joi, februarie 22, 2024
AcasăActualitateActorul Claudiu Bleonț: „A fi actor înseamnă să fii un mărturisitor de...

Actorul Claudiu Bleonț: „A fi actor înseamnă să fii un mărturisitor de povești umane”

La 63 de ani, actorul Claudiu Bleonț are o lume interioară atât de bogată, încât spune că este o bibliotecă vie, prin atitudini, prin perspective, datorată întâlnirilor cu toți oamenii mari din viața lui.

– Ce vă leagă în mod special de Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț?

Mă leagă o întâlnire cu unul din marii regizori ai teatrului românesc, Vlad Mugur, și spectacolul pe care l-am montat aici, în 1998, „Crima din strada Lourcine”. Dar eu am o legătură cu Teatrul Tineretului încă de când eram elev. TT-ul venea în București periodic, cu spectacolele care erau născute aici. Pe un astfel de spectacol l-am receptat și mi-a intrat la suflet, la fel și interpretul principal, Horațiu Mălăele. Este vorba despre „Muntele” (în 1977 – n.a.), de D.R. Popescu. Și multe altele, dar în principal acesta. În provincie, viața comunitară e mult mai legată în jurul acestui focar de creație, de artă, care se numește teatrul. În București, suntem mai răspândiți, stăm departe de teatru, intervin traficul, problemele de tot felul. În provincie, te poți dedica mult mai profund studiului, cercetării și realizării unui spectacol. Pentru că, de 5 ani, sunt și colaboratorul Teatrului Național din Craiova, mărturisesc că mă pot dărui într-o măsură mai mare teatrului în Bănie decât celui din București. Sigur că asta fracturează un pic viața mea, pentru că fetița mea e acasă, cu mama ei sau cu bona, dar, periodic, în mod real, am nevoie de această „înstrăinare”, detașare de familie, pentru a-mi adânci căutarea personală. N-aș spune neapărat menirea, dar calea pe care am ales-o și care m-a ales.

– Cum este tăticul Claudiu Bleonț?

Tăticul e un elev, un discipol al maestrului care este fetița mea. Eu iau lucrurile așa cum sunt, cred în destin, cred că există o maturitate la care am ajuns, care-mi permite să-mi asum cu mai multă flexibilitate această datorie de tată. Cu siguranță atât de mult încât sunt zone în care nici nu-mi dau seama cât de mult m-am schimbat.

– Nu mai sunteți imprevizibil, ciclotimic…

Cine m-a descris așa m-a înțeles la un moment dat. Știind că am făcut 7 ani scrimă, de la 10 la 17 ani, și-a dat seama că stilul exploziv și imprevizibil vine dintr-o setare sportivă. Scrima e un sport de efort intens, pe muchie de cuție, poți fi lovit, poți para și poți lovi, nu ai timp să te relaxezi. Ori relaxarea are o nuanță doar de detașare, încât să pară că tu ești activ, dar tu, de fapt, să aștepți un contraatac.

– Ați declarat că ați făcut teatru din slăbiciune, din neputință…

În creșterea mea personală, am început să fiu atras din ce în ce mai mult de partea reală a vieții: fizică, fizică cuantică… Îmi place mult mai mult matematica la vârsta asta decât îmi plăcea în tinerețe. Elev fiind la Liceul German, geometria mi-a plăcut, dar algebra m-a înfricoșat. Am spus că eu nu o să termin clasa, rămân clar repetent, am avut un acces de panică. Șansa mi-a surâs când directorul nostru, Hans Schuller, care ne era și diriginte, a venit și ne-a spus că, de astăzi, nu mai suntem clasă de real, ci devenim clasă de uman și am scăpat de matematică. În momentul acela, am zis: „Este cea mai fericită zi din viața mea”. Copilăria mea s-a desfășurat sub comunism. Comunismul, până în 1989, era o idee talibană. Era un risc să dai la teatru. Am avut avut șansa de câștiga Cântarea României, în ediția aceea celebră, cu festivitatea de gală pe Stadionul 23 August, la care a asistat și Ceaușescu… A fost un paradox și un lucru nemaiîntâlnit ca o brigadă artistică de la un liceu, în speță Liceul German de matematică-fizică nr. 21, acum Liceul „Goethe” din București, să se impună. Și, atunci, unul dintre studenții care avea grijă de noi mi-a zis: „De ce nu vii tu să faci teatru în Pod?” Și, astfel, timpul pe care-l dăruiam scrimei a dispărut și a devenit timpul pe care-l dedicam teatrului. Am avut șansa de a fi pregătit pentru examen de Cătălin Naum, care conducea Teatrul Studențesc. Când am spus că eu am făcut teatru din neputință, zona mea moale a determinat un destin artistic. Cel moale determină pe cel tare și cel tare, în același timp, determină pe cel moale. În același timp, această latură slabă a determinat și posibilitatea mea de a lucra cu toți marii regizori ai României: Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Vlad Mugur, Lucian Pintilie… Și cu cei mai mari actori. Eu sunt o bibliotecă vie prin atitudini, prin perspective, datorată întâlnirilor cu acești mari oameni.

– Ați intrat din prima încercare la teatru. Alți colegi de-ai dumneavoastră s-au chinuit ceva timp.

Cătălin Naum îmi spunea că trebuie să știu repertoriul pe dinafară. Eu eram pregătit, într-un fel, pentru un stil sportiv de a face teatru sau de a da examen la teatru. Comisia: Olga Tudorache, Amza Pellea, Dem Rădulescu. Dar nu vedeam, nu auzeam nimic, eram terminat de emoție, de concentrare. Ne-a dat un asistent un carnețel după prima probă. De frică, n-am îndrăznit să-l deschid pe al meu și l-a deschis Bindea (actorul Alexandru Bindea – n.a.). Pe al lui scria „respins”. Atunci l-am deschis și eu, fie ce-o fi: scria „admis”.

– Cum simți că ai făcut un spectacol bun?

Câteodată, simți în relația cu publicul. Se întâmplă să o simți în relația cu ceea ce ai tu de făcut, o simți în vibrația echipei. Pentru că un spectacol de teatru e o ștafetă: intri, îți faci momentul împreună cu un alt coleg, predai ștafeta, intră altul, o duce mai departe. Este o stare de vibrație. Fiind concentrat și dedicat și, dacă și nivelul de concentrare, de atenție al publicului este ridicat, se produce un schimb energetic, benefic atât pentru spectatori, care observă, ascultă, cât și cei care practică un moment de genul acesta. Actorul este o conductă de vibrație, un făcător de poduri între auditoriu și spectacolul de teatru. Te ții de rol, îl poți spune pe dinafară, dar tu nu mai ești acela din momentul când, prima dată, l-ai știut pe de rost, din momentul în care l-ai citit pentru prima oară când ți-a oferit textul regizorul. Cu cât, însă, atenția și deschiderea ta, conștientizarea clipei prezente sunt mai intense, cu atât te poți bucura de faptul că această clipă e trecătoare.

– Care este relația dumneavoastră cu notorietatea?

Pentru mine nu contează, nu m-am împăunat cu ea. Am cunoscut mari talente, oameni de la care am învățat, care nu au ieșit niciodată cu coada de păun întinsă, era inclusă în normalitatea pe care o cultivau într-un nivel de conștiință umană foarte mare. Pentru că a fi actor înseamnă să fii un mărturisitor de povești umane. Să crezi că tu ești o vedetă – sigur, ești recunoscut, pentru că ai o meserie publică – este o trufie care te împiedică, efectiv, să te bucuri de această cale, a teatrului. Și o să dau aici exemple de oameni pe care i-am admirat în generozitatea, discreția și imensul lor talent: George Constantin, Gheorghe Cozorici, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Florin Piersic, Coca Bloss, Andrei Șerban, Robert Wilson și colegul meu de la teatrul craiovean Ilie Gheorghe. Am iubit, la toți cei pe care i-am numit, umanitatea din arta lor. Se spune că și arta teatrului se fură, dar se fură într-o foarte mare măsură din coordonata umană. Este o artă în care omul se învestește el pe sine însuși în fața altor oameni.

Notă: Interviu realizat în februarie 2017.

A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Facebook Claudiu Bleonț

RELATED ARTICLES

Most Popular

Recent Comments