* O cronică de Mircea Zaharia
Despre Teatrul Tineretului s-au pronunţat, în vreme/uri, fel de fel de voci. Unele în presă, altele în cărţi. În cărţi, mai ales după zavera din ’89, când vocile personale n-au mai fost silite să facă parte din coruri, antologii, culegeri, compendii – aleatoriu şi securistic (?) întocmite de la Centru’. Cap de serie a fost Ascuns într-o lojă (2002) de Cristian Livescu, urmată de Ion Coman sau mitul Teatrului Tineretului (2003) de Alexandru Lazăr, Între „Dragonul” şi „Piaţeta „(2010) de Gheorghe Bunghez – cărţi cu un vizibil şi declarat conţinut documentar, (Dacă nu luăm în samă alintătura din subtitlul cărţii d-lui Livescu: O istorie, pe alocuri sentimentală…).
O altfel de privire asupra acestei istorii (care poate aminti binişor de O istorie anecdotică a unui teatru serios, semnată de Ed. Covali, Ţâcă Cojocaru, Gelu Apostol şi Alexandru Lazăr) şi-o asumă, din interior, actorul Cornel Nicoară.
După Memoria măştilor (2010), prima sa carte de amintiri, obsesii, destăinuiri şi războaie –nu numai interioare – purtate în aproape jumătate de veac de slujire necondiţionată a Măriei-sale Teatrul Tineretului, el îşi oferă din nou, cu generozitate, sufletul pe tavă, evocând într-un palpitant Album de suflet tovarăşii de arme în lupta mai sus amintită. (Cartea a fost lansată la sfârşitul lunii ianuarie 2013 la Hotel „Central Plaza” din Piatra-Neamţ şi a fost prezentată de scriitorul Lucian Strochi, unul dintre prietenii apropiaţi ai autorului.)
Sunt prezente aici portretele unor mari actori (Draga Olteanu Matei, Carmen Galin, Adria Pamfil Almăjan, Coca Bloos, Mitică Popescu, Valentin Uritescu, Ion Fiscuteanu, Dionisie Vitcu, Horaţiu Mălăele, Ion Lucian, Vasile Niţulescu); sau regizori (Moni Ghelerter, Ion Cojar, Emil Mandric, Alexandru Tocilescu) şi scenografi (Mihai Mădescu, François Pamfil) cu care a colaborat, portretele unor scriitori (Marin Sorescu, Laurenţiu Ulici, Ion Desideriu Sârbu, Tudor Popescu, Romulus Vulpescu), ale unor colegi cu care a lucrat o viaţă (Corneliu Dan Borcia, Constantin Cojocaru, Constantin Ghenescu), ale unor colegi actori care nu mai sunt (Traian Pârlog, Florin Măcelaru, Ion Muscă ş.a.), sau ale unor colaboratori apropiaţi (Eduard Covali, Mircea Zaharia, Paul Findrihan).
În deschiderea micului dar preţiosului volum, autorele se destăinuie: Nu am voie să uit, să închid în mine fapte şi figuri ale unor fiinţe dragi care au fost repere în cultura şi arta românească! Am fost fericit să îi cunosc, mi-au fost aproape şi mi-au marcat existenţa. Ei sunt eterni, sunt vii, deşi mulţi sunt plecaţi departe. Sunt amintirile mele dragi, sunt „fotografii neretuşate” făcute în decursul vieţii noastre comune. De câte ori îmi este greu, de câte ori mă năpădesc prostia, răul şi urâtul contemporan, mă gândesc la ei şi asta îmi dă putere. Pe cerul amintirii, ei sunt pentru mine stele.
Prozatorul Cornel Nicoară se descurcă în scris ceva mai bine decât naratorul /vorbitorul Cornel Nicoară. Fantezia lui zburdă neostenită oricum, dar actorul a înţeles că scrisul obligă la sinteză şi concentrare. El scrie cu emoţie – e realmente emoţionat – şi transmite această emoţie fără efort, pentru că simţirea e autentică. Memoria funcţionează bine, datele sunt exacte, portretele – clare în fond –sunt învăluite într-o aură de afecţiune melancolică, într-o atmosferă a cotidienelor nostalgii după eternele zăpezi de altădată. Iar cine îşi aminteşte de Villon, îşi aminteşte de Romulus Vulpescu – traducătorul său de excepţie – şi de prietenia dintre acesta şi Cornel Nicoară. Am scris asta pentru că nu puteam a încheia fără a spune că, pe lângă iubirea nedezminţită pentru teatru, Cornel Nicoară a avut mereu o reală vocaţie a prieteniei. Iar prietenii citaţi aici, mie cel puţin, îmi evocă o adevărată istorie sentimentală a TT, o istorie în care Cornel Nicoară s-a implicat profund, cu gândul şi fapta, deopotrivă…Dacă zici Tocilescu, zici Nevestele vesele din Windsor şi zici Falstaff – adică Cornel Nicoară; dacă zici Sorescu, zici Matca şi zici Moşul – adică Cornel Nicoară; dacă zici Ulici,zici Muştele de Jean Paul Sartre, şi zici Zeus-adică Cornel Nicoară, dacă zici Emil Mandric, zici Muntele de D.R. Popescu şi zici Riborasta –adică Cornel Nicoară, şi zici…..şi zici….
Şi, pentru că noi nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile, voi încheia cu Actorii o poezie celebră semnată de Marin Sorescu, un poem dedicat actorilor, un omagiu pe care i-l aducem, la rândul nostru, lui Cornel Nicoară, măştilor pe care i le-am putut admira atâta vreme pe scena TT-ului:
Cei mai dezinvolţi – actorii!/ Cu mânecile suflecate/ Cum ştiu ei să ne trăiască!/ N-am văzut niciodată un sărut mai perfect/ Ca al actorilor în actul trei,/ Când încep sentimentele să se clarifice// Moartea lor pe scenă e atât de naturală,/ Încât, pe lângă perfecţiunea ei,/ Cei de prin cimitire,/ Morţii adevăraţi,/ Morţi tragic, odată pentru totdeauna,/ Parca mişcă!// Iar noi, cei ţepeni într-o singura viaţă!/ Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi./ Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,/ Penibil şi inestetic/ Şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile. (Revista „Apostolul”, martie, 2013).
CORNEL NICOARĂ – 40 DE ANI ÎN TT
*Un interviu de Mircea Zaharia
– Domnule Cornel Nicoară veţi împlini pe 8 iulie 40 de ani în slujba TT. Ştiu că prietenii dumneavoastră, mulţi foşti actori ai TT v-au pregătit o sărbătoare pe care – din cauza emoţiilor pe care nu le-aţi fi putut suporta – aţi refuzat-o. Aş vrea totuşi, să rememorăm pentru iubitorii teatrului nemţean câteva momente ale instituţiei, cu a cărei istorie vă confundaţi într-o bună măsură. Cum arăta Piatra Neamţ şi cum arăta Teatrul Tineretului, în 1965, în clipa în care aţi pus piciorul aici?
Cornel Nicoară: Extraordinar. Exact în ziua în care am venit eu aici se demola „Garofiţa”. „Garofiţa” era celebrul restaurant unde ne întâlneam actorii, medicii şi în general prietenii teatrului. Era un loc extraordinar…
– Şi unde se afla?
C.N.: Se afla în coasta noastră; între TT şi Hotelul „Ceahlăul”. Dar ca să ne imaginăm oraşul de acum 40 de ani se impune ceva efort. Blocurile de vis-a-vis nu existau – era acolo un cinematograf popular – şi doar pe strada Chimiei începeau să se înfiripe ceva construcţii. Nici Hotelul „Ceahlău” nu exista – şi, vorba unui coleg, el s-a construit cu contribuţia consistentă a actorilor noştri. Dar aceasta a durat doar până când ne-am făcut în subsolul teatrului aşa-zisul „Şase Şaşi” – un bar unde s-a putut discuta intens şi aplicat despre viaţa teatrului.
– Revenim la debut. Cum aţi ajuns actor la TT?
C.N.: în lumea absolvenţilor, deşi existau oferte tentante pentru Bucureşti, Piatra Neamţ începuse să devină un loc ispititor. Aici au debutat Florin Piersic, George Motoi, Traian Stănescu şi încă o mulţime de lume bună pe care n-o mai citez, pentru că nu ştiu cât spaţiu aveţi… Eu am venit la Piatra Neamţ împreună cu Ion Bog, Dona Cotrubaş, Florin Măcelaru… Ne-a întâmpinat un director care avea patru bucăţi clase, un suflet imens şi o dragoste nestăpânită faţă de oameni şi teatru – Ion Coman.
– Eraţi un tânăr absolvent care venea pe un teritoriu necunoscut… Cu cine v-aţi certat prima dată la Piatra Neamţ?
C.N.: Veneam ca un boier. Veneam la Piatra Neamţ după un succes extraordinar reputat în Anglia cu „Năzdrăvanul Occidentului”, un spectacol magistrat al profesorului meu Moni Ghelerter. Am ajuns în Anglia unde trebuia să reabilitez un personaj al lui John Singe care căzuse un an înainte, cu surle şi tobe, în interpretarea lui Sir Lawrance Olivier. Cu cine m-am certat la Piatra Neamţ? Cu actorul Tinel Atanasiu, care era şi director adjunct şi care n-avea nici mamă, nici tată în privinţa „prestaţiilor” actorilor care intrau pe scena TT.
– Nici 40 de ani pe scenă nu-i o sumă de ici colea… Dvs. sunteţi totuşi unul dintre puţinii actori care au reuşit să rămână o viaţă soţul unei singure doamne… Ştiu că aveţi şi o fiică minunată. Cum aţi reuşit să menţineţi această familie?
C.N.: Într-o căsnicie, trebuie să existe un sens. Eu am avut un partener de viaţă înţelept, care a reuşit să înţeleagă stres-ul la care este supus un actor… Soţia nu m-a declarat niciodată genial. M-a taxat rău când am greşit şi a reuşit să mă ordoneze în haosul care înseamnă viaţa unui artist, oferindu-mi o pace, o pace bună, solidă şi caldă.
– Şi copilul cum a crescut?
C.N.: Printre picături. Pe lângă fusta mamei şi zgomotele scenei. A confundat o vreme viaţa cu scena; actorul şi personajul… În „Matca” intram la un moment dat într-un sicriu şi ea a început să plângă în sală: „Nu vreau să moară tata!”. I-am explicat cum e cu scena şi a înţeles. Am avut noroc. Vreau să spun că Dumnezeu a fost bun cu mine. Am avut noroc şi în căsnicie.
– Existenţa actorului Cornel Nicoară la TT se confundă (se suprapune?) cu crearea celor mai importante spectacole sub bagheta unor regizori care se numesc Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija… nu ştiu cum să zic! spectacole capitale? repere? importante?
C.N.: E bine să zicem importante.
– Atât?
C.N.: Eu am fost mereu îndrăgostit de oameni. Îmi place să cred că am fost şi un luptător şi m-am bătut pentru ca spectacolele noastre să fie cât mai bune în speranţa că şi oamenilor din jur le va fi mai bine…
– Aveţi o obsesie a trecutului?
C.N.: Trecutul este parte din existenţa mea, o zonă din care nu regret nimic. Este o istorie cu prieteni şi cu artişti adevăraţi – actori, regizori, scenografi pe care nu-i mai enumăr pentru a nu uita pe cineva. Este o istorie pe care o să o evoc mereu cu emoţie şi cinste pentru că toţi actorii în preajma cărora m-am „jucat” au fost nişte actori extraordinari.
– Adevărat.
C.N.: La TT, chiar şi atunci când nu jucam, chiar dacă nu eram în scenă, eram în culise sau în sală. Aveam emoţii pentru fiecare coleg şi sufeream la fiecare bâlbă de parcă aş fi dat-o eu. Discuţiile despre performanţe sau neîmpliniri, de după spectacole sau repetiţii se purtau în bar. Aici trebuie să fac o precizare: barul teatrului a fost locul care ne-a adunat pe iubitorii acestei arte şi care, efectiv, a creat acel mult invidiat „spirit” de echipă de la Piatra Neamţ. Mărturisesc că acest loc era un spaţiu al sărbătorilor comune – eu însumi (dar şi alţi colegi am sărbătorit aici căsătoria) – un spaţiu al bucuriei onomasticelor, dar şi al „răfuielilor” artistice. Ar trebui să mai spun – şi multă lume îşi aduce aminte – că aici a funcţionat o cooperativă de versuri şi o gazetă de perete „Heautontimorumenos” semnate de Eduard Covali, Ţâcă Cojocaru, Eugen Apostol şi Alexandru Lazăr.
– Şi barmanii?
C.N.: Primul barman al TT am fost eu şi pe urmă toţi actorii au făcut de serviciu, între chenzine, pe rând, de la Mitică Popescu la Ion Muscă.
– Aţi vorbit despre prieteni. Dar publicul?
C.N.: Înainte lumea avea nevoie de teatru. Teatrul era singurul loc în care puteai să înjuri, să prinzi o aluzie cârcotaşă asupra puterii. Lumea cumpăra bilete la preţuri accesibile pentru a vedea aici atât marea literatură dramatică a lumii, dar şi modul în care noi încercam să ne eschivăm de la directivele de partid. În privinţa repertoriului „impus” trebuie să spun că de regulă, TT a reuşit să facă cel mai mic compromis artistic. În 1972, de pildă, când 22 de teatre din România jucau „Reduta şi şoarecii” de Mircea Radu Iacoban, noi am jucat, în premieră pe ţară, „Muntele” de D. R. Popescu, un text de autentică simţire românească.
– Şi nu aţi avut necazuri?
C.N.: Nu, nu am avut necazuri. Eu cred că teatrul trebuie făcut pe scenă şi trebuie făcut cu emoţie şi cu un dumnezeiesc respect pentru spectatori. Acum se face teatru în cele mai neaşteptate şi neconvenţionale locuri. Acum se face teatru neconvenţional în cele mai aiurite locuri, şi chiar dacă voi fi acuzat de conservatorism feroce, vă voi spune că dacă eşti un preot cinstit al acestei arte nu poţi să oficializezi decât pe scenă. Nu cred în teatrul experimental. Cred că, indiferent de mijloacele de expresie, teatrul nu poate fi decât de două feluri: teatru bun şi teatru prost. Şi mai cred că noi românii nu trebuie să imităm pe nimeni pentru că facem un teatru foarte bun şi adevărat. Dacă e vorba de valoare, cred că străinii ar trebui să tragă cu ochiul în curtea teatrului românesc.
– V-am întrebat, iniţial, cu ce gânduri aţi păşit pe scena TT. Astăzi, încercând o comparaţie cu ce gânduri credeţi că se apropie de scenă noua generaţie de actori? Sub ce semn credeţi că stă această întâlnire?
C.N.: Am terminat facultatea, având nişte profesori extraordinari – pe vremea aceea încă nu se livrau actori la snop, ci ieşeau absolvenţi doar de la Târgu Mureş şi Bucureşti – şi am reuşit să învăţ că teatrul se face cu umilinţă (l-am citat pe Ştefan Ciubotăraşu) şi că trebuie să-ţi pui sufletul pe tavă în faţa unor spectatori pe care-i iubeşti şi îi respecţi. Şi am mai învăţat de la profesorul meu Moni Ghelerter că nu trebuie să te intereseze ce spun criticii, şi nu trebuie să-ţi fie frică decât de reacţia spectatorilor. Mărturisesc că am intrat în teatru cu speranţa că voi prinde un rol; tânăra generaţie vrea să ardă etapele, crede că totul i se cuvine şi etalează pe umeri trese de general deşi nu a demonstrat că le merită măcar pe acelea de sergenţi–majori. E o generaţie nerăbdătoare, cu o mentalitate dubioasă de supravieţuire, care îşi clădeşte himerele viitorului nu atât pe talent sau conştiinţa trăiniciei cunoştinţelor, cât pe aburii inconştienţei.
– Aţi fost director de teatru adjunct sau plin. Aţi râvnit la vreun rol pe care nu l-aţi prins?
C.N.: Niciodată în viaţa mea. Faptul că am jucat foarte mult, că am jucat roluri importante se datorează întâmplării; Dumnezeu a vrut să joc aceste roluri. Cât şi ce mi-aş dori să mai joc? E-he-he-he!
– Chiar aşa?
C.N.: Noi actorii murim de fiecare dată la fiecare spectacol; fiecare rol înseamnă o viaţă. Este singura profesie care îţi ordonă să trăieşti mai multe vieţi. Murim astăzi şi renaştem mâine… Revenind la întrebare… Mi-aş fi dorit acum să joc „Moşul” din „Matca”… Şi o să vă povestesc o întâmplare despre ceea ce poate face teatrul… Reamintesc scena din spectacol în care Moşul se pregăteşte, în sicriu deja, să moară, iar într-un spaţiu alăturat „Fata”, fiica lui, intrase în chinurile facerii… E o scenă genială scrisă de prietenul nostru Marin Sorescu, Dumnezeu să-l odihnească!… Moşul îşi înţelege destinul implacabil şi atunci ultimele cuvinte îi sunt puse în slujba naşterii vieţii…
Iar după câteva spectacole, seara, în drum spre casă, un inginer pe care îl cunoşteam m-a aşteptat, mi-a strâns mâna şi mi-a spus: „Vreau să vă mulţumesc pentru că m-aţi învăţat să mor”. Nu l-am mai văzut de atunci, dar mi s-a spus că, bolnav de cancer fiind, a murit. Dar a murit frumos, fără să se plângă şi fără să-i stânjenească pe cei dragi din jur. Dincolo de aceasta, despre TEATRU şi VIAŢĂ, nu se mai poate spune nimic. (Ziarul Ceahlăul, 2005)
Date personale
Născut în 20 octombrie 1938, în Câmpia Turzii, jud. Cluj. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I L. Caragiale”, Bucureşti, 1965, clasa prof. Moni Ghelerter. Actor doar la Teatrul Tineretului Piatra – Neamţ din 1 iulie 1965 până la 31 mai 2006. Aici a deținut şi următoarele funcţii: director adjunct (1971-1986), director (1986-1989), director (2001 – 2006). În perioada 1993 – 1997 a fost consilier-şef la Inspectoratul pentru Cultură al jud. Neamţ, iar între anii 1997-2002 a fost conferenţiar universitar la Facultatea de muzică Piatra-Neamţ. Cărți:„Memoria măștilor”, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2010,”Album de suflet”, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2012.
Rolurile interpretate în teatru
Fişă foarte selectivă:
* Răzvan – Răzvan şi Vidra, de B.P.Haşdeu * Poliţistul – Omul cel bun din Sâciuan, de Bertold Brecht, regia: Andrei Şerban * Aslak – Peer Gynt, de Henrik Ibsen, regia: Cătălina Buzoianu * Michael Olandezul – Inimă rece, de Eduard Covali, regia: Sanda Manu * Capulet – Romeo şi Julieta, de W. Shakespeare, regia: Silviu Purcărete * Moşul – Matca, de Marin Sorescu, regia: Marin Sorescu * Riborasta – Muntele, de D.R.Popescu, regia: Emil Mandric * Falstaff – Nevestele vesele din Windsor, de W. Shakespeare, regia: Alexandru Tocilescu * Mihai – Mihai Viteazul, de Emil Mandric şi Paul Findrihan, regia: Alexandru Dabija * Jupiter – Muştele, de J.P.Sartre, regia: Laurenţiu Ulici * Simon – Bădăranii, de Carlo Goldoni, regia: Louise Dănăceanu * Tache – Tache, Ianke şi Cadâr, de V.I.Popa, regia: Cristian Juncu * Regele Lear – Regele Lear, de W. Shakespeare, regia: Mircea Anca * Ştefan – Apus de Soare, de B. Şt. Delavrancea, regia: Ştefan Iordănescu.
Roluri interpretate în filme româneşti
Radu Buzescu – Buzduganul cu trei peceţi, regia Constantin Vaeni * Dragomir – Pintea, regia Mircea Moldovan * Rudi – Fiul munţilor, regia Gheorghe Naghi * Martin – Poliţa în alb, regia Mircea Gândilă * Craiul – Dumbrava minunată, regia Gheorghe Naghi.
