* O evocare de prof. Constantin Vernica
Pe parcursul unei vieți se întâmplă multe. Bune și rele. Unele te-au format ca OM, altele te-au pus pe gânduri. Când povestești nepoților viața ta, ei îți răspund: „Istorie, bunicule!” Despre istorie vreau să vorbesc în continuare, o istorie, o parte din viața mea, care nu poate fi uitată. Sau mai bine zis câteva crâmpeie din perioada când am cochetat cu sportul.
De mic, Dumnezeu m-a înzestrat cu un fizic mai dezvoltat, fapt care în timpul școlii m-a impus în fața colegilor. Ca să mă exprim în termeni academici, eram un fel de lider al lor, care în momente mai dificile îi apăram de eventuale atacuri violente din partea unora care se credeau invincibili. Eram, cred, prin clasa a VI-a, când, la o oră de educație fizică, în mica săliță de la Liceul „Roman Vodă” (profesor îmi era domnul Constantin Șerban), a intrat un bărbat înalt, bine dezvoltat, care, după salutul obligatoriu, cu îngăduința domnului profesor, a început să discute cu noi (câțiva, recomandați) dacă ne place sportul, dacă vrem să devenim campioni, dacă știm ce înseamnă atletismul, ce mai, ne-a cucerit, încât, în minutele următoare, am ridicat mâna vreo cinci elevi, că dorim să practicăm atletismul. Am aflat atunci, că bărbatul înalt se numea Olimpiu Constantinescu-Nehoi.
Așa am început frumoasa perioadă de sportiv la Școala Sportivă Roman. Șefi ai acestei instituții de învățământ erau atunci, dacă memoria nu mă înșeală, domnii Luca Ioan, Grosu Eugen și Grunzu Vasile. Doamne, ce m-am bucurat când am primit spre folosință, un rucsac de vinilin, o pereche de teniși și un trening. Era ceva! După câteva luni, am început să particip la concursuri destinate copiilor, organizate în Roman și Bacău. Începusem să devin vedetă, pentru rezultatele obținute, la început la probele de viteză, apoi la aruncări și sărituri. Așa proceda „Domnul nostru antrenor”, ne plimba prin multe probe, ca apoi să ne specializăm pe una dintre ele. Eu trebuie să recunosc că, prin calitățile fizice pe care le aveam, eram folosit la mai multe probe, fiind „un om de echipă”.
Mai târziu, pe la 15 ani, s-a organizat la Roman, finala națională a Campionatelor Școlare din domeniul metalurgiei (eram elev în anul I la Școala Profesională I.M.Roman), unde am participat la vreo șase probe (nu erau atunci restricții de participare), pe care le-am câștigat. Ce mai, eram campion al Republicii Populare Române. Am fost premiat la fiecare probă cu câte un rucsac din pânză, tip cilindru. Am dotat întreaga familie cu ele.
În perioada următoare, până la 20 de ani, timp în care am lucrat ca strungar la I.M.Roman, și frecventam liceul la seral, am participat la mai multe probe, în concursurile pe echipe: Cupa Mării Negre, Cupa Iașului, Campionatul Național pe echipe. La toate acestea, prin rezultatele obținute, am punctat pentru echipă. Tot în această perioadă am practicat și un sport de iarnă cu echipa „Metalul” Roman – bobul. Dar despre acest sport voi vorbi mai târziu.
Și iată-mă student la Facultatea de Educație Fizică și Sport Bacău. Dar cum am ajuns eu să optez pentru profesia de dascăl? În ultimul an de liceu, gândurile mă duceau să urmez o școală de maiștri la Galați. Dar destinul a fost altul. După luarea bacalaureatului, încă nedecis ce voi face în continuare (se punea și problema susținerii financiare), mă plimbam cu câțiva colegi prin parcul din Roman. Atunci m-am întâlnit cu fostul meu profesor din școala generală, domnul Constantin Șerban, care m-a convins să dau admitere la Bacău. Am intrat al patrulea și am continuat să practic atletismul pentru Știința Bacău doar în primul an de studiu. După absolvirea institutului, devenind profesor de educație fizică, mi-am completat studiile la Academia de Educație Fizică și Sport din București, absolvind-o în 1974.
Dar să ne întoarcem la frumoasa perioadă petrecută cu ilustrul antrenor Olimpiu Constantinescu-Nehoi. O fostă mare atletă, maestră a sportului (Elisabeta Baciu-Lazăr), într-un interviu, spunea că domnul antrenor Constantinescu, a fost pentru ea ca un tată. Același lucru îl pot spune și eu. Și nu numai eu, ci și foarte mulți dintre elevii săi. Câte nu ne-a învățat domnul antrenor! Cum să mâncăm, cum să ne îmbrăcăm, cum să ne facem igiena personală, cum să ne comportăm, și câte și mai câte. Puțini dintre tehnicienii de astăzi fac ceea ce a făcut domnul antrenor. Nu era săptămână să nu vină la școală să se intereseze de noi, cum învățăm, cum ne comportăm, sau la fabrică, să vadă cum muncim. De multe ori ne dădea câte o sută de lei și ne spunea să nu uităm s-o înapoiem. Dar, de fiecare dată ne spunea, rămâne a ta, pentru că ai mers bine la concursul… Ce mult conta… o sută de lei… Sau un bon de alimente de o sută de lei, ce însemna în termenii de atunci „supraalimentație”, Amintiri… istorie… Ceva ce nu se repetă.
Momente de neuitat au fost multe, amintiri despre colegii mai mici sau mai mari de antrenament, de clipele petrecute cu aceștia. Un exemplu de muncă și dăruire au fost pentru mine sportivii Florea Constantin, Gheorghe Maftei, Viorica Viscopoleanu, Gheorghe Hurjui, Radu Capțan, Ion Grădișteanu, mai în vârstă decât mine, dar și cei din generația mea, la care mai aruncam din când în când câte o privire plină de admirație: Elisabeta Baciu, Mariana Filip, Ada Bănulescu, Viorica Furdui, Comisu Elena, dar și băieții, dintre care îi amintesc pe Radu Antoniu și Radu Constantinescu. Colegi de generație au fost mult mai mulți, dar timpul și uitarea mă trădează.
În această familie de sportivi m-am format ca OM, cu gânduri și aspirații de viitor. Așa după cum spuneam, amintiri sunt multe, plăcute și mai puțin plăcute. Voi relata în continuare, câteva care mi-au rămas întipărite în minte, pe atunci neplăcute pentru mine, dar acum le percep ca pe ceva hazliu, ținând cont de vârstă. Eram cred, prin clasa a VII-a (ce să-i faci, nu sunt absolvent de opt clase), când, la un sfârșit de săptămână, am mers la Bacău la un concurs destinat copiilor și juniorilor. Parcă văd și acum, cum ne-am deplasat cu un autobuz local, a cărui uși nu se închideau, spre bucuria noastră că aveam mai mult aer (eram în perioada verii). Ajunși la stadionul Dinamo, domnul antrenor Constantinescu ne-a prezentat programul, iar eu, din neatenție, am crezut că proba la care trebuia să particip nu era trecută și am rămas în autobuz cu câteva fete care urmau să intre în concurs mai târziu. Deodată, apare în autobuz un coleg, Mihai Păduraru, specializat pe alergări lungi, care mă anunță că sunt chemat de domnul antrenor. Ce mai, întâlnire de gradul trei. Ce faci Costele, stai la căldură, stai cu fetele, de ce nu te-ai prezentat la proba de… Am amuțit. Drept pedeapsă vei alerga la 1500 m. În viața mea nu am alergat mai mult de 400 m. Și ca să fie situația și mai hazlie, un sportiv de mare valoare – Florea Constantin, campion național la 3000 m obstacole, îmi pune în picioare o pereche de cuie „olimpice” în care mă împiedicam la fiecare pas. Nu pot uita acea cursă. Înspăimântat de ce urma să se întâmple cu mine, neavând habar cum să abordez proba, m-am pus pe alergat. Trei ture și ceva de stadion, o veșnicie. În probă alerga și Mihai Păduraru, o speranță a atletismului romașcan, foarte titrat în probele de fond, care era și favorit. Plecând ca din pușcă, am luat un avans considerabil și o putere venită de nu știu unde, m-a dus spre victorie. Pentru mine, speriat încă, încercam să mă liniștesc, considerând că poate mă va ierta antrenorul pentru neglijența mea. Dar, nedumerire pentru domnul antrenor și ceilalți sportivi, Costel Vernica l-a învins pe Mihai Păduraru, ce s-a întâmplat? A trecut o vreme până când, am reușit să-l împac pe colegul meu, spunându-i că totul a fost o întâmplare, că vinovat a fost el, care în timpul cursei se uita la cuiele mele olimpice, în loc să fie atent la indicațiile antrenorului.
O altă întâmplare, hazlie pentru cei din jur, dar stânjenitoare pentru mine, a fost în timpul unui concurs pe echipe, desfășurat la Bacău pe Stadionul „23 august”. Trebuia să particip la 110 m garduri și aruncarea ciocanului. Spațiu de aruncare a ciocanului era în spatele stadionului. Seara plouase, și, în cercul de aruncări, era apă. Cu ajutorul unui mănunchi de brusturi am eliminat apa din cerc. În tribună, pe ultima treaptă, era și domnul profesor Constantin Șerban, finul antrenorului Constantinescu, care privea proba de aruncări. Am început încălzirea, am aruncat ciocanul de probă, urmând să intru în concurs. Nefiind atent că, între timp, pe tălpile tenișilor (atunci nu erau adidași) se acumulase ceva pământ și că suprafața cercului era încă umedă, aud din tribună: „Hai, Costele!”. Dacă aveam și galerie, intru decis în cerc, fac trei piruete și… deodată îmi alunecă picioarele și plonjez în afara cercului odată cu ciocanul, care a plecat din mâinile mele, rostogolindu-se pe iarbă. În acea stare confuză, aud, strigându-se de sus: „Nașule, (profesorul Șerban către antrenorul Constantinescu) hai să vezi cum Costel a realizat săritura… cu ciocanul!”. Și uite așa am fost inițiatorul unei noi probe în atletism. Pentru mine a fost o stare de umilință și rușine, pentru alții momente de haz. Până la urmă am reușit să-mi stăpânesc emoțiile, să mă îmbărbătez și să câștig proba.
Dar una dintre cele mai frumoase amintiri le am tot din perioada frumoasă a vârstei de până în 20 de ani. Participam la un concurs tradițional, „Cupa Mării Negre”, la Constanța. După participarea în proba mea preferată – 110 m garduri, îmi amintesc că am ieșit al doilea după un mare alergător de garduri, Suciu de la Iași. Punctând pentru echipă, m-am așezat în tribună ca să urmăresc celelalte întreceri. Deodată vine la mine domnul antrenor Constantinescu, având în mână un fel de sac în care se adăpostea o butelcă de lemn cam de vreo 10 litri, plină cu vin. „Costele, ochii și butelca, nimeni să nu se atingă de ea”. Eram omul de încredere a domnului antrenor. Deodată, sunt înconjurat de vreo trei „hajmalăi”, nimeni alții decât: Ghiță Maftei, Gheorghe Hurjui și Constantin Florea, care, cu un pai de stuf în mână, mi-au spus: „Dă-ne butelca și să nu spui nimic nimănui”. Cât or fi băut cu „paiul” aceștia, nu știu. Știu doar că am fost „delegat” să car acest vas până la tren și să-l înmânez destinatarului. Într-o cușetă alăturată, se aflau domnii Constantin Șerban și Constantinescu-Nehoi, fin și naș, care, după o gustare din sacoșă (rar serveam noi atunci masa la o cantină sau restaurant) aud următorul dialog: „Nașule, nu ți se pare că a umblat cineva la butelcă? Parcă este mai ușoară”. „Nu cred. Să-l întrebăm pe Costel”. „Costele, vino încoace și spune-ne cine a umblat la vin?”. „Nimeni!”, zic eu hotărât. „Nu m-am dezlipit de butelcă”. „Ți-am zis eu, Costel e băiat cuminte și nu minte”, a spus nașul finului. I-am mințit, de frica celor mari. Mai târziu am spus adevărul celor doi profesori, care s-au distrat cum au fost păcăliți.
Dar să revenim pe stadion, locul plin de amintiri pentru mine. Nașul și finul erau împreună la multe concursuri. Participam la o finală a Campionatelor Naționale de juniori, la București, la Stadionul Tineretului. Domnul Constantinescu își punea mari speranțe în mine, pentru clasarea unui loc fruntaș la proba de 90 m garduri. Trecusem de serii, semifinale și am ajuns în finală. Pentru mine era o realizare, trecusem de vreo 30 de sportivi. Apare domnul Șerban. M-a „încurajat” să fac o încălzire prelungită, care m-a terminat. În finală am venit pe penultimul loc. Supărat, meditam cine este vinovatul, eu sau domnul profesor care mi-a condus încălzirea! Trezindu-mă din aceste gânduri, am realizat că eu sunt vinovatul. Am uitat să spun că stăteam la hotel în cameră cu un mare și talentat sportiv romașcan: Radu Antoniu. Acesta, înainte de a merge la stadion, scoate din rucsac o sticluță, cred că de lichior, și-mi spune: „ia două guri că o să-ți dea puteri”. Eu, care nu eram familiarizat cu alcoolul, am văzut ce puteri mi-a dat. Am spus aceste lucruri, mai târziu, celor doi profesori.
În perioada când eram muncitor strungar la I.M.Roman, am fost solicitat de antrenorul Constantinescu să particip împreună cu Gheorghe Maftei la Campionatele Naționale de bob de la Sinaia. Precizez că antrenorul Constantinescu erau un polisportiv, în afară de atletism, a practicat boxul și motociclismul. Făceam antrenamente în Dealul Mărului, eu fiind frânarul lui Maftei pe un bob „Fairaben” condus cu ajutorul unor scripeți, ca apoi să progresăm la bobul condus cu ajutorul unor pârghii (fiind mai sigur). La Sinaia, stăteam toți trei într-o cameră la Cabana Furnica. Aici se organiza, timp de o lună, pe lângă Campionatele Naționale, și o serie de cupe tradiționale. După primele antrenamente, după sfaturile primite, am intrat în concursuri. La fiecare manșă se stabilea cine era cel mai bun „frânar”. Pe atunci (anii 1966,1967), conducătorul stătea în bob, iar frânarul împingea bobul, iar pe o anumită distanță se cronometra. După câteva manșe, și acest lucru a continuat și la următoarele concursuri, se auzea în difuzoare: cel mai bun start a fost luat de echipajul Maftei-Vernica. Și uite așa am devenit cel mai bun „frânar ” în acei ani. Văzând acest lucru, antrenorul Constantinescu, încerca să mă stimuleze cu un baton de parizer și două franzele proaspete. Nu ajungeam bine în cameră, că partenerul meu îmi înșfăca „produsele”, le savura, lăsându-mi și mie cam o treime. Seara, când antrenorul venea din centru, de la o soră a lui care locuia în Sinaia, îmi spunea: „Costele, mai ai ceva pâine și salam?”. Nu apucam să deschid gura, că Ghiță răspunde el în locul meu: „Le-a mâncat Costel pe toate”. Dezamăgit, domnul antrenor îmi spunea: „Bravo, Costele, șarpele Boa în digestie”. Am tăcut, fiindu-mi frică de Ghiță, fiind și mai mare ca vârstă și mai bine făcut. După ani și ani, am deconspirat minciuna.
Tot o amintire de la concursurile de bob, după ce Ghiță devenise campion european la bob 4 persoane la Igls (Austria), a fost una care putea să se termine rău. În cadrul unui concurs, Ghiță îmi spune să nu frânez deloc (ce-o fi fost în capul lui, frânarea pentru siguranța echipajului era obligatorie pe atunci), eu conformându-mă, dar lui i s-a părut că am frânat și după sosire izbește bobul de mantinelă, ne răstoarnă pe amândoi, cu urmări neplăcute (mai multe contuzii și câteva răni). A fost certat de domnul Constantinescu pentru această nesăbuință. Practicarea bobului a fost pentru mine o experiență frumoasă, care mi-a pus la încercare voința și dorința de a face și altceva în viață.
Sunt amintiri care atunci când le povestesc nepotului, un talentat practicant al baschetului, mă ascultă cu atenție, punându-mi și unele întrebări încuietoare: „Bunicule, dar unde te pregăteai tu la Roman, după câte știu, acolo nu există pârtie de bob?”. I-am explicat unde făceam antrenamentele și că eram o surpriză pentru toți bobeorii, cum noi, cei din Roman, participam la concursurile de bob, alături de cei din Brașov, Sinaia, Bușteni (care aveau pârtii de sanie și bob), și mai obțineam și rezultate bune.
O parte din viața mea…
