În dialog cu poetul, publicistul și traducătorul Bogdan Ghiu, laureatul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie (1997) și traducere (2003).
– Ce reprezintă lumea poeziei lui Bogdan Ghiu?
Lumea poeziei e o lume în care mă întorc, pentru că eu în tot ce fac – și fac multe lucruri – le fac în calitate de poet. Că traduc, că scriu despre artă, că lucrez cu arhitecți etc. Tocmai ca poet mă cheamă, probabil, cei care nu sunt poeți să colaborez cu ei. Îmi place să mă întorc, deoarece am început printre poeți și, din când în când, dacă se ivește ocazia, abia aștept să mă întorc în familia mea de bază.
– Lumea radioului vă place la fel de mult? Pentru că, se știe, ați avut sau aveți numeroase colaborări cu radioul public, dar și cu unele private…
Eu țin foarte mult la ideea de radio. Mult mai mult decât la ideea de televiziune, de comunicare vizuală, pentru că… O s-o iau metafizic, cum zicea poetul Aurel Pantea. Legile divine i-au fost revelate lui Moise pe calea auzului. Au fost spuse, după aceea au fost scrise. Noi auzim, conștiința morală este în noi. Radioul vorbește direct în noi. Foarte important este radioul, cu atât mai mult cu cât ne lasă liberi să ne mișcăm.
– Specialiștii spun că sunteți cel mai inspirat, cel mai profesionist traducător din literatura și cultura franceză.
Traducerea, de fapt, e diplomație, e politică. Literatura e o creație, fiecare caz, fiecare stil, fiecare autor inventează o limbă în limbă. Un traducător nu traduce într-o limbă și o alta, traduce într-un idiom și altul, propune un alt idiom, o limbă este un stadiu de traducere. Ne traducem mai ușor în limba în care ni se pare că ne înțelegem, deci aici este o mică bombă culturală, care începe să ticăie din această idee de traducere. Tot mai mult, poeții și scriitorii se trezesc înstrăinați de ei înșiși și modificați prin traducere. Traducerea de poezie ar trebui să stea în mijlocul claselor ca exercițiu, ea este infinită. Traducerea de poezie este o lecție. E un exercițiu de creație care poate să-i pună inclusiv probleme, să-i dea idei poetului. De asta este cultura română o cultură consistentă, pentru că are multe traduceri din titluri importante. A fost o preocupare.
– Poezia vinde?
Spațiul nostru este prea puțin nișat. Dacă trăim iluzia unor tiraje mari pentru poezie, am început deja cu stângul în înțelegerea rolului și poziției culturale a poeziei. Piața de carte din România nu este o piață, este ținută în viață numai de emițători, de producători, nu de cititori. E piața cea mai dezastroasă din Europa. Se cumpără cea mai puțină carte din întreaga Europă.
– Cum ați prezenta generația din care faceți parte?
E o generație de trecere, o generație care a îndrăznit să anticipeze niște realități, care au venit cam la 10-15 ani după ea. O generație profetică. Fiecare generație trebuie să lupte pentru libertatea de expresie. În general, libertatea de expresie nu e câștigată o dată pentru totdeauna, ci e o luptă continuă. Mă simt bine cu criticii și colegii din generația mea. Și, apropo de critici… Eu cred că trebuie să te facă să te simți un moment mai rău cu tine însuți, altfel nu e critic, altfel e o chestiune de conivență. Toate generațiile au nevoie de criticii, de oameni care să-i certe. Critica e putere judiciară. E nevoie de instanța critică. Indiferent că-i mai devreme, mai târziu, critica trebuie să existe în sânul fiecărei generații.
– Trebuie să iubești ceea ce scrii?
Uneori da, încerci. De multe ori, dacă nu de cele mai multe ori, scrii pentru a încerca să iubești lucrul despre care scrii. Pentru că, dacă scrii, probabil că lucru acela te-a deranjat, te-a dat afară din tine însuți și, atunci, scriind, încerci să intri într-o relație cu el. De multe ori, îți scrii ție însuți, de care ești departe.
– Este adevărat când se spune că un poet, un prozator trebuie să fie sincer din toată inima în ceea ce scrie, să nu păcălească?
E adevărat. Așa este. Dar sinceritate trebuie susținută tehnic. Sinceritatea brută nu face artă. Este primul lucru pe care l-am învățat la „Cenaclul de luni”, de la profesorul Nicolae Manolescu, care nu făcea, la rândul lui, decât să citeze un principiu. Sinceritatea are nevoie de stil. Nu se poate doar stil, nu se poate nici doar sinceritate, căci nu e artă.
– Cine vă cunoaște cel mai bine activitatea, opera?
Puțini, pentru că fac multe lucruri. Am câțiva cititori. Aș vrea să-i cunosc pe cei care-mi cunosc bine opera. Eu nu cred că se află printre cunoscuții mei.
– Există o rețetă pentru a avea succes astăzi în lumea literară?
Rețetele se schimbă în funcție de generații. Astăzi trebuie să fii prezent, trebuie să ții lumea de vorbă tot timpul. Trebuie să fie o comunicare continuă.
– Succesul, în cazul dumneavoastră, a venit pe neașteptate sau l-ați intuit, bănuit?
Nici nu știu dacă-i vorba de succes. Eu sunt un om care muncește foarte mult. Mi-am forțat într-un fel succesul. Nu știu, cred că încă-l aștept. Toată lumea dorește mereu mai mult.
– Vă place liniștea? Sau zgomotul?
Îmi place liniștea. Nu se poate trăi fără liniște, dar nu totală. Îmi place poate mai mult rumoarea. Știți ce nu-mi place? Când cineva vrea să se audă numai el peste ceilalți. Când cineva strigă un mesaj care se aude prea clar deasupra celorlalte. Îmi place rumoarea, să nu aud bine ce se aude.
A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Observator cultural
