Tudor Vladimir Panduru, director de imagine: „În această profesie trebuie să înveți continuu, să îți actualizezi mereu cunoștințele”

Tudor Vladimir Panduru este un director de imagine reprezentativ pentru generația sa, co-semnatar al unor momente de vârf ale actualei filmografii românești. S-a născut la Piatra-Neamț, la 10 septembrie 1989 și este absolvent al UNATC, secția imagine de film, promoția 2011. Imaginea unor filme de succes, precum Bacalaureat, Hawaii, Familia mea fericită, Malmkrog, documentarul Cinema, mon amour sau, mai nou, lungmetrajele Tata mută munții și Întregalde, care au avut recent premiera și la Piatra-Neamț, poartă semnătura sa.

– Cine a fost „şcoala” dumneavoastră în operatoria de cinema?

– Un rol important, în traiectoria mea artistică, l-a avut profesoara de arte plastice Cristina Petrariu. Eram elev în clasa a IX-a, la Colegiul Național Calistrat Hogaș, profilul științele naturii, și doamna profesoara, care era intrată de curând în învățământ, mi-a schimbat în mod fericit perspectiva vieții. Eu, fiind pasionat de fotografie, nu știam că hobby-ul meu poate avea valoare. La prima oră, ne-a vorbit despre arta fotografică și ne-a prezentat o revistă franceză – Foto Magazin -, în care am văzut nişte instantanee macro. Şi următorul pas a fost că am adus nişte fotografii şi peste două săptămâni am avut expoziţie la Biblioteca Judeţeană G.T. Kirileanu Neamţ. M-a tulburat, sigur, într-un mod fericit, această situație. Dintre filmele pe care Cristina Petrariu mi le-a recomandat, m-am ataşat foarte tare de Andrei Rubliov al lui Andrei Tarkovski, şi aşa a început şi pasiunea pentru cinema. Întâlnirea cu Oleg Mutu, un apreciat operator din lumea cinematografiei, pe care l-am cunoscut înainte de a merge la facultate, a fost, de asemenea, de bun augur. A fost primul care mi-a pus o cameră în mână şi mi-a dat credit, încredere. Intrarea la UNATC și întâlnirea cu profesorul universitar Florin Mihăilescu au reprezentat borne esențiale în formarea mea. Maestrul Florin Mihăilescu m-a responsabilizat foarte tare. Mă consider norocos că am avut șansa de a lucra cu domnia sa. Florin Mihăilescu ne-a învățat pe toți ce înseamnă să fii operator de film. Voiam inițial să mă fac medic, credeam că voi deveni stomatolog dacă nu altceva, eram cumva influențat de tatăl meu, el dorea să devin medic şi mama voia să ajung economist, ca ea. La început, erau neîncrezători, fotografia li se părea doar o pasiune trecătoare şi nici eu nu m-am gândit niciun moment că o să ajung operator de film. Mi-au folosit foarte mult cunoștințele căpătate la ora de fizică de la doamna profesoară Rodica Anca Savin. Era severă cu noi, dar am învăţat foarte multe de la ea. De asemenea, îi păstrez o frumoasă amintire doamnei Marieta Dandu, învățătoarea mea de la Școala Gimnazială nr. 3. N-am mai văzut-o de multă vreme, însă e mereu prezentă în inima mea. Îmi plăcea să merg la Teatrul Tineretului, chiar am avut acolo o expoziție pe care a curatoriat-o criticul de artă Lucian Strochi.

Alături de prof. Cristina Petrariu (prima expoziție de fotografie – Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu” Neamț, 2005)
Afișul primei expoziții de fotografie – 2005
Alături de prof. Rodica Anca Savin

Pietrean prin naştere, bătând la porţile adolescenţei şi purtând un nume istorico-revoluţionar, TUDOR VLADIMIR PANDURU şi-a propus să cucerească lumea prin imagini.

Asemeni unui colecţionar înrăit, pasionat, el cutreieră neobosit spaţii şi timpuri pe care le surprinde şi apoi le cotropeşte cu aparatul său de fotografiat.

Pare indiferent la tehnici, tematici şi sugestii. Iubeşte deopotrivă fotografia în alb-negru (semn al celor aleşi), ca şi fotografia color (mai facilă, dar cu mai multe virtuţi plastice).

Intervievat de regretatul jurnalist Mihail-Sorin Gaidău
Bienala de Artă Plastică „Lascăr Vorel” – 2005

(…) Peisajul industrial, acea natură artifex, refuzată în general de artistul plastic, îi provoacă nostalgii şi îi permite sugestii metaforice, realizând parabole ironice sau uşor melancolic-amărui.

Nu se fereşte nici de plopii fără soţ, de amurguri spectaculoase, de furtuni tropicale, de răsfrângeri. Apa devine o oglindă, omul o umbră. Umbra unei roţi de bicicletă e mai reală decât roata de bicicletă, cea reală. Surprinde spectaculosul, un incendiu neaşteptat, dar şi oamenii, treziţi parcă la viaţă şi la acţiune…

(fragment din: LA UN ARTIST: TUDOR VLADIMIR PANDURU – Lucian Strochi, 17 februarie 2007)

Tudor Vladimir Panduru, scriitorul Constantin Bostan, prof. Cristina Petrariu, prof. Augustin Cristea

– În timpul adolescenței, ce vă plăcea să fotografiaţi în mod deosebit?

– Eram foarte atras de tot ce înseamnă peisaj industrial. Chiuleam de la ore şi mergeam la Reconstrucţia. Săream gardul şi tot universul acela, cumva postapocaliptic, care povestea un trecut, părea foarte interesant pentru mine, era o chestiune nouă, pe care nu o cunoşteam. Pereţi dărâmaţi, tot felul de texturi, obiecte… În tot ce fotografiam, căutam un soi de spectaculos. Nu aveam o temă anume. Spre exemplu, eram foarte atras de reflexiile din apă, întrucât natura ne oferă cele mai frumoase peisaje. Lângă Reconstrucția, spre Văleni, există un baraj și acel loc mă atrage și astăzi. Are ceva care pentru mine exercită o atracție aparte, mai ales noaptea.

– Ce reprezintă orașul Piatra-Neamț pentru Tudor Vladimir Panduru?

– E un oraș foarte drag sufletului meu, care îmi provoacă și bucurie și tristețe în același timp. Cel mai mult îmi place că la Piatra-Neamț simt natura aproape. Natura mi-a lipsit când am plecat la facultate. De asemenea, îmi place să revăd oamenii din cinematograf de care mă leagă frumoase amintiri. Vin cât de des pot și încerc să rememorez tot ce am trăit aici, dar, în același timp, mă întristează faptul când văd că orașul este gol. Merg seara pe stradă și nu văd țipenie de om și mă întreb unde au plecat toți.

 – Urmează o cale bună filmul românesc?

– Bazele cinematografiei românești au fost puse de regizori importanți şi e foarte complicat să fie menţinut acelaşi ritm. Până la urmă, depinde din ce perspectivă încercăm să privim acest subiect. Acum, din punctul de vedere al autorilor, lucrurile sunt spuse sincer. Sunt foarte multe filme care au fost premiate la festivaluri internaționale de marcă, dar cumva fără scop, pentru că atunci când sunt difuzate în România adună doar 5.000 de spectatori. Dacă ne punem în poziţia unui regizor care munceşte 3-4 ani sau mai mult la un film, doi ani ca să scrie scenariul şi mai depune eforturi încă doi să caute finanţare, apoi stă după un concurs la Centrul Național al Cinematografiei pe care nu se ştie dacă o să-l câştige şi nici dacă-i va asigura banii de care are nevoie, pentru că, de obicei, sumele nu acoperă întreaga producţie, e un întreg mecanism pe care publicul nu ştiu dacă poate să-l înțeleagă. Poți să faci un film cu 300.000 de euro sau cu un milion de euro, în ziua de astăzi, însă, din păcate, rezultatul va fi acelaşi: puţini oameni în sălile de cinema. Pare că obișnuința de a merge la cinema s-a cam dus, chiar dacă am avea o țară cu o cinematografie performantă, tot lipsită de spectatori ar fi. Oricât de multă publicitate s-ar face, lumea nu e interesată. Din nefericire, românii sunt încă atrași de un soi de show care vine din sfera televiziunii, cu un conţinut îndoielnic.

– Un actor mai în vârstă spunea că actoria înseamnă chin și transformare. Ce înseamnă să fii operator de film?

– Când intri în universul acesta al filmului n-ai cum să nu recunoşti că-ţi ocupă foarte multă parte din viaţă şi cumva ajungi să pui semnul egal între viaţă şi meserie. Faci o mulțime de compromisuri la nivel personal, ca să ajungi să realizezi într-adevăr ceea ce îşi place şi ceea ce te validează ca profesionist. Cu ocazia turnării unui film îmi depășeșc și eu condiția ca om. De aceea, pun acest egal între viață și meserie. Viața trece foarte repede, timpul pierdut, e pierdut ireversibil, de aceea mă străduiesc să fac lucrurile intens, solid. Nu m-am așteptat că o să lucrez în acest domeniu. Lungmetrajul care m-a făcut cunoscut a fost Bacalaureat, al regizorului Cristian Mungiu, premiat pentru regie la Cannes, pe care l-am filmat în 2016, și de atunci mi s-au deschis noi orizonturi, noi oportunităţi, noi aspiraţii, am lucrat și în străinătate, munca mea a fost apreciată. În orice caz, automulțumirea nu-i niciodată un factor de progres. După părerea mea, critica și analiza lucrărilor proprii constituie pentru fiecare din industria cinematografică o parte importantă din procesul de creație.

– Cum se luptă împotriva plafonării și a șabloanelor în această profesie?

– Orice meserie are tertipuri pe care ți le creezi tu ca manieră de lucru și automat asta implică un timp de repetiție. Depinde de fiecare cum reușește să transpună în fiecare proiect o altă latură a acelui mecanism. Ca operator redai vizual prin atmosferă, prin lumină, prin compoziție ceea ce își dorește regizorul în primul rând și de ce are nevoie scenariul ca să ajungă un produs concret, finit care se numește film. În această profesie trebuie să înveți continuu, să îți actualizezi mereu cunoștințele, cum se spune, înveți toată viața, nu te oprești niciodată. Tehnica se schimbă de la un an la altul, apar lucruri noi, cu unele poți fi de acord, cu altele nu, dar tehnologia te obligă să fii la curent cu ele și să le accepți. Când am intrat la facultate, se filma pe peliculă, când am absolvit, pelicula a dispărut. A apărut imaginea digitală. Pelicula îți dădea un soi de rigoare. Avea, așa, o aură de mister, nu știai dacă ai făcut expunerea corectă. Oricât de bine cunoșteai suportul în sine, tot timpul exista un element surpriză. Nu este deajuns să înveți relativ repede să pui în funcțiune o camera de luat vederi. Transpunerea ideilor în acest limbaj, proiectarea dinainte a fiecărei imagini, te obligă să-ți formulezi, să-ți fixezi dinainte ce anume dorești să exprimi.

 – Există o limită a posibilităților tehnice în ceea ce privește imaginea?

– Nu cred că există o limită. Până la urmă, imaginea în sine susține povestea și povestește vizual o structură narativă clară. Limitele cred că sunt mai degrabă umane. După facultate, am fost foarte pasionat de Michelangelo Antonioni, nu este film care să nu-mi fi plăcut de la el. Avea o rigoare care-i foarte greu de depășit acum, în zilele noastre.

 – Vă puteți îngădui, din când în când, momente de răgaz?

– Filmarea propriu-zisă poate să dureze 30-40 de zile poate și 50 dacă-i un film mai mare, dar eu nu am filmat mai mult de 40 de zile. Lucrezi cinci zile pe săptămână, douăsprezece ore pe zi, la care mai adaugi cel puțin o lună de pregătire, în care trebuie să găsești amplasamente, să discuți cu regizorul, cu actorii, să vezi costumele. Dacă fac trei filme pe an, eu, ca operator, devin neom. Două este acceptabil. E o întreagă echipă în jurul tău. Mai apar și conflicte, ego-uri personale. După fiecare proiect, din cauză că-i foarte multă adrenalină care se acumulează pe parcursul filmării, intri așa într-o „mini-depresie”, pentru că, vrei-nu vrei, există un șoc emoțional. De obicei, după un film, îmi iau concediu sau pur și simplu zac în pat. În pandemie a fost foarte trist. Imediat ce am terminat filmările la Tata mută munții, de Daniel Sandu, s-a intrat în lockdown. Cumva mi-a prins bine că am avut chiar momente de timp liber, de relaxare, dar, după aceea, am început să mă gândesc cu groază că trebuie să-mi găsesc altceva de lucru. Nu știam dacă se vor mai face filme. E bine că, până la urmă, s-a revenit și am reînceput filmările. În pandemie am filmat Întregalde, de Radu Muntean, care a avut premiera și la Piatra-Neamț. Recent, această peliculă a fost selecționată în cadrul celei de-a 46-a ediții a Toronto International Film Festival (TIFF), în secțiunea Contemporary World Cinema. Filmul Întregalde a fost inclus și în selecția oficială a New York Film Festival.

 A consemnat Violeta MOȘU

Foto: Arhiva personală prof. Cristina Petrariu, arhiva personală Victor Purice, Aarc.ro, Cinemagia.