Primul festival al expoziţiilor de artă plastică „Lascăr Vorel” s-a desfășurat între 15 și 30 august 1970. Au expus atunci 22 de pictori, graficieni şi sculptori: Dan Hatmanu, Dimitrie Gavrileanu, Ion Ganju şi Nicolae Constantin, din Iaşi, Elena Aflorii, Toni Avram, Ioan Donca, Vasile Grigore, Ion Muraru, Mircea Olarian şi Nicolae Săftoiu, din Bucureşti, Emilia Dumitrescu din Brăila, Zîna Blănuţă din Braşov, şi sculptorii Mihail Meiu şi Petre Bălănică. Dintre artiştii pietreni au fost prezenţi în expoziţie Iulia Hălăucescu, Zenaida Mădescu, Clement Pompiliu, Nicolae Milord, Mihai Mădescu, Petre Petrescu şi Gheorghe Iliescu.
„Invitând artişti plastici ce aparţin unor şcoli diferite, folosind maniere de creaţie puternic individualizate, am dori să oferim publicului posibilitatea unei viziuni mai largi asupra creaţiei plastice româneşti din anii aceştia. Acesta ar fi unul dintre obiectivele Festivalului: educaţia estetică a publicului, iniţierea sa în unele probleme actuale ale artei plastice. Totodată, însă, se creează condiţii foarte bune pentru o confruntare fructuoasă între expozanţi, care prin acest festival al expoziţiilor se găsesc împreună la vernisaj şi la colocviul intitulat „Artă şi contemporaneitate”, spunea Marcel Dragotescu, vicepreședintele Comitetului județean pentru cultură și artă.
Pe lângă expoziția retrospectivă „Lascăr Vorel” de la Muzeul de Istorie, 19 săli ale Şcolii generale nr. 3 din Piatra-Neamţ, precum şi sala de expoziţii temporare de la blocul turn au găzduit ample expoziții personale.
„Ne bucură să amintim aici că lucrările expuse în sălile Colecţiei de artă a Muzeului de istorie au fost achiziţionate, în cea mai mare parte, de la membrii familiei pictorului, mulţi dintre ei prezenţi la vernisaj.
Cu acest prilej, criticul de artă ieşean Radu Negru a sintetizat, pentru iubitorii de artă prezenţi, aspectele esenţiale ale vieţii şi operei pictorului de origine pietreană, fratele acestuia Tudor Vorel, rememorând apoi episoade emoţionante din viaţa artistului”. (Viorel TUDOSE, Ceahlăul, duminică, 16 august 1970)
După ediţia a IV-a, organizată în 1976, Bienala de Artă Plastică „Lascăr Vorel” a fost întreruptă. Două decenii mai târziu, mai exact în octombrie 1997, Bienala a fost relansată de Fundația „Vorel”, cu sprijinul Complexului Muzeal Județean și Filialei Neamț a Uniunii Artiștilor Plastici din România. (Violeta MOȘU)
Fratele meu, pictorul – Amintiri despre Lascăr Vorel
Ca unul care am petrecut copilăria alături de Lascăr Vorel, fratele meu, şi apoi ca student la Politehnica din München, unde eram aproape zilnic, după amiezile, în atelierul lui din Bluthenstrase, i-am cunoscut felul lui de viață, năzuinţele, frământările creatoare.
Cursurile primare le-a urmat la fosta Şcoală nr. 1 de lângă turn, avându-i ca profesori pe bătrânul Vasiliu, regretații Halunga și Zamvel. În gimnaziu, i-a cunoscut la catedră pe I. Negre și Calistrat Hogaș. Cum pe atunci la Piatra-Neamț era numai gimnaziu, a urmat cursul superior la Liceul „Traian” din Turnu Severin, vestit pe atunci prin câțiva profesori emeriți.
După absolvirea liceului, atras, în aceeași măsură, de literatură, muzică şi artă plastică, a ales-o pe cea din urmă. Toamna, a plecat la München unde s-a înscris la Academia de Arte Frumoase. În lunile de vară venea la Piatra, unde picta, desena, făcea caricaturi şi practica sportul său favorit, pescuitul. Mai ales la Tăbon, peste drum de Bîtca Doamnei, îl plăcea să se ducă împreună cu noi. Se împrietenise aici cu moş David Chitic din Sarata, care era dragoman de schele şi un neîntrecut pescar. De la el învăţase meşteşugul şi toate tainele pescuitului. Preţuia de la el borşul cu chitici cu lobodă, şi, mai ales, mămăliga tăiată cu şfara, făcută din făină măcinată la moară de apă, sau tochitură la hîrb. Îi plăcea mult să stea de vorbă cu plutaşii, se interesa de folclor şi de viața lor plină de primejdii. Era prieten de pescuit şi cu moş Neculai Onu, dragoman de mal la podul de la Cafenea.
Toamna, Lascăr se întorcea la München, unde fusese un timp preşedinte al Societății studenţilor români „Patria”. După-amiezile, până noaptea târziu, în atelierul lui se adunau prieteni pictori, sculptori, poeţi, studenți de la filosofie, şi discutau probleme de viață şi artă. Prieten bun a fost cu pictorii Mantu, Tonitza, Tarasov, Negoşanu şi cu Albert Bloch. Multe din cele mai bune lucrări ale lui le dăruia lui Bloch. Negoşanu, care locuise cu Tonitza, se căsătorise cu o italiancă, lector de limba italiană la Universitatea din München, fiica inginerului Ariosto Albertini, colaborator al inginerului Saligny la construirea podului de la Cernavodă. Familia Albertini păstrase frumoase amintiri din timpul şederii în țara noastră, aşa că cercul prietenilor lui Vorel se lărgise.
Inspirate seri de muzică, de discuții literare şi de artă plastică şi filosofie se organizau, fie la Vorel, Tonitza şi Negoşanu, fie la cenaclul artiştilor de la cafeneaua „Stefanie”. Câţiva ani înainte de sosirea mea la München, Lascăr se împrietenise cu Aurel Vlaicu, pe atunci student la Politehnică, şi care se străduia atunci să-şi construiască mult doritul său aeroplan.
Prin 1907-1908, Vorel cultiva satira socială şi, la intervale scurte, trimitea caricaturi la „Adevărul” şi „Furnica”. Mai târziu, va exprima în lucrările sale o critică virulentă la adresa exploatatorilor, marilor financiari dornici să profite de pe urma războiului.
Lascăr Vorel a murit în 1918, în spitalul „Schvabing” din cartierul latin al artiştilor din München, la vârsta de 38 de ani. După dorinţa lui, urna a fost adusă la Piatra-Neamţ şi este depusă în cavoul familiei. (Tudor VOREL, Ceahlăul, vineri, 28 august 1970)
