Umorul scriitorului Constantin (Ticuț) Ardeleanu (născut la 27 septembrie 1948, în Tazlău), uneori, usturător, mușcător, alteori, blând, binevoitor, vine ca un atac necruțător împotriva sterilității spirituale, a ipocriziei și a conformismului. În cele peste 20 de cărți – poezie, parodii, proză, teatru -, a scris ceea ce n-a mai întâlnit la alții. Spune că scriitorul e pictorul unei realități, însă în opera sa trebuie să existe și magie.
– Ce este scriitorul? Unii spun inventator de povestiri, creator de lumi imaginare… Este suficient?
– Scriitorul destăinuie cititorilor cum vede el o anume parte a lumii. Nu e film, nu e fotografie (chiar dacă tehnologia redării a căpătat dimensiuni colosale de redare fidelă). Deci scriitorul nu e fotograful sau operatorul unei realități, ci pictorul ei. Dar trebuie să existe și magie: poți să-l egalezi ca număr de pagini pe Sadoveanu, dar niciodată nu vei scrie ceva care ar putea să-l concureze literar pe Creangă. Eu cred că lui Eminescu, Creangă și Caragiale, o parte din texte le-au fost șoptite direct de Dumnezeu.
– Noi, trăitorii obișnuiți, ce dorințe, ce aspirații existențiale ar trebui să avem?
– Aspirația obișnuiților este simplă: a nu mai fi obișnuiți. Oricum nu vei ajunge vreodată la literatură, aruncând citatele celebrităților pe Facebook, ca pe o probă de mare erudiție.
– Sunteți omul nostalgiei, al unei nostalgii fericite? Prin nostalgie regăsiți lucruri prețioase?
– Se pare că în România sunt iubiți toți nostalgicii, mai puțin cei comuniști. Sunt nostalgic după tot trecutul meu. Uneori, făcând exerciții de imaginație, realizez că dacă o anume femeie m-ar fi iubit, itinerarul meu existențial ar fi fost cu totul altul și probabil net inferior celui care a fost să fie. Vă mulțumesc, iubită domnișoară, că ați avut ezitări în ceea ce mă privește.
– De ce iubiți umorul?
– Pentru că te salvează din paradigma abordărilor prea serioase și, mai ales, pentru faptul că autoironizându-te scapi de persiflarea pamfletară, stabilindu-ți tu însuți o doză de suportabilitate. Mai iubesc umorul fiindcă e așa de rar la granița dintre mileniile II/III, și că mai des sunt pomenite replicile hazlii caragialești decât sentințele dramatice shakespeariene.
– Cum v-ați simțit în lumea sportului de la noi, cunoscută fiind truda dumneavoastră jurnalistică și în acest domeniu?
– Doar ca un cronicar al fenomenului sportiv și un mare iubitor de tot ce înseamnă Steaua. A fost foarte stimulativ pentru mine, pentru că eu niciodată nu voi realiza în domeniile mele preferate ceea ce a făcut acest glorios club în sport. Apoi, trăirea pe stadioane are toate atributele unei mari confruntări teatrale.
– Sunteți un om rezervat, discret sau expansiv?
– Exagerat de expansiv, ceea ce îmi aduce numai prejudicii. M-ar umfla râsul să mă pozez cu un deget dus savant la tâmplă pentru a-l lămuri pe privitor că de multe ori eu și gândesc.
– De unde vă vine această extraordinară putere creatoare?
– Mi-am propus (și se pare că verbul meu m-a ajutat rezonabil) să scriu ceea ce n-am întâlnit la alții. M-ar durea ca un scriitor să fie autorul unei singure cărți (și majoritatea dintre ei se supun acestei reguli), dar aș suferi ca vreun subiect să-mi rămână neabordat din cauza inutilității a ceea ce invidioșii spun c-ar fi grafomanie.
– Se spune că istoria o scriu învingătorii. Învinșii ce rol au?
– Ați întâlnit vreun învingător în viață? Eu unul, nu…
– Cum ne putem urma calea fără să ne pierdem?
– Fiind un dionysiac moderat (oricum nu un abstinent) mi-ar conveni ca în viață să pierd o singură cale: Calea Lactee?!
– Scrieți ziua sau noaptea?
– Doar ziua, dar multe idei se pitrocesc noaptea.
– Mircea Eliade spunea că prin jurnale putem salva sau lungi niște momente efemere. Țineți un jurnal, apreciați stilul diaristic?
– Iubesc jurnalele la alții (memorabile la Eugen Barbu, I.D. Sârbu, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Geo Bogza), dar nu mă încumet să țin unul (nu c-ar fi prea târziu), fiindcă nimeni nu e sincer cu sine până la ultima silabă. „Jurnalieriiˮ retușează propriul portret pentru posteritate. Și dau frâu liber la critica necruțătoare a contemporanilor.
– Reușesc oamenii prin har sau prin trudă să-și depășească reacțiile de ură, aversiunile, resentimentele?
– Niciodată. A nu se subestima concurența neloială, ca formă existențială bolnavă de a fi.
– Când mai poposiți în Tazlăul dvs. drag?
– De când a murit mama, de un cincinal (toate nenorocirile mi-au fost date să le măsor cu cincinalul), o dată la doi ani. Copilăria mi s-a ascuns pe după munți, iar a vizita doar cimitirul sună a piază rea. În plus, toți iluștrii mei mari prieteni s-au grăbit Dincolo. Pentru frumusețea gândirii, reproduc două gânduri materne: „Nici nu știți voi cât îmi sunt de numărate zileleˮ și „Cine știe ce spaime mă mai așteaptă și pe lumea cealaltăˮ…
Un chestionar altfel
– Poezie sau proză?
Poezie, proză, poem în proză.
– Edith Piaf sau Marlene Dietrich?
Edith Piaf.
– Maya Plisetskaya sau Anna Pavlova?
Maya Plisetskaya.
– Clody Bertola sau Elvira Godeanu?
Clody Bertola.
– Tudor Arghezi sau George Bacovia?
George Bacovia.
– Eugen Barbu sau Marin Preda?
Eugen Barbu.
– Friedrich Nietzsche sau Immanuel Kant?
Friedrich Nietzsche.
– Iordache sau Duckadam?
– Iordache, ca moldovean și cel mai complet portar român, și Duckadam, ca eroul de la Sevilla.
A consemnat Violeta MOȘU
