Pasiunea cercetării și datoria slujirii adevărului sunt principalele exigențe insuflate minților tinere de prof. univ. dr. Gheorghe Cliveti, directorul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”. Discipol al lui Leonid Boicu, Gheorghe Cliveti spune că lucrurile în istorie se judecă sesizându-le în devenirea lor.
– E adevărat că nu vom cunoaște o parte din istorie, așa cum a fost ea cu adevărat?
E o problemă delicată și discutată mult în ultima vreme, din păcate într-o perspectivă cam teoretizantă pe de o parte și, pe de altă parte, din perspectivă etică, moralizatoare. Trecutul, așa cum a fost el în percepție fizică, nu poate fi reconstituit. Cunoașterea în istorie este diferită. E o cunoaștere intermediată, dar istoria poate fi adevărată în măsura în care ai un control profesional asupra surselor, în care reconstitui și interpretezi faptele trecutului după adagio antic „Sine ira et studio” adică fără ură și părtinire. Și, atunci, te poți apropia, îl poți împărtăși, dar nu-l poți „mușca”. Adică trecutul nu mai poți să-l repeți, dar poți ajunge a înțelege care au fost determinațiile lui, care au fost implicațiile lui pe termen scurt, pe termen lung… Lucrurile în istorie le judeci sesizându-le în devenirea lor.
– Considerați că publicul dorește, din ce în ce mai intens în ultima perioadă, să aibă acces la reconstituirile istoricilor, la cunoașterea istorică?
S-a încercat să se redea istoriografia și din perspectiva generațiilor. Luat așa, în criteriu strict cronologic, o generație ar fi cam de 30 de ani și se vede, la un moment dat, că, de la o generație la alta, au fost anumite sensibilități în legătură cu problematica trecutului și de aceea s-au și căutat anumite aspecte din trecut. De aceea, mereu e deschisă această problemă. Cunoașterea istoriei nu poate fi închisă, această cunoaștere devine mereu actualizabilă. Ar fi păcat să credem că istorie înseamnă doar o actualizare a cunoașterii trecutului. Mereu chestionarul istoric se tot deschide, se tot încarcă și, atunci, iată că ajungem să cunoaștem mai mult despre trecut decât cunoaștem despre zilele noastre. Dvs. faceți parte din casta jurnalistică. Comentariile dvs. vor deveni, la un moment dat, izvor istoric, pentru că un jurnalist poate avea percepția lui, de astăzi, asupra unei fenomenologii politice, economice, sociale, culturale sau de orice altă natură. Sunt anumite mărturii, locuri ale memoriei care nu sunt cuprinse în această actualitate și, atunci, devine loc de meditație, loc de reconstituire. Istoria este, în ultimă instanță, o meditație asupra trecutului și, atunci, întotdeauna această meditație ridică probleme și întotdeauna problema aceasta va sta în picioare.
– Verdi spunea: „Să ne întoarcem în trecut: va fi un progres!”…
Așa este, pentru că, la un moment dat, chiar pentru timpurile în care trăiești, trecutul îți poate oferi repere pentru a înțelege fenomenele în devenirea lor. Deci nu fotografiate, fixate într-un moment – cum ar fi momentul actual – și, atunci, chiar lucrurile care ne încojoară, lucrurile care ne implică sentimental, afectiv, turbulent, în toate formele, lucrurile acestea în care ne vedem implicați la un moment dat, în toate acestea poți să sesizezi fapte. Asta se face prin cultură, prin lectură, prin studiu, prin har. Nu neapărat numai cel care studiază istoria are percepția asupra trecutului. Poate să aibă această percepție și un om pasionat de istorie. De aceea Verdi spunea, de-a adevăratelea, că această cunoaștere a trecutului poate fi un progres pentru a ne cunoaște pe noi, direct, mai bine.
– De ce comunismul nu este o traumă comună pentru toți românii?
Nici bucuria, nici libertatea nu sunt la fel pentru toți românii. Depinde cum ai trăit. Adică, dacă au fost oameni care au lăsat totul în seama regimului, ei s-au simțit mai dezarmați. S-a creat o stare prea mare de dependență. Mai rezistenți au fost, culmea, acei care nu acuză. Chiar e un paradox aici. Interesant e că mai curând au venit și au atacat comunismul – în sensul că l-au negat cu totul – cei care au fost mâncători de cuvinte – folosesc un eufemism – în serviciu de propagandă, foști corifei ideologici. Și, dintr-o dată, au făcut mutația…! Când s-a schimbat regimul aveam 37 de ani și am prins să cunosc ce înseamna acel regim, care a devenit efectiv barbar. Aneantizant de condiție umană… iar libertatea este cel mai mare bun. Pentru că numai în libertate poți atinge adevărul omenesc. Oamenii care au căutat pe cont propriu această cale spre adevăr au fost mai puternici. Și în comunism s-a trăit. Și astăzi, câteodată, nu se poate trăi. Comunismul a fost un experiment eronat. A fost sclavagie generală, pentru că punea accentul pe uniformizarea condiției umane. Asta înseamnă un sclavaj. Adevărul mare – și istoric, și filosofic, și religios și artistic – este că omul reprezintă o individualitate identitară în performanțele lui umane, în drumul spre o anumită desăvârșire, pe care, atunci, o atinge tot prin individualitatea sa, ceea ce e un mare adevăr. Ori comunismul a călcat în picioare această vibrație sensibilă a condiției umane, a venit cu șenilele tancurilor, cu propagandă aneantizantă de condiția umană. Aici a fost dezastru și era greu ca omul, la un moment dat, ca element de rezistență, să se ducă spre… ce? Spre un fel de însingurare, spre a căuta un reper în propria ființă… Și i-a fost greu.
– Vi s-a întâmplat să credeți în anumite valori în tinerețe, iar pe parcurs să le înlocuiți cu altele?
Tinerețea însăși e o valoare, dar e o valoare îmbătătoare, este cea mai frumoasă îmbătare. Greu de spus e cât e îmbătare de iluzii, cât de aspirații, de reușita primilor pași. Sunt valori care-ți vin din mediul familial, sunt valori care se sedimentează în copilărie și tinerețe. Părinții ne-au fost valori, apoi școala, biserica. Ca valoare pură a tinereții este această descătușare cântată de poeți, multă poezie, multe reflecții, chiar filosofice, asupra tinereții, asupra rostului tinereții în viață și, de nu, asupra rostului tinereții, prin care fiecare am trecut. Și acolo, practic, încet-încet, s-a sedimentat ceea ce a devenit omul din mine. Și omul din mine înseamnă acea sedimentare, decantare de valori.
– Care-i trăsătura dvs. definitorie?
Asta mai greu poate spune un om despre el, asta se poate vedea. În adagio antic, „Cunoaște-te pe tine însuți”, nu prea reușești obiectivarea pentru că e mult subiectivism. N-aș putea spune un cuvânt mare. Se adună în ceva ce ar fi omenie, adică sunt un om. Iar tot ca un adagio antic, „Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu consider străin de mine”. Cred că asta e.
– Ați declarat într-un interviu: „Sunt un om realizat, nu și desăvârșit!”. Ce este desăvârșirea, domnule profesor?
Desăvârșirea-i de neatins. Îmi vine în minte și mă tulbură un verset dintr-o epistolă a Sfântului Pavel către evrei: „Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea”. Desăvârșirea, în percepția cea mai înaltă, n-o putem atinge. Este tendința eternă spre perfecțiune. Nimic ce-i omenesc nu este perfect. N-am fost un tip perfecționist, n-am fost un elev strălucit în școală, mai curând am învățat foarte bine ceea ce mi-a plăcut. Am avut șansa de progresie profesională pe studiul istoriei moderne. E greu să mă evaluez, pentru că un istoric, de regulă un intelectual în orice branșă de activitate, un realizator, un performant, greu se poate evalua pe sine. Spre desăvârșire tindem și desăvârșirea, în percepția religioasă, nu o atingem în viață. O putem atinge doar dacă mergem pe calea mântuirii, pe calea celui care a fost desăvârșit înainte de început și fără de sfârșit.
– Vă propun să-l evocăm pe mentorul dvs. , istoricul Leonid Boicu. „Mentorul nu dictează, ci se înalță, iar tu trebuie să te ții”. V-ați ținut.
Am avut fericirea, de multe ori, să muncesc cuvinte, să împărtășesc cunoștințe despre istorie, întrebări și multe altele cu Leonid Boicu, unul dintre cei mai luminoși istorici din toată istoriografia noastră postbelică. A murit la 66 de ani, devreme pentru un istoric, însă a lăsat o operă exemplară. Obișnuiesc să spun că mulți lasă o listă de publicații, opere lasă mai puțin. Există un fel de lăudăroșenie… E la modă, lumea se laudă pe liste de publicații „am atâtea studii, am atâtea cărți…”, dar, dacă dacă le iei la scuturat, operă rar găsești. Iar Leonid Boicu – și lumea recunoaște asta și mă mângâie sufletește – a fost mentorul meu.
Violeta MOȘU
