Mulțumesc, Domnule Profesor Constantin Tomșa!

„- Aici erați? De când vreau să dau de dumneavoastră!? Vreau să relatez despre cartea pe care ați scris-o, în revista școlii, în Anotimpuri. Sunt profesorul Tomșa.

– Aici sunt! (am răspuns surprinsă și bucuroasă, desigur)

– Să veniți la școală, să vorbim. Aduceți și cartea. Vă aștept!

Eram la lansarea primului volum de poezie al regretatului poet Petre Berea. Mă aflam la masă, lângă profesorii mei din școala generală: familia Elena și Ion Ștefănescu (dumnealui rămânând doar în amintiri și în fotografii, din luna februarie a acestui an, de când a plecat dintre noi).

Domnul profesor Tomșa se afla lângă masa noastră, în mână cu primul meu volum de poezie, apărut nu de mult timp. I-l oferisem unui domn pictor care, la rândul dumnealui, aflat în dialog cu Domnul Profesor, i-l dăduse pentru puțin timp. În clipele următoare, tot acest domn ne-a făcut cunoștință, făcând astfel posibil dialogul redat mai sus.

Așa l-am cunoscut pe Domnul Profesor Tomșa. Atunci ne-am văzut pentru prima dată. Am dat curs invitației și în foarte scurt timp a început colaborarea noastră care a durat câțiva ani.

Am făcut împreună selecția celui de-al doilea volum al meu de poezie, i-am cerut părerea despre cel de-al treilea (și ultimul editat), volum care „era altceva”, „ de altă factură”, după cum Domnul Profesor a sesizat imediat și mi-a confirmat.

Domnul Profesor era foarte activ, prezent peste tot, acolo unde aveau loc evenimente culturale: lansări de carte, vernisaje, întâlniri pe diferite teme. Venea și la grupul nostru „Pro Basarabia și Bucovina”, grup înființat și condus de regretatul profesor Traian Cicoare. Profesorul Tomșa avea sute de cărți citite și tot atâtea recenzii; precum și nouă cărți scrise de Dumnealui. Făcea parte din câteva colective de redacție.

Ca orice „pom”, cu multe roade, aflat în vederea tuturor, a mai fost și „lovit” uneori. Își pansa, în tăcere, rănile, își ascundea mâhnirea în inimă. Nu făcea reproșuri, nu se certa, nu se lamenta. Dar i se citea mâhnirea pe chip și în vorbă. Atunci, vorba-i molcomă, moldovenească, devenea mai molcomă și se lăsa puțin mai mult așteptată.

Pentru că era foarte atent la ce trebuia să spună, pentru ca în final să spună doar: „ e părerea dânșilor”, „e părerea lui”, „fiecare are dreptul să spună ce gândește”, „e loc pentru fiecare”, „nu vreau să mă cert cu nimeni. Pentru că viața e prea scurtă și nu avem timp pentru împăcare”.

Modest, cu bun-simț, cu respect pentru cei mari și cunoscuți din breaslă, dar și pentru noi, cei mici, necunoscuți, ori cunoscuți foarte puțin, scoțându-ne în lumină, atât cât putea, cultiva în jur relații de prietenie.

La selecția de texte, venea cu o idee…cu un sfat… dar întotdeauna lăsa autorul să hotărască. Nu insista asupra propriilor idei, dându-i timpul, dreptul și ocazia fiecăruia să se exprime, simțindu-se bine în atmosfera de armonie și prietenie, fără reticențe, fără inhibare în exprimarea ideilor personale, păstrându-ne astfel în apropierea Dumnealui, adunându-ne pe toți, în 2010, ca într-un gest de rămas bun, cu ceva timp înaintea perioadei cernite ce avea să vină peste Dumnealui, cu mari probleme de sănătate care s-au suprapus peste mâhnirile sufletești mai vechi sau mai noi, care îi anihilau exuberanța bucuriilor chiar când acestea erau.

Dincolo de aparența unei împăcări cu viața, cu timpul scurs, i se vedea pe chip o mâhnire greu de estompat. Această ultimă dramatică perioadă de viață i-a fost mângâiată de bucuria adusă de copii și nepoți și de sprijinul, susținerea morală și ajutorul oferite de soție în tot ce era viața zilnică, dar și-n activitatea literară pe care nu a întrerupt-o chiar dacă picioarele obosite de bătut cărările vieții și ochii obosiți de atâta lucru intraseră, pe rând, într-o dureroasă și lungă „vacanță”.

A intrat și Domnul Profesor într-o lungă și nedorită de nimeni „vacanță”. Și pentru ca plecarea să fie și mai dureroasă, a fost chiar în ajunul „Zilei Învățătorului”, zi care și ea, tot mutată… este cam plecată de o perioadă de vreme. A plecat mâhnit, închizând durere și nemulțumire înlăuntru său și răspunsuri pe care știindu-le nu a vrut să le mai dea, pentru a nu-și mai răscoli propria-i mâhnire, dar și pentru a menaja persoana care punea întrebarea.

Era discret și un bun confident, un „seif sigur”, căci acest „Împătimit de lectură” era și un împătimit în păstrarea pentru sine a lucrurilor considerate de Dumnealui că trebuie să nu fie spuse, știute.

„Am să-ți spun, dacă o să fie să ne întâlnim în altă lume… în altă viață…Mărioară” (îmi spunea). Nu-mi rămâne decât să aștept acea întâlnire, care pare să nu fie prea depărtată, căci „Mărioara” de atunci, este acum mătușa Mărioara. Și nu are un cireș lângă balcon, plin cu cireșe, dar are în casă un „cireș” cu poeziile publicate în decursul multor anotimpuri, în … Anotimpurile Colegiului Tehnic „Gheorghe Cartianu”.

Pentru acest „cireș” și pentru toată colaborarea, pentru aprecierea și încrederea pe care mi le-ați acordat, vă mulțumesc, Domnule Profesor Tomșa!

Vă doresc să fiți pentru veșnicie în inimile noastre pământene și în Bunătatea și Lumina Bunului Dumnezeu, după cum, cu bunătate ne-ați scos în lumină pe mulți!

Mărioara sau veșnica elevă Maria Diaconu

11 iulie 2021

In memoriam,

Domnului Profesor Constantin Tomșa

Neînțeleși, neascultați…

Urcă profesorii la cer.

Cu-a lor lumină și mister,

Să-și facă îngeri, aliați.

Urcă mâhniți; căci s-au aflat

În lumea cu dureri simțite.

Cu oameni cocoțați pe stat,

Fără nimic din cele sfinte…!

Se duc; și nu se mai întorc

Pe-acest Pământ cu nedreptate,

Unde de ură, doar e loc

Și unde banul, lumea-mparte.

Se duc și nu mai vin să-i doară

O Lume-mbrățișată de pieire,

Lovită în firescul ei și în iubire,

Pe un Pământ bolnav, ce stă să moară.

Ne păresc învățătorii,

Lăsând gol mare-n urma lor.

Făcând mai întunecați zorii

Din sufletele tuturor.

Lumină-n minte ne-au făcut:

Învățătorul, Profesorul, Pedagogul.

Stropiți cu lacrimi în sărut,

Mâna care-a ținut odată, catalogul!

Maria Diaconu