Dan Perjovschi, artist vizual: „Pe mine, în comunism, lipsa cărților m-a afectat mai mult decât lipsa zahărului”

Cu urme ale minții sale creatoare lăsate în toată lumea, Dan Perjovschi, reprezentativ desenator, ilustrator, scriitor, jurnalist și autor de performance, a fost invitatul Festivalului Internațional de Teatru de la Piatra-Neamț. Desenează de 30 ani în Revista 22 și respiră cu intensitate întâlnirea cu oamenii, regăsindu-se pe sine. Atent, concentrat, precis în nuanțe și amănunte, Dan Perjovschi spune că oamenii recunosc desenele sale pentru că le-au gândit și ei.

– Cine ridică P(p)iatra?

– Eu fac niște desene-text care au mai multe straturi și pot fi văzute din mai multe unghiuri. Poate avea și un sens biblic desenul meu de pe ușile Teatrului Tineretului, eu nu sunt un om credincios, dar lucrurile astea îmi plac. Cine ești tu să critici? Și se referă acest fapt și la mine pentru că și eu sunt în postura în care critic, fac ordine în lumea asta. E o poveste de viitor. Cum facem să ridicăm orașele astea? Orașul Piatra-Neamț e cunoscut datorită Teatrului Tineretului, datorită bibliotecii, datorită muzeelor. Soția mea a lucrat cu Cătălina Buzoianu. Foarte multă lume bună a plecat de aici și nu trebuie să uităm.

– De obicei, desenați ceea ce se află la vedere?

– Eu fac editoriale vizuale. Nu țin seama de arhitectura locului, sunt „time-specific”, eu țin de timpul în care le fac. Fac o documentare înainte, de fapt cuprind mari teme care se dezbat în momentul respectiv în lume sau în locul în care mă aflu. Referitor la Revista 22, la care desenez de 30 de ani, sunt foarte mândru că a rezistat până acum, ea fiind o revistă de capul ei, editată de un grup de intelectuali, o revistă fără un trust de presă în spate și care supraviețuiește din vânzare, din mici proiecte. Menținem un anumit standard. Mai sunt puține în țara asta, în rest s-au corupt toate publicațiile naționale, s-au tabloidizat, la fel si televiziunile, care s-au făcut praf și țăndări. Numai crime și accidente, asta-i toată presa românească. Eu iubesc presa tipărită, m-am dezvoltat ca artist în ea, desenând. Sunt îndrăgostit de ziarele germane, italiene tipărite. Cred că acestea vor deveni un fel de publicații de colecție. Ele produc un conținut pe care nu poți să-l replici on-line. Mi-ar plăcea ca publicul să înțeleagă că publicația tipărită are timp. În plus, spre deosebire de on-line, se încheagă altă relație între titlu, imagine, conținut și paginile care se deschid. Eu cred că tipul acesta de relație este esențial.

– Simțiți că aparțineți întregii lumi?

– Sunt în același timp și sibian, și nemțean, iată pe perioada festivalului de aici, și ardelean, numele meu e polonez. Ai mei, din partea tatălui, vin din Ucraina, partea din Bucovina de Nord, s-au refugiat când a venit Armata Roșie, mama era din jurul Sibiului, eu m-am născut la Sibiu, am făcut facultatea la Iași, am fost repartizat la Oradea. Sunt un cetățean al acestei planete și încerc să țin cont de problemele lumii globale. Eu, până la 28 de ani, când a venit revoluția, nu am avut pașaport. Și tot timpul am visat să circul. Am fost așa de avid să cunosc, să am expoziții, să văd muzee, să văd tot ce nu am avut ocazia. Dintr-o expoziție într-alta am mers, n-am avut un plan neapărat. Am fost deschis să primesc informații, să învăț, mi-a plăcut lumea și-mi place.

– Vă luați vârsta în serios?    

– Nu, am 59 de ani numai în acte. Mă simt cu totul altfel. Câteodată suntem șocați când vedem ce vârstă avem. Pe de o parte, timpul a trecut extraordinar de repede, pe de altă parte, am făcut enorm de multe lucruri în ultimii 30 de ani. Trebuie să mai recunosc ceva. Din păcate, nu mă mai simt frate de idei cu cei din generația mea. Mai iute simpatizez cu cei mai tineri. Eu am școală academică la baza și mă lupt cu ea. Învăț de la copii. Workshopurile ar trebui făcute de copii, pentru a învăța noi de la ei.

– Cum era Dan Perjovschi la 20, 30 de ani?

– Destul de naiv. Eu nu mă pot compara cu soția mea care a intrat mai târziu la facultate, era matură și a știut ce vrea. Eu nu am știut. M-am trezit prin anul IV că se termină facultatea și nu știam ce o să urmeze. Noroc că am fost repartizat la Muzeul de Artă din Oradea, acolo era un grup de artiști mai bine antrenați decât mine și acest „motor”, să-i spunem, m-a tras după el. Eu, practic, am expus cu grupul de acolo și am învățat din mișcare, din mers. Școala mea de artă aceea a fost, am plonjat direct în practica expozițională. Sora mea trăiește în Spania, nepotul meu studiază arta la Barcelona și compar ce învață el la vârsta la care eu studiam la Iași. Și e incomparabil mai bine. Lumea mea nu avea multe posibilități, avea un singur drum și am mers pe el. Lumea lor oferă multe, dar e foarte greu să alegi, pentru că pare că toate sunt importante și e dificil să te stabilizezi pe ceva. Nouă ne-au lipsit 50 de ani de educație artistică. Eu sunt critic la adresa școlii românești de artă. Am colegi care au fost foarte mulțumiți de școala pe care au făcut-o, eu nu. Era o lume provincială, închisă, coruptă, nedreaptă, în care nu circulau ideile, nu circulau cărțile. Pe mine, în comunism, lipsa cărților m-a afectat mai mult decât lipsa zahărului.

– De ce ați ales să studiați la Iași?

– Pentru că fratele meu a studiat muzica la Iași. Nu intrai dacă nu te pregăteai înainte și mi-a făcut cunoștință cu studenții de la artă. Cumva am avut „o intrare”. Profesorii voiau să-ți facă bine și să te învețe ce știau ei, numai că era totul foarte limitat. Profesorul meu, cu care am studiat 4 ani, Dan Hatmanu, care a rămas o icoana în Iași, era un om extraordinar de talentat și interesant, dar l-a lovit Partidul Comunist în cap, era membru CC, cumva s-a deturnat pe sine însuși. M-am trezit târziu că lumea-i cariată. Am trăit la facultate cu încă 6 colegi într-o cameră în care îngheța apa în pahar. Mergeam 14 ore cu personalul, cu capul lipit de fereastră, și compartimentul era înghețat bocnă. Te făceai că nu exiști în realitate și atunci pentru ce învățam eu artă? Ca să pictez o natură statică? Ai mii de studenți, absolvenți acum și-i trimiți unde? Trebuie să avem răspunderea acestui lucru. Și cu actorii la fel. Va trebui să facem un fel de școli în care eu nu te pregătesc pe tine să fii doar pictor și, dacă nu reușești să expui sau să vinzi pictura ta, să plângi în pumni, nu. Eu trebuie să-ți dau ceva să poți exista și-n afara acestei profesii. Eu nu înțeleg de ce, în secolul XXI, mai sunt căprăriile astea: pictură, sculptură, design. Nu înțeleg de ce actorii nu au legătură cu pictorii, de ce regizorii de film nu au legătură cu cei care fac video la artă etc. De ce avem noi separațiile astea? Este o situație dramatică pentru creatorii de astăzi care nu au pensie, nu au asigurări. Și nimănui nu-i pasă, ori nu se poate așa. Cultura nu e un moft. Cultura e parte din viață, e ca piața de legume. Trebuie să ai cultură pentru că doar așa trăiește orașul. Dacă vrei să ai oameni activi, îi înveți să fie critici cu tine, tu, autoritate locală, nu să te laude.

– Aveți un ilustrator, desenator, caricaturist preferat?

– Nu prea am avut modele, sincer. Îmi place Saul Steinberg, un desenator și grafician evreu-american, născut în România, cunoscut mai ales datorită desenelor sale din revista The New Yorker. Noi avem o moștenire a comunității evreiești și în artele vizuale românești. Victor Brauner, de exemplu, nouă nu ni s-a predat la facultate, habar nu am avut. Nici nu știam că omul ăsta a existat. Sunt ilustratori excepționali în presa nordică. Nu am un singur model, am mai multe, sau anumite piese sau lucrări care mă interesează. Am o chemare pentru cei un pic mai conceptuali, mai profunzi, inclusiv pentru o anumită estetică dadaistă. Desenele, lumea le spune schițe, pentru mine sunt lucrări. Sunt întrebat câteodată: „Când începeți să le colorați?” Eu pot să pictez în orice stil vreți, dar am ales în mod conștient să merg pe drumul acesta.

– Cum e să lăsați în toată lumea urme ale spiritului dvs.?

– Le las, dar în timp se șterg. Trebuie să vă spun un secret. Ce desenam acum 30 de ani, anticomunist, între timp s-a mai dus, s-a mai șters și aceste desene le-am „recentrat”. Ca orientare, sunt de centru stânga, lupt cu nedreptatea, ilegalitatea. Știu că nu o să ostenească niciodată nedreptatea, dar nici eu. Eu vreau o lume deschisă, bună, tolerantă, în care să fii interesat și de cultura maghiară, germană sau lipoveană. Apropo, au murit doi mari români, Patzaichin și Caramitru. Unul e lipovean și celălalt machidon. Așa trebuie să ne gândim. De exemplu, ai mei știau rusa și nu au vrut să ne învețe și pe noi. Și regret asta. Am terminat liceul în Sibiu și n-am învățat germana sau maghiara. Foarte rău, pentru că ieșeam din liceu cu niște limbi străine gata învățate și aveam, dintr-o dată, mai multe ferestre deschise.

– Umorul îndreaptă năravurile?

– Ceva face bine. Eu încerc să utilizez un umor empatic. Încerc să nu fac scandal, să nu fie violent, să nu fie la modul distrugător, ci unul care construiește. Umorul nu l-am învățat, așa m-am născut. Cred că umorul trebuie să piște. Sunt bune urzicile la sănătate, nu? Și albinele, nu? În sensul acesta.

– Ce dăruiește oamenilor arta dumneavoastră?

– De multe ori, oamenii recunosc desenele mele pentru că le-au gândit și ei. Eu mă simt ca un agent care vorbește pentru ei și le pot amplifica anumite lucruri, le pot pune mai bine în lumină. Eu am timpul necesar și pregătirea să accentuez anumite lucruri. Poți prinde unul dintre desenele mele în timp ce mergi cu bicicleta și pot să și stai să le privești îndelung. Acum, dacă ai timp mai mult la dispoziție și le combini între ele, e ca o simfonie, auzi întreaga partitură. Nu-i ceva de neînțeles în ele.

– Societatea românească va fi și pe viitor o sursă inepuizabilă de inspirație pentru arta pe care o faceți?

– Eu pot să înțeleg de exemplu că oamenii, care-s obosiți de viața de zi cu zi, poate vor să vadă niște peisaje frumoase, vor să intre într-o altă lume. Eu, însă, nu le pot da lumea asta. Eu le dau o lume critică, câteodată rea, îi oblig pe oameni la un efort suplimentar. Eu încerc să mă adresez nu doar iubitorilor de artă, ci publicului în general. La noi se predă o idee preconcepută proastă despre artă, că arta-i numai cu ramă, că-i numai într-un anume fel. Nu-i adevărat. Eu sunt pe geamuri. Pot să închidă muzeul, teatrul,  eu sunt accesibil. Eu am găsit un spațiu care nu poate fi închis. Și e gratis. Că tot se vorbește despre oameni esențiali în această pandemie. Eu nu mă opun ca pe primele locuri să fie doctorii, profesorii. Bun, eu nu sunt pe lista de esențiali. Dar poate sunt esențial după ce trece criza. Eu am avut de lucru mai mult în pandemie decât în mod normal. E adevărat că nu am mai putut circula și eu fac arta direct în locul respectiv. De exemplu, desenele mele mi le-a desenat altcineva în Columbia. N-am mai ajuns în Bogota, din cauza pandemiei, și am un prieten acolo care mi le-a desenat el.

A consemnat Violeta MOȘU; Foto: motionARThoughts (Brândușa Balan)