„Unul dintre cei mai temperamentali antrenori din România, denumit «Teaşcă al handbalului»: agitat, veşnic neliniştit, anticipează fazele cu o repeziciune de computer, alarmând până la răguşire echipa care execută parcă un balet mecanic la îndemnul vocativ al regizorului! În caz de reuşită, se întoarce spre public ca şi cum ar fi încheiat o partitură şi începe o alta”. (Cristian Livescu)
Au trecut 10 ani de când Ovidiu Ţoc, antrenor emerit (2002), creator de mari talente pentru jocul cu mingea mică din ţara noastră, a plecat să privească din cer lumea minunată a handbalului. Îmi amintesc că m-a marcat profund dispariţia sa subită. M-am simţit foarte rău, mai ales că abia vorbisem cu domnia sa cu câteva zile înainte. Prin înaltul profesionalism şi aleasă artă pedagogică, Ovidiu Ţoc a fost şi va rămâne un adevărat simbol al profesiei de dascăl, lucru remarcat de toţi cei care l-au cunoscut.
Timp de 12 ani colegi, profesoara de limba şi literatura română, Ana Vârlan de la Liceul cu Program Sportiv scria că, „pentru mine, Ovidiu Ţoc rămâne omul care m-a încurajat în 1999 să editez revista AD ASTRA (revista Liceului cu Program Sportiv Piatra-Neamţ – n.a.), care îmi aducea printre primii materialul de publicat (scris de mână, cu litere mari, rotunde, apăsate, ce trădau hotărârea şi claritatea în gândire) şi omul care ne-a ajutat, pe mine şi pe domnul profesor Ilie Popescu, să concepem şi să lansăm în anii 2005 şi 2007 cele două monografii ale şcolii sportive pietrene…”.
„A lăsat urme adânci care nu se vor şterge niciodată“
Profesorul Ovidiu Ţoc şi-a cunoscut în amănunt elevii, pregătindu-i într-un spirit de exigenţă şi corectitudine, mărturie stând rezultatele deosebite obţinute de-a lungul a patru decenii de activitate. El însuşi portar, fiind cooptat în echipa Liceului „Petru Rareş” de profesorul emerit Vladimir Laşcu, le-a descoperit şi format pe cele mai bune două portăriţe pe care le-a avut handbalul feminin românesc: Viorica Ionică şi Luminiţa Huţupan-Dinu şi i-a convins să joace la Relonul pe trei dintre magnifici acestui sport: Gheorghe Gruia şi Alexandru Dincă, campioni mondiali de seniori şi Teodor Coasă, campion mondial de tineret. Înainte de înmormântare, cel mai mare handbalist al tuturor timpurilor (desemnat în 1992 de IHF), Gheorghe Gruia, a transmis un emoţionant mesaj familiei îndoliate:
„Ne-ai părăsit destul de devreme, Ovidiu, dar să ştii că pe unde ai călcat ai lăsat urme adânci care nu se vor şterge niciodată şi cu orgoliu poţi spune de acolo de sus, şi celor care nu te-au înţeles dar şi celor care te-au iubit şi apreciat: «pe aici am trecut şi eu…». În fiecare an, vom fi aici tot mai puţini… Aşteaptă-ne, Campionule! Mai devreme sau mai târziu, ne vom vedea acolo-sus, unde cu toţii trebuie să ajungem. Şi ce jocuri de handbal vom face, numai noi ştim!…”.
Ovidiu Ţoc a promovat în premieră în prima divizie echipa masculină Relonul. Se întâmpla la finalul sezonului 1975-1976 şi după promovare i-a cooptat în lot pe Gruia, Dincă şi Coasă. Mai mic cu 5 ani decât Gruia, Ovidiu Ţoc era în anii ‘70 cel mai tânăr tehnician divizionar. În cartea lui Horia Alexandrescu, „Gruia, mister handbal”, maestrul emerit al sportului spunea că Ovidiu Ţoc s-a dovedit nu doar un bun tehnician, ci şi un prieten de nădejde.
„A ars ca o ofrandă pe altarul handbalului”
Profesorul Ovidiu Ţoc a trăit prin handbal şi pentru handbal. Toţi cei care l-au cunoscut ştiu că şi-a dedicat întreaga existenţă profesiei, iar viaţa personală a trecut-o pe planul secund. Regretatul portar al Relonului, profesorul de handbal Constantin Radu Rusu s-a numărat printre colaboratorii săi cei mai apropiaţi.
„Ovidiu Ţoc s-a distins în primul rând prin dragostea pentru jocul de handbal. A fost pasiunea arzătoare pentru care făcea orice sacrificiu. A dus în handbal o muncă titanică, antrenând şi şlefuind cu migală generaţii întregi. S-a impus peste tot ca un tehnician perseverent, care nu a renunţat niciun moment la muncă, disciplină, seriozitate. A fost mereu un prieten adevărat, câteodată prea adevărat, deoarece spunea omului în faţă ce gândeşte. A ars ca o ofrandă pe altarul handbalului, antrenând cu pasiune până ce Dumnezeu l-a chemat la El”.
Şi profesorul Ilie Popescu, antrenorul emerit de atletism, a legat o prietenie durabilă cu reputatul tehnician. „Îmi este foarte greu să accept ideea că Ovidiu sau… „Ţocherini” nu mai este printre noi. Sălile parcă răsună şi acum (ca atunci când avea antrenamente) de glasul lui baritonal, inconfundabil, ca tunetul de vară… Uneori, aştept să apară cu mersu-i legănat, uşor şchiopătat, şi să înceapă o discuţie (el fiind un spirit combativ, prin excelenţă). Viața lui Ovidiu a fost o luptă, plină de pasiune, cu handbalul. Toata fiinţa lui emana handbal şi parcă respira numai handbal”.
„Avea o vastă cultură politică“
Profesorul Ţoc a slujit handbalul cu pasiune şi profesionalism până în ultima clipă a vieţii. Specialiştii din ţară l-au apreciat şi stimat nu numai pentru meseria pe care-o ştia foarte bine, dar şi pentru poveţele de viaţă pe care le dădea:
„Cei care l-au cunoscut, întotdeauna i-au apreciat harul în ale vorbei şi modul sugestiv de exprimare. Într-o fază de început în ale meseriei de antrenor, mai exact în urmă cu vreo 30 de ani, l-am întâlnit în sala de sport de la Piatra. Era la un antrenament cu o grupă de fetiţe-junioare III şi antrena prindere-pasare, pe fond de un-doi. Ca fetiţele să prindă mai uşor esenţa acţiunii, el le-a spus atât de sugestiv: «Faceţi na‘ţi-o ţie, dă-mi-o mie!»”, şi-a amintit profesorul Gheorghe Sbora de la Craiova.
Profesorul Eugen Manoliu de la Bacău a deprins tainele politicii de la Ovidiu Ţoc: „Îmi aduc aminte că în 1990, imediat după Revoluţia de la Bucureşti, Ovidiu Ţoc era singurul dintre noi care, având o vastă cultură politică, ne vorbea de liberali, de ţărănişti, de Corneliu Coposu…, iar noi râdeam, nefiind de acord cu previziunile lui… Astăzi, ele s-au adeverit în parte, iar cu timpul ne-am mai luminat şi noi şi… i-am dat dreptate lui Ovidiu”.
Fosta elevă a lui Ovidiu Țoc, profesoara Andreea Savin (Șofa), antrenoare de handbal la LPS Piatra-Neamț, îi poartă o gratitudine profundă: „Pentru mine, profesorul Ovidu Țoc a însemnat foarte mult. M-a format ca om! Mi-e dor să-l revăd în sală, mi-e dor să-mi dea sfaturi. Ca antrenor, era un profesionist desăvârșit. Ne cerea foarte multă muncă, seriozitate, însă, să știți că în spatele acelui om puternic se ascundea un suflet sensibil. Ne iubea foarte mult”.
Și profesoara Macrina Tomuleac, de la LPS Iași, păstrează amintiri frumoase despre profesorul Țoc: „L-am cunoscut încă de pe vremea când eram junioară. Jucam în aceeași serie cu echipa de la Piatra-Neamț. Îmi pare rău că trebuie să vorbim la timpul trecut despre profesorul Ovidiu Țoc. Un antrenor foarte, foarte bun, care a descoperit multe jucătoare de talie națională și internațională”.
Consiliul local Piatra-Neamţ a acordat în anul 2009, post-mortem, titlul de cetătean de onoare profesorului Ovidiu Ţoc.
O revedere fără profesorul Ovidiu Țoc
În vara anului 2015, a avut loc revederea de 50 de ani a promoției 1965, a Liceului „Petru Rareș”, generație din care a făcut parte și profesorul Ovidiu Țoc. La aceasta n-a mai avut cum să participe, dar, cu zece ani înainte, a fost acolo; rămân mărturie fotografiile acestei promoții de excepție a învățământului pietrean.
Ștefan Gavril, profesor de matematică: „Colegul Țoc s-a impus încă din anii de școală prin veselie, exuberanță, prietenie, sportivitate. Era un bun sportiv și faptul că a descoperit-o pe portărița lumii Luminița Huțupan-Dinu demonstrează că și-a făcut meseria așa cum trebuie, așa cum a învățat de la profesorul emerit Vladimir Lașcu. Doi ani am fost colegi de clasă la «Petru Rareș». Atunci se mergea 2 ani la comun, după care se împărțeau clasele, în real și uman. El a trecut la uman”.
Liviu Șulea, profesor de matematică la Sagna, timp de 36 de ani: „Era un băiat inimos. Cred că a ars ca o făclie, prea mult. Avea un temperament vulcanic și nu știu ce s-a întâmplat. Am rămas descumpănit. Era o fire voluntară”.
Benedict Grințescu: „Ovidiu Țoc a fost cel mai bun prieten al meu din liceu. A fost un om foarte ambițios, poate pe unii i-a deranjat, era bun prieten cu Gațu, cu Gruia. Așa i-am cunoscut și eu pe Gruia, pe Dincă și pe Coasă. Era mai mult decât pasionat. Trăia intens totul. Îi cunosc și arborele genealogic, cam toți au avut probleme cu inima și așa s-a întâmplat și cu Ovidiu. Dumnezeu să-l ierte!”.
Zamfira Roșu (Tătaru), profesor de limba și literatura română: „Ovidiu Țoc a fost colegul meu de bancă, prietenul care m-a numit pentru prima dată, în loc de Zamfira, Zambilica și, după aceea, a trecut la Țampilica. A fost un adevărat prieten pentru mine, un adevărat coleg. Eu, fiind mai grăsuță în timpul liceului, mă prindea de mână și-mi spunea: «Zambilico, numai oleacă să te pișc». Am rămas buni prieteni și după terminarea liceului. Îmi amintesc că, la revederea de 40 de ani, a fost o gazdă ospitalieră pentru mine și încă o altă colegă de liceu, Anuța Heșcovici, acasă la el și ne-am simțit extraordinar de bine. Regret decesul acestui bun coleg”.
Neculai Urdă, profesor de educație fizică: „Pe Ovidiu Țoc îl vedeam la antrenamente, la meciuri, trăia cu o intensitate extraordinară. Cred că asta i-a grăbit plecarea dintre noi. Ovidiu Țoc este un nume pe care generații de handbaliști și de oameni de sport îl regretă cu adevărat”.
Ioana Ghionea (Manolică), economistă: „Ovidiu Țoc a fost un coleg nemaipomenit, un părinte devotat. Regret că nu este și el printre noi acum, la revederea de 50 de ani. Mergeam cu sania pe dealurile din împrejurimile orașului. Am avut o copilărie frumoasă”.
Ioan Pop, inginer: „Ovidiu Țoc era un băiat robust, înclinat spre sport. A ajuns un foarte bun profesionist, un foarte apreciat antrenor. Totdeauna mă invita la meciuri și la lecțiile de antrenament pe care le susținea cu elevele sale. Am suferit foarte mult când am aflat că a murit. Ulterior i-am cunoscut fiul, care-i seamănă leit”.
Violeta MOȘU
Surse: Revista de cultură şi educaţie AD ASTRA, ziarul Ceahlăul.
„În 1999, profesorul Ovidiu Ţoc se afla între primii 10 antrenori naţionali, având meritul de a o fi descoperit şi antrenat timp de 8 ani pe Luminiţa Huţupan-Dinu, portarul echipei naţionale de handbal a României. Luminiţa a fost un fenomen, nu a fost convocată niciodată la loturile de junioare şi tineret, ci direct la reprezentativa de senioare”. (Revista Ad Astra, nr. 21, decembrie 2009)
„Credea în noi, deşi părea că niciodată nu e mulţumit. A investit timp, răbdare, pasiune pentru ca noi să ne instruim. El ne-a modelat spiritual, dar şi trupul prin dezvoltarea unor abilităţi şi însuşirea unor tehnici de joc inedite”. (Ioana Popescu, absolventă a LPS Piatra-Neamţ).
„A iubit handbalul, a iubit jucătorii, jucătoarele. Întotdeauna și-a dorit să facă performanță pentru orașul Piatra-Neamț, deși a avut oferte să meargă în alte orașe mai mari din țară și chiar oferte de la echipa națională a altor state. Le-a refuzat de fiecare dată și a rămas la Piatra-Neamț”. (Ovidiu Țoc junior, directorul Liceului cu Program Sportiv Piatra-Neamț).
