţi de regimul comunist instalat la Borca. Toată ţara a fost instalat. Şi de Securitatea şi de Miliţia de la Borca. Tata fusese pădurar la domeniul Coroanei Borca mulţi ani. Un om la locul lui, şi-a văzut de borşul lui. Când s-a schimbat regimul, pe 1 ianuarie ’48, deci pe 30 decembrie, dar pe 1 ianuarie au început mişcările, a fost dat afară de la domeniul Coroanei Borca şi a ajuns în domiciliu forţat pe pârâul Pietroasa, în judeţul Suceava, la izvoarele pârâului, în punctul numit „La puf”, sau „La preluca lui Petru Rareş”. Şi câţiva ani de zile nu a venit acasă. Simţeam durerea, cu mama şi eu, cum n-au simţit-o, poate, alţii. L-au mai lăsat după asta liber. În schimb, fostul şef al domeniului coroanei Borca, Petre Voiculescu, era în închisoare deja, fusese şef de domeniu. I-au pus în cârcă faptul că după război au fost prizonieri de război ruşi care au lucrat în spaţiul domeniului coroanei Borca şi nu s-a purtat bine cu ei. Dar era, cum să spun eu, mizerie socială inventată de doi proaspeţi comunişţi de la Borca, Vrânceanu şi Tătaru. Mari comunişti inventaţi, ei se lăudau că ei farmă şi spânzură. Şi el era în închisoare, Voiculescu. Lui tata i s-a pus în cârcă că a fost liberal, că a susţinut pe Voiculescu, deci omul regelui. Şi a fost de câteva ori chemat la curtea criminalilor de război la Bucureşti, am documentele. A fost cercetat de vestitul torţionar Ciacaneica şi dacă Voiculescu, prin minune, prin soţie, printr-o fată, nu chema ofiţerul rus care a stat lângă prizonierii ruşi la Borca şi a justificat la noi că nu s-a întâmplat nimic, totul a fost OK, cred că îl împuşca pe Voiculescu sau cine ştie ce se întâmpla. Şi a scăpat şi tata. Dar am o scrisoare, după ce a terminat Voiculescu închisoarea îi scrie tatei: „-Ioachime, ai dat dovadă de mare demnitate, îţi mulţumesc”. Îţi vine să plângi când auzi. Timpul a trecut. Veşnic era invitat la Miliţia de la Borca, ofiţerii de Securitate, unul mai ales, Dumitru, trăieşte. Această fiinţă, l-am văzut prin oraş plimbându-se luna trecută, haină de piele, are vreo 90 şi ceva de ani. Ce se întâmplă? Am studiat la CNSAS dosarul de urmărire penală şi dosarul informativ al tatei. Datorită unei fete născută în Poiana Răchiţii, Meda Gavriluţ, director general al CNSAS. Îţi închipui tu, copil de aici. CNSAS are două mecanisme de conducere: mecanismul politic, consiliul de conducere e din toate partidele, dragă Doamne, şi cercetătorii care se ocupă de arhivă erau conduşi de Meda Gavriluţ. M-am dus la ea: „-Dar, ce faceţi domnule profesor?”. Dar nici eu nu ştiam exact cu ce se ocupă ea acolo, ştiam că e acolo. Mi-a dat să intru pe la uşi, cum se cheamă, cartonaşul acela, card. Intram pe la fiecare cameră, se uitau ăştia la mine, verificau cu ce card s-a intrat înăuntru, nimeni n-a întrebat nimic. Imediat îmi dădeau dosarele pe care le ceream şi nu m-a întebat nimeni nimic. Vedeau că ceva nu e în regulă, că am dezlegare de sus. Sau, de exemplu, ei au crezut că se duce un moşneag acolo şi stă, buchiseşte în dosar. Nu, prima dată eu pe agenda mea mi-am notat numele celor care au fost pedepsiţi. Că îţi dă documentul, dar cu carioca e şters numele. În gândul meu să fiţi voi sănătoşi, eu sunt mai rapid decât voi. Voi staţi aici dar nu ştiţi voi că Dorel e mai rapid în mişcări decât voi. Şi în momentul în care o să găseşti în carte scrise aicea nume, pe care am avut prudenţa să le iau de acolo fără să aştept eu să îmi dea nimicuri acolo.

Şi a scăpat tata, dar urmărit în permanenţă. Chemat la miliţie, cum era Miliţia acolo, declaraţii de la diverşi consăteni, ce a făcut Ioachim Rusu. Nu a făcut absolut nimic. Sau vreau să-ţi fac precizarea că şi acum cred e mai riguroasă problema, dacă tu erai bănuit de ceva, Securitatea te urmărea până mureai. Şi când mureai îţi punea acolo: „Gata, este scos din evidenţa Securităţii”. Asta a fost. Acum cred că e mai draconică. Şi după asta, cum să-ţi spun, ne-am descurcat greu, nu erau bani, eu eram la facultate, greu a fost. Aveam oleacă de ogor, câte ceva pe acolo şi cum puteam. Am fost eu şi cu mama scoşi de un primar de Borca, un ţigan, Barcan, de pe la Buhuşi probabil, la făcut movile pe drum şi la format piatră. Ăştia care erau în vizorul Securităţii îi puneau la munci canonice de astea. Da. Asta e, vreme sucită a fost. Şi nu puteai, era, cum să spun eu, pe toată valea muntelui plana frica de Securitate, frica de Securitate. Venea dubiţa Securităţii, dubiţa sau duba, noaptea după 12 intra în Poiana Largului, înhăţa vreo doi-trei şi pleca cu ei la Ceahlău. Bătaie ca pe hoţi, după asta îi ducea la Securitate la Piatra Neamţ şi acolo îi repartiza la Bacău, de la Bacău în toate închisorile din ţară. Şi auzeau ăştia dimineaţa „-Măi, l-au arestat şi pe Cojocaru”. „- Cum l-au arestat?”. „-Păi, a venit maşina cu roata în C.R. Şi l-au luat”.

– Cum aţi ajuns să studiaţi victimele comunismului?

– Durerea care am simţit-o în propria familie, presiunea care am simţit-o, faptul că tata a fost dus la Curtea criminalilor de război, la Bucureşti, să fie judecat, hărţuit şi cercetat, m-a durut. Şi am început, eram încă elev la liceu, am început să-mi notez nişte lucruri, în 1960. Şi am peste 153 de foşti deţinuţi politici sau persecutaţi cu care am discutat, i-am rugat, mi-au dat fotografii, documente de-ale lor şi aşa mai departe. Şi după aceea am început să sistematizez şi cartea aceasta [Steaua Blestemată, n.n.] a apărut şi prin colaborarea, ca specialist în aranjamente florale, de astea cu cărţi, a lui Daniel Dieaconu. Mi-e prieten. Deci datorită durerii care am simţit-o până a murit tata şi până a murit mama. Şi care n-o pot ierta pentru că dacă ei făceau ceva da, domnule, au fost vinovaţi, nu se comentează problema. Sau eu, de exemplu, la şcoală, o politică. Eram în clasa a 8-a, a 9-a. Ce politică avea Securitatea: pe câţiva copii ai foştilor deţinuţi politici sau persecutaţi ne-au trimis la o tabără de instruire UTM la Târgu Ocna. Îţi închipui sistem de politică. Şi acolo cântam pe străzile oraşului cântece patriotice. Ne duceau aproape de închisoare la Târgu-Ocna numai în batjocură. „Leagăn n-am avut prea cald”, un vers mai ţin minte, „Bate toaca prin toată Doftana, e un strigăt de om răguşit”, îţi închipui tu ce educaţie. Da.

Care sunt marile personalităţi cu care aţi discutat?

– Părerea mea este că toți sunt personalități, mai mici sau mai mari. Toți au suferit și toți au ars pentru libertatea poporului român. Îți dau câteva nume: le iau începând cu părintele Iustin, care rămâne pentru noi un mare sfânt, vom reveni la părintele Iustin, un mare sfânt al neamului românesc, cu Grigore Caraza. Părintele Iustin născut la Petru Vodă, în satul Brânzeni, se spunea atunci, Grigore Caraza născut cam unde, probabil ți-au povestit tata și mama, cam unde e Peco acum, la viaduct, cam pe acolo a fost casa lui părintească. Tatăl lui a fost casier, perceptor cum se spunea atunci, mama casnică, au fost câțiva copii în familie și un frate de al lu i a făcut parte din mișcarea de rezistență, a fugit la București să i se piardă urma, normal că Securitatea l-a depistat, l-a iradiat și a murit iradiat. Gheorghe, zis Gelu Caraza, care are volume, Pe valurile vremii, poezii extraordinare, două volume de poezii, extraordinară poezie. Grigore Caraza, am să mă refer la valea noastră, Constantin Prună, de la Ruginești, Hangu, Elena Prună, de la Ruginești, Hangu, venind la Hangu, Teoctist Gălinescu, mare personalitate, vom reveni la ei dacă e cazul, îmi spui tu, o mare personalitate. Grigoe Tărâță, zis Lulu Coroamă, Mihai Doroftei, de la Borca, părintele Gămălău, născut în satul Lunga, comuna Crucea, un mare patriot, Emilian Săndulescu, născut la Bistriciora. Emilian Săndulescu, chestie curioasă, făcuse școala de ofițeri de Securitate la București, fii atent. A ajuns ofițer în cazarma de la Fălticeni a Securității, era o cazarmă a Securității acolo. Și împreună cu alți prieteni de-ai lui a pus la cale „ocupăm cazarma, dezarmăm, luăm armamentul și vedem noi ce facem, îi rezolvăm noi pe ăștia”. S-a găsit un trădător, ca de obicei. I-a trădat, au fost condamnați la moarte, după asta s-a revocat.

Cum se condamnau înainte deținuții politici: într-o cameră mizerabilă de la închisoare, cum a fost la Suceava, de exemplu, pentru Săndulescu, cu pături pe geam, nu era niciun asistent din civilie, erau numai ofițeri de Securitate și paznici acolo. Se dădea verdictul, care se știa dinainte, ori pedeapsa cu moartea, ori atâția ani de închisoare. Asta era judecata, dragă Doamne, judecată. Și venea completul de judecată de la Iași, că acolo era centrul zonal de judecată pentru așa-zișii dușmanii poporului, dușmanii poporului. Săndulescu, după aceea Mihai Doroftei. Mihai Doroftei a locuit vis-a-vis de Piatra Teiului, peste apă. Era elev la seminarul de la Roman, voia să se facă preot. Ce a făcut el, ce-a vorbit, ce n-a spus, l-au înhățat. A făcut câțiva ani de închisoare la Târgșor, lângă Ploiești, și el și alt elev de liceu, Vasile Olaru, zis Bică, din comuna Borca, feciorul unui fost primar liberal de la Borca.

– Spuneți-ne, vă rog, câte ceva despre Iustin Pârvu, cum a fost încarcerat, motivele, „Frățiile de Cruce”.

– Acum, ce se întâmplă, Iustin Pârvu, părintele, hai să folosesc o exprimare mai omenească, părintele nostru, Arhimandritul Iustin Pârvu, că exprimarea asta e la modă acum, sau sfântul nostru, a terminat seminarul la Roman, la Snagov, la Râmnicu Vâlcea, deci a fost la seminar. A ajuns în seminarul de la Roman, dar el fusese și pe front ca preot militar în Războiul din Est. Și a fost…, da, trădat că ar fi simpatizant al Mișcării Legionare. N-a fost. Au găsit ceva c-a dat el niște bani, a ajutat nu știu cum. Dar a ajuta niște oameni nu însemna că ești legionar. Pentru că greșeala, să o ții minte, Alex, foarte multe dosare pe care le-am citit, le-am studiat, ale celor care au mers după gratii, undeva la activitatea politică sau cam așa ceva, cu majuscule scria LEGIONAR. Și, ce se întâmplă, părintele Iustin a făcut închisoare. Dar am impresia că nu numai la părintele Iustin, la toți, credința i-a salvat. El a fost și la Aiud, cea mai dureroasă perioadă, la minele de plumb de la Nistru, este o localitate Nistru, la Periprava, la Salcia. Eu am stat de vorbă cu el și mi-a povestit. Ce se întâmplă, eu am lucrat, după ce am terminat și am ieșit la pensie de la liceul de la Borca în 2001, m-am dus e la părintele Iustin și m-a rugat, „dacă poți ajută-mă la copiii de la casa de copii. Ai grijă de ei mai învață-i, mai…”. Am acceptat. Și din iunie 2001 până în august 2003 am fost, să zic, profesor îndrumător la casa de copii. Și acolo am discutat foarte multe probleme cu el. După gratii se auzeau strigând: „- Mi-e foame!”. Se auzea la 2-3 celule una lângă alta. Sau de afară dacă trecea cineva pe sub închisoare se auzea ”- Mi-e foame, mi-e foame!”. Deci era foamete. Sau ei au fost puși în situația, era rugăciunea inimii care se spunea poate și de 10.000 de ori pe zi: „Doamne, Dumnezeul meu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Și mai trecea timpul, trecea timpul. În sărbătorile mari, când erau Paștile nu știau. Auzeau clopotele de la biserica din apropiere, clopotele la Paști duează mai mult în timp să bată. Nu se știa când e Paștile când e Crăciunul. Odată au văzut la un paznic de acolo de la închisoare, pe vizetă s-a văzut un de stătea el și mânca acolo, ouă roșii. Și au zis: „În sfârșit e Paștele, e Paștele”. Sau cât de mizerabili au fost cu oamenii, au fost omorâți oameni, peste 8 oameni de la noi de pe vale au fost omorâți. Trei s-au spânzurat, s-au sinucis. Îți spun și câți au fost și după gratii: de toţi de pe vale au fost 143 de munteni după gratii. Și am făcut o situație, i-a dus din penitenciar în penitenciar în 24 de penitenciare în toată țara, am harta, aici găsești harta. 24 de penitenciare. După aceea au fost în lagăre de exterminare, sunt 24 de lagăre de exterminare. Oameni s-au mai sinucis, să știi că s-au temut de Securitate. Îți dau un exemplu: un cetățean de la Borca, Ioachim Ioniță, era cizmar de meserie, dar a fost și primar al comunei Borca și în permanență ofițerul de Securitate trecea pe el și tot îl întreba „-Ce-ai mai făcut, ce-ai mai…”, nu știu cum, și omul din cauza presiunii acesteia, din cauza tensiunii acesteia, într-o dimineață l-au găsit ai lui spânzurat de o cracă de măr. Și nu-i singurul caz. Nu mai vorbesc de bătăile care aveau loc. Îl duceau pe om la cercetări și îl aduceau într-o pătură plină de sânge fără să mai poată vorbi omul. Sau nu mai vorbesc în celule… eu când îi văd pe ăștia că fac… mofturi că nu-i bine în celulă, că nu știu cum. Să fi făcut cum făcea Grigore Caraza sau părintele Iustin să vadă cum era un hârdău, un butoi mizerabil, acolo făceai treaba mare, tot tu îl duceai după asta unde trebuia dus, dacă aveau o coajă de pâine lângă hârdău acolo o mâncai că nu te puteai învârti prea mult prin celulă. Să vadă ăștia cum a fost. Acum sunt boieri, nici banii nu-i dau, pe care i-au furat, înapoi. Nu mai vorbesc, ploșnițe, păduchi, au fost și situații când au fot ținuți în lanțuri. De exemplu, Grigore Caraza a stat vreo, ajung și la părintele Iustin, a stat o sută și vreo trei zile în lanțuri. Revin la părintele Iustin. El a fost omul care a răbdat foarte mult și a iertat foarte mult și s-a rugat foarte mult. Deci rugăciunea, răbdarea și smerenia l-au scos pe părintele Iustin, să zic, acceptabil din lagăr, din penitenciar. Dacă nu era rugător, răbdător și iertător nu știu dacă rezista. Și pentru cât a suferit el în închisoare s-a gândit să facă în continuare bine la oameni. S-a hotărât să-și facă o mănăstire pe locurile lui natale. Eu am fost părtaș de la început, eu eram primar al comunei, domnul Alecu știe amănunte mai multe decât tine. Și ne-am sfătuit amândoi să alegem loc de mănăstire, precum Manole, am ales loc de mănăstire. Și prima dată am încercat, tu cunoști un pic comuna probabil, la Cinei, pârâul Cineiului. Nu era spațiu mult, deci făceai mănăstirea, trebuiau chilii, trebuiau… am renunțat. Am ajuns, cum mergi spre mănăstirea Petru-Vodă este dâmbul acela, La Durăiaș, bănuiesc că știi. Iarăși spațiul foarte mic. Am ajuns la Poiana Hăștii, cum spun ăștia. Dar normal, e o exprimare limitată, populară, că normal se numește Poiana Căpriorului în actele silvice mai vechi. Și ne-am hotărât acolo: -„Părinte, facem aici, hotărâți, aici facem mănăstirea”. La acest demers a contribuit în mod deosebit și pădurarul Mihai Melinte, care avea spațiul în primire, și doi frați ai lui, Ionică și cu Costel. Costel e preot la Zănești și Ionică tot la Zănești. În sfârșit s-a hotărât, am făcut demersul la Mitropolie și s-a început mișcarea. Părintelui Iustin i-a dat cineva, nu îmi mai aduc aminte cine, un vagon mizerabil forestier, cât jumătate din cameră, unde să doarmă avea o laiță acolo, cam frig, începuse să se facă frig, mâncarea nemâncare, și s-a hotărât să vină cineva de la Mitopolie să sfințească, dragă Doamne, locul. Și a venit ajutorul de Mitropolit, Calinic Botoșăneanul, în mai 1991 și a sfințit locul. Eu m-am hotărât ca legal să aibă o bucată de pământ a mănăstirii. Îl găsești aici în carte, mi se pare. Am dat un act de proprietate, zic eu. Domnul Alecu cred că râde de mine ce act de proprietate am dat. Au râs și alții de la Prefectură, care s-au arătat deștepți. Act de proprietate prin care am donat mănăstirii suprafața de două hectare. Actul nu-i după legislația normală, dar am scris „Act de proprietate numărul 1”, au semnat toți consilierii, toți membrii comisiei de fond funciar și ceva delegați ai oamenilor. Nu-l puteți strica. Faceți voi altul, dar îl anexați și pe ăsta. Ăsta în vecii vecilor nu-l mai stricați. Și așa a rămas, după asta a început construcțiile, la părintele Iustin au început să curgă valuri de oameni, cum era normal, a răbdat și pe toți i-a înțeles, i-a ajutat, i-a vindecat și în permanență era controlat de Securitate. La o întâlnire intimă mi-a spus: „Am să scap și eu de ei, dar scapă și ei de mine”. S-a gândit probabil la final. „Am să scap și eu de ei, dar scapă și ei de mine”. Da, era un om deosebit și a ajutat pe toată lumea. Mă bucur că în ograda Primăriei Poiana Teiului rămâne bustul părintelui Iustin. Datorită strădaniei inginerului Mărcuțeanu, de la Borca, în mod deosebit, care în timpul copilăriei sale l-a dus mama lui să-l tămăduiască părintele Iustin sufletește, și a ținut minte. Și i-a îndemnat și pe ăștia din Poiana Teiului: „Măi, dați și voi niște bani aici, faceți pentru părintele Iustin un monument” și s-a făcut, s-a făcut. Bineînțeles că și Primăria a contribuit și secretarul Primăriei, domnul Alecu Andrieș, a făcut niște hârtii, niște acte, că nu se face așa, pui un bust al unui om ca pe șanț acolo, trebuie făcute niște acte. Da. Și ce să-ți mai spun eu de părintele Iustin?! A făcut, pe lângă fapte spirituale, și fapte materiale. A făcut un complex, practic, mănăstiresc acolo la Hașca, sus. Oamenii spun mănăstirea Hașca. Nu-i corect, mănăstirea din Poiana Căpriorului sau mănăstirea cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil închinată martirilor luptători anticomuniști. Când ai să scrii așa folosești titulatura, nu mănăstirea Hașca. Sau mănăstirea de la Paltin. Au ocolit ăștia, acolo normal se numește mănăstirea de la Morminte, acolo au fost morminte în timpul celui de al doilea Război Mondial, dar probabil au evitat cuvântul morminte și au scris mănăstirea de la Paltin, că e pârâul Paltinului acolo. În sfârșit. Deci un complex mănăstiresc acolo la deal, un complex mănăstiresc aici jos la zona Paltinului, mănăstiri la Rădeni, în Transilvania o mănăstire, în Dobrogea vreo două mănăstiri, deci a împrăștiat duhul acesta al lui în mai multe părți. Și la Aiud, de exemplu. Eu am fost la Aiud cu Grigore Caraza și cu Daniel Dieaconu. Acolo, Aiudul a însemnat o mare durere pentru popoul român, au fost schingiuiți și omorâți oameni. Și părintele Iustin fost unul dintre contribuabilii principali la ridicarea monumentului închinat martirilor noștri. Ai fost vreodată la Aiud? Când ai să poți tu să te duci acolo. Sau la demisol, la monument acolo, chiar sub altar, ai să vezi sute de oase de martiri, îngălbenite. Am văzut oameni care plângeau cu hohote, probabil aveau rude apropiate omorâte acolo la Aiud, plângeau cu hohote, se închinau și sărutau oasele. Nu-i ușor. Este și o mănăstire acolo, care a fost gândită de părintele Iustin. Vor să facă un centru de studii martirologice acolo, dar cineva și-a băgat coada, cine știe. Și altceva, părintele Iustin a tipărit carte religioasă, reviste, a format atmosfera normală și omenească a muntelui Athos, a format-o și pe aici cât să se mențină. Ceea ce mă doare este că, după ce a murit părintele Iustin, am impresia că a avut și trădători pe lângă el mulți. Mi-a spus părintele stareț actual, Hariton Negrea, a spus că nu mai au niciun act în mănăstire: „Eu n-am actele mănăstirii”. Deci un grup de răufăcători a dosit actele mănăstirii. Părintele Iustin a dat bani mulți la oameni din toată zona și a cumpărat pământuri acolo pentru mănăstire. Și acum oamenii vin și cer bani, „că doar și eu am dat pământ”. Ce înseamnă măgăria umană… Și i-am dus ce am mai avut eu în arhiva mea, am mai dus acolo la mănăstire. În sfârșit. Și acum să-ți spun, nu știu dacă mai este atmosfera, doar atât mă miră faptul că vin totuși oameni, se mai roagă la mormântul părintelui Iustin. De ce mă miră? Pentru că, uite, părintele Arsenie Boca n-a făcut lucruri deosebite ca părintele Iustin. Și e mare zarvă în țară: „părintele Arsenie Boca va fi canonizat”. Dar am impresia că ardelenii sunt mai uniți între ei, iar Înalt Prea Sfințitul Daniel a avut nevoie de bani pentru ridicarea Catedralei Neamului și câți bani se adună în saci mai ajung și acolo. Mai fac o glumă… Pentru că părintele Iustin nu l-a acceptat pe Mitropolitul Daniel cât era dincoace, că el în permanență a fost împotriva părintelui Iustin: „-Ce faceți voi acolo, ai adunat toți legionarii acolo. Am să vin într-o zi și vă mătur, nu rămâneți unul”. N-a zis părintele Iustin nimic. A fost chemat o dată la Mitropolie sau el a cerut audiență, l-au ținut jumătate de zi așa, nu mânca părintele Iustin, dacă mânca o dată pe zi. Și când l-au primit i-au spus tot așa, au început să-l jignească, și i-a spus părintele Iustin: „-Înalt Prea Sfințite, dacă eu mă rog lui Dumneazeu sau vă rugați și Sfinția Voastră, nu știu pe cine o să asculte Dumnezeu, pe Sfinția Voastră sau pe mine”. „-Gata, am terminat, pleacă!”. S-a enervat. Cam așa a fost discuția. Și părintele Iustin totdeauna ce aduna de la alții dădea la alții, totdeauna era mâncare în mănăstire pentru călugări, era mâncare pentru toți care veneau. Acum, nu știu, s-au mai schimbat datele problemei, am impresia. Bine, vin puțini, aduc mai puțini, am impresia că s-au schimbat datele problemei. Îmi pară rău, aici e una dintre fotografiile părintelui Iustin, care ne arată acolo: „Să nu vă lăsați!, să nu vă lăsați!”, cu amândouă mâinile arată. Și, cum să spun eu, poate n-am reușit nici eu să-l respect pe cât a trebuit, n-am stat de vorbă prea mult cu el, doar eram acolo. Dar erau așa de mulți oameni că mi-era jenă stă stau prea mult că așteptau ăștia la ușă. Și totdeauna pe fugă am discutat. Ca să stau noaptea după ce se terminau întâlnirile cu toți era jenant, trebuia măcar o oră să stea să se culce. Și vezi, uite, din astea.

– Cu ce personalități ale detenției a mai vorbit părintele Iustin Pârvu și care dintre ele s-au adăpostit la mănăstirea Petru-Vodă?

– Cred că una din marile personalități a fost părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, căruia i-a adus osemintele la mănăstirea Petru Vodă, și soției lui tot la mănăstirea Petru-Vodă. A fost o personalitate Calciu-Dumitreasa, care a locuit și în America. Unul dintre preoți l-a dezgropat într-o noapte, i-a luat oasele și l-a dus într-o chilie. Și a fost făcut un scandal, bineînțeles că Securitatea l-a implementat, „vedeți că ăsta umblă prin morminte și scoate oase afară”. Și l-au excomunicat, l-au dat nu știu pe unde pe figura respectivă, îmi scapă numele. Deci are un băiat în America și el a dat telefon. Gheorghe Calciu-Dumitreasa a lăsat un testament, „să nu fiu dezgropat”, dar cred că s-a gândit și la următorul fapt: el a consumat anumite medicamente, care păstrează, nu corpul intact, dar care au efect. Nu observi că foarte mulți din America dacă i-ar dezgropa i-ar găsi aproape iarăși întregi. Sunt medicamente care ajută la mumifiere, că vrei că nu vrei. Și, tot acolo, Părintele Ștefănescu. Ăsta a fost într-adevăr legionar puternic. A murit, am discutat și cu el. Am stat de vorbă, are o carte interesantă. Era un om mărunțel, medic. Părintele Paulin Clapon, o figură, o figură. A făcut Aiudul cu Părintele Iustin, cu Grigore Caraza, dar cam dintr-o bucată. A fost aviator în timpul Celui De Al Doilea Război Mondial, o figură mare. A murit si el anul trecut. Așa, deci Ștefănescu, Clapon.

– În ce condiții l-ați cunoscut pe Părintele Iustin?

 – Pe fugă, l-am cunoscut întâi la mănăstirea Bistrița, eram student, și mama a fost în apropiere de Biserică mult mai mult și a zis: „- Du-te și pe la Părintele Iustin și te roagă, spune-i, mărturisește-te, să te învețe ce să faci”. L-am cunoscut acolo, la Secu nu l-am cunoscut. Cât a venit din închisoare nu l-am cunoscut cât a lucrat ca muncitor forestier și după aceea ne-am întâlnit la mănăstirea… deci m-a rugat să mă duc să-l ajut, eram primar. Și de atunci a început legătura sufletească. Eu am fost atașat și sunt atașat de credință, când eram mic spuneam Crezul în biserică și Tatăl nostru, în clasele I-IV. Îmi dădeau oamenii câte un bănuț, eram fericit, vai de mine, uite, mă apreciază oamenii. Preotul Ciuntu, Dumnezeu să-l ierte, mă chema după slujbă în altar, avea o ceașcă de alpaca, punea trei bucăți de anafură și două linguri de vin natural, trăsnet, „-Ia și gustă oleacă, asta-i împărtășania de azi”. Mă îmbătam, eu eram copil, să dai la copii să bea! Nu îmi dădea să beau, dar vinul era tare. Și apoi mă chema: „- Hai să mâncăm, hai la mine și mănâncă!”. Și apoi plecam acasă. O altă încercare a mea, să rămân la mănăstire la Durău, la Părintele Isaia, în 1958 am avut ghinionul că a fost dat decretul să plece din mănăstiri tineretul și să rămână moșnegii. Nu m-a putut primit nimeni, eram tânărul tinerilor, s-a terminat și apoi a luat viața alt curs, a luat viața alt curs… . Te ascult.

Cum l-ați cunoscut pe Grigore Caraza?

– Grigore Caraza… eu am avut un serial în ziarul „Telegraful de Neamț”, nu mai apare acum, numit „Memorialul durerii pe Valea Muntelui”, înainte de a veni Caraza, că nu l-am cunoscut înainte de a veni în țară. Deci Telegraful de Neamț, care nu mai apare din nu știu ce an, subtitlul „Memorialul durerii”. Și-am prezentat câteva personalități și atunci am prezentat prima biografie, din ce am studiat eu, a lui Grigore Caraza. A venit în țară în 2001, mi se pare. Ce se întâmplă, el după ce a terminat Aiudul, prin minune a găsit un tip care l-a ajutat să plece din țară. A depus actele la ambasada americană. Prima dată a fost fugărit de acolo și, printr-un artificiu, a găsit pe cineva care a intrat în ambasada americană și a primit dezlegare să plece în America. În avion a venit stewardesa, la toți le-a un vas cu oleacă de gustare, deci farfurii de aceeași culoare și aceeași mărime, lui i-a dat o farfurie aparte, deci era otrăvită, ce-i pusese acolo. „-Mănânc-o tu și cu maică-ta!”, asta i-a spus. Și asta, trecuse deja granița spre Iugoslavia. „-Mănânc-o tu cu maică-ta!”. Și îți mai spun o idee înainte să revin. A ajuns în Italia, acolo a fost găzduit nu știu unde. A ajuns în America, a fost primit și de părintele Calciu la aeroport, a stat în America în New York, a lucrat la o fabrică de asamblare a unor piese electronice a cărei patron era un chinez. Îți închipui! Și și-a văzut de treabă, a muncit corect. La o analiză pe care le-a făcut-o chinezul, știa și româna, normal, că-s bandiți internaționali, le-a spus „Ecce Homo! Iată omul! El este valoros și corect”. Și Grigore Caraza în America și-a văzut de borșul lui, urmărit de Securitate. Deja o bombă, o încărcătură explozivă într-o zi a explodat vizavi de geamul lui, dar blocurile erau în apropiere, ținta era geamul lui Grigore, nu era acasă întâmplător. Tot în America el și-a văzut de borșul lui și a continuat lupta pentru libertatea poporului român. Fratele lui, Gelu, tot îi scria: „Măi, ce să fac, că ăștia mă omoară!”. Și a scria la ambasada română, tot a intervenit și el, dar până la urmă tot l-au omorât. Dar nu l-au dus după gratii. Asta a fost mare lucru. Tot în America, fiind reprezentantul, deci purtătorul de cuvânt al libertății românilor, a participat la toate întrunirile anticomuniste din America. La o întrunire, Mircea Geoană era ambasadorul nostru acolo. N-a vrut să-i primească în ograda ambasadei. Crucéa Caraza și a zis că „Lasă că te prind eu pe tine”. Geoană n-a vrut să-i primească. Pe români. Nu erau mulți, dar au vrut să stea de vorbă cu el. Sau ca reprezentant, ca șef, ca președinte al asociației foștilor deținuți polici din România, din Europa și din America, a fost primit oficial la Casa Albă de madam Clinton. Nu să se ducă pe scări să șteargă scările. Deci la dineul oficial. Și a primit-o și pe nevasta lui, Rodica Caraza. Ea era reprezentantă a deținuților politici pe Europa, i-a făcut el lipitura. Și au fost primiți la Casa Albă. E o onoare pentru noi, nu e simplu. Prieten cu Regele Mihai. S-au întâlnit pe la famila regală. Eu nu suport, să nu aud de regi, de Mihai, ne-a trădat. Sunt laude, n-am nicio problemă, dar în fața mea nu… Cu toate că mama, tata lucrând la domeniul coroanei, avea ascunsă sub un căprior, în casă, în pod, o oglindă, era oglindă pe față și pe verso chipul regelui Mihai. Îți închipui! Și a colindat prin toată lumea Grigore Caraza, atunci încă se mai măcinau drepturile deținuților politici dragă doamne, numai în Australia și la ruși nu a fost, în rest a colindat toată lumea.

-Cum a apărut cartea Cântecul Speranței și al libertății ?

– Venind în țară, ne-am vizitat reciproc aici, adică m-a vizitat, l-am vizitat, și zic „Domnule Grigore, dar ați fost cineva, ați luptat, n-a scris nimeni?” „- Ba au mai scris pe ici, pe colo”. Dar zic: „Accepți să scriu și eu două vorbe?”. „-Da”. Și așa am început. Am cercetat și a apărut Cântecul speranței și al libertății. Viața lui Grigore Caraza. Și aici 90% el a plătit-o. Deci cheltuielile mele care au fost, dar 90% e plătită de el. S-a bucurat, l-am bucurat. L-am prezentat când a fost vorba de cartea Aiud însângerat, eu în general am fost prezentatorul peste tot locul. Este aici un secretar al primăriei, domnul Alecu Andrieș, l-a făcut de onoare al comunei Poiana Teiului și pe el și pe părintele Iustin. Și încă pe Romanescu și pe Dorel Rusu, îți închipui tu cine-s eu, cu cine discuți.Cred că o să râdă cu poftă când o să asculte domnul Alecu. Și timpul a trecut, și a fost primită cartea cu bine și în țară și-n străinătate. A ajuns și în biblioteca Margaretei, figura, vestita asta, fata regelui. Și în biblioteca ei a ajuns.

– Îmi puteți spune ceva despre perioada lui de detenție și care a fost motivul arestării?

– Hm. Aici e complicată problema. Pe Valea Muntelui oamenii se răfuiau cu securiștii, cu sistemul. Pentru că, ce se întâmplă, primul moment de rezistență a fost în 1946, pe Valea Muntelui, când s-au falsificat alegerile. Deci gruparea comunistă care era și pe Valea Muntelui, dirijată de la Piatra-Neamț, de la Moscova, a început să-i jumulească pe oamenii de la noi, moral. Și încetul cu încetul oamenii s-au răfuit și atunci, în ’46. De exemplu, la Borca doi oameni, printre care și Costică Iosifescu, cunoscut la Poiana Largului, au difuzat cu două-trei zile înainte de alegeri lozinci. La Borca erau doi comuniști, intrați atunci, vestiți, Tătaru și Vrânceanu, iar Partidul Liberal voia să câștige și prin lozinca aplicată pe pereți scria așa: „Jos Tătaru și Vrânceanu, sus Maniu și Brătianu!”. Și i-au înhățat și pe ăștia, au făcut închisoare, și Iosifescu nu numai pentru aceea, iar Caraza a fost învățător suplinitor la școala din Călugăreni.

În Călugăreni au fost două școli. Vechiul sat Călugăreni, care normal s-a chemat după asta Poiana Teiului și mai jos a rămas după asta o bucată din satul Călugăreni. Și acolo era o școală mică de 4 ani. El a fost director de Școală. Și cu Sălăgeanu, un alt prieten din Ceahlău, au hotărât să facă organizația Frățiile de Arme pe Valea Muntelui. Și s-au adunat pe ici pe colo, au difuzat manifeste, au difuzat jurăminte. Deci pe toată Valea Muntelui, au intrat până pe Valea Ozanei, spre Tulgheș, spre Bicaz. Cum era și firesc, trădătorii au apărut. Au apărut trădătorii și l-au înhățat în august 1949. Venise de la fân de pe Roșeni, cobora acasă. Și a venit o femeie din Roșeni și i-a spus: „- Grigore, vezi că te așteaptă Securitatea acasă”. Ăsta a luat toporul, l-a ascuțit oleacă și a pornit, dar cu grijă. Într-adevăr a văzut mașina, duba vestită a Securității, a intrat în casă, era un securist, nu mai rețin bine numele. El a intrat cu toporul în mână, ăsta a ridicat pistolul. „Dacă nu îl lași te împușc”, a zis. El a lăsat toporul jos. „- Ești arestat!”, l-au dus la Ceahlău, bătaie acolo, l-au dus la Piatra Neamț. La Piatra-Neamț era un centru de bătaie destul de puternic pe județul Neamț. Cam aşa au fost… Multe… Multe de spus. Multe nespuse…

Daniel Dieaconu, Alexandru Andrieş