Motto: „Faptul că unii dintre foștii elevi ai unui profesor – de matematică sau nu – își amintesc cu un respect anume de profesorul lor, nu poate fi, cred, un „secret” al profesorului. Ci un ideal pe care fiecare dascăl se străduiește – uneori zadarnic – o viață întreagă să-l împlinească” – Constantin Borș
Nu l-am cunoscut, dar mi-ar fi plăcut din tot sufletul să-l fi văzut, să-l ascult, măcar câteva clipe. În schimb, am avut marele noroc de a-i întâlni pe fiul său, profesorul universitar dr. Dan-Mircea Borș, și pe nora sa, profesoara universitară, Maria Borș Capșa. Datorită acestei întâlnirii și a generozității domniilor lor, vă prezentăm, în premieră, o serie de fotografii inedite cu profesorul Constantin Borș.

Născut la 13 mai 1912, la Piatra-Neamț, Constantin Borș a fost prâslea familiei (a mai avut două surori și un frate). S-a distins ca un student eminent, fiind apoi asistent universitar timp de trei ani la Facultatea de Matematică din Iași. A fost director al Liceului „Petru Rareș” între anii 1948 și 1951, după care, timp de peste 25 de ani a predat matematica la Liceul „Calistrat Hogaș”. În 1970, i-a fost conferit titlul de profesor emerit. Constantin Borș l-a avut elev inclusiv pe fiul său, Dan-Mircea. Pasionat de matematică și poezie, profesorului Borș îi mai plăcea să vizioneze filme la cinema. Și, mai avea o „slăbiciune”, fotbalul, fiind prezent pe Borzoghean la meciurile echipei Ceahlăul. În decembrie 1969, la inițiativa sa, s-au sărbătorit 20 de ani de la înființarea filialei din Piatra-Neamț a Societății de științe matematice din RSR, care s-a remarcat printr-o activitate fructuoasă. Eforturile erau concentrate pe două idei: calificarea profesională și modernizarea predării. Activitatea practică a filialei era îndrumată de academicianul prof. Grigore C. Moisil și de prof. dr. docent A. Haimovici. Cu un an înainte a avut loc la Piatra-Neamț (15-16 iulie 1968), „Consfătuirea pe țară a matematicienilor”, lecțiile practice cu preșcolarii entuziasmându-i pe cei 70 de profesori participanți. Manifestarea a avut parte de aprecieri extrem de favorabile din partea lui Gr. C. Moisil: „Piatra-Neamț joacă un rol important în modernizarea predării matematicii”.
În 2012, la 100 de ani de la nașterea remarcabilului profesor pietrean (cetățean de onoare al municipiului Piatra-Neamț din 1995), în prezența fiului său, Dan-Mircea Borș, s-a inaugurat la Colegiul Național „Calistrat Hogaș” cabinetul de matematică „Constantin Borș” și s-a desfășurat un simpozion dedicat vieții și activității profesorului.

„Mi-a pus în mână pentru prima dată monumentala Istorie… a lui Călinescu”
Scriitorului Emil Nicolae, Constantin Borș i-a predat matematica la Liceul „Calistrat Hogaș” pe durata unui singur an școlar. S-au întâlnit apoi în cadrul cenaclului literar „Slova nouă”, dar și acasă la profesor.
„Nu l-am văzut niciodată stând jos, așezat pe un scaun, pe un fotoliu sau pe o bancă: în clasă, la școală, era mereu în picioare și sprijinit cu cotul de un pervaz al ferestrei (având privirea sașie, nu știai dacă-l urmărește pe elevul de la tablă sau pe altcineva); în cerdacul casei sale de pe strada Plutașului (nu departe de intersecția cu strada Bicazului, fostă str. I.V Stalin, fostă str. col. Roznovanu, la câteva zeci de metri de fosta locuință a „Braunerilor”, despre care habar nu aveam pe-atunci!) mi-a vorbit de nenumărate ori cel mult sprijinit de balustrada de lemn; în lăuntru, în prima cameră din dreapta, când stăteam la masa ovală și îi citeam versuri, îl simțeam cum se plimba prin spatele meu, până în momentul în care primeam în scăfârlie bobârnacul de alint și auzeam: „tolomacule, ai nimerit-o!”, ceea ce însemna că i-a plăcut. Relația mea cu „domnul Borș” a fost una mai degrabă literară. Între altele, el mi-a pus în mână pentru prima dată monumentala Istorie… a lui George Călinescu (prima ediție), el mi-a atras atenția asupra poetului matematician Ion Barbu și tot el mi-a semnalat apariția celor 11 elegii de Nichita Stănescu. Târziu, și de la alții, am aflat că făcuse parte din așa-numita „generație pierdută” a ultimului Război Mondial (v. ciclul de poeme „Jurnal de război”), că a câștigat un concurs de sonete inițiat de revista Contemporanul prin 1946, clasându-se înaintea mult mai celebrului, ulterior, Ștefan Augustin Doinaș, și că își semnase „producția” literară (poeme și articole) cu pseudonimul Lucian Mircea. După 1990, când mai stăteam de vorbă, am descoperit alte lucruri de adăugat schiței de portret de mai sus: de pildă, refuza să se lase înregistrat pe bandă magnetică (așa cum, mai demult, evita să se fotografieze, motiv pentru care e foarte greu să găsești o poză cu el), încât a trebuit să mă mulțumesc doar cu memorarea relatării despre vizita făcută la șantierul hidrocentralei de la Bicaz, prin anii ‘50, de scriitorii francezi Elsa Triolet și Louis Aragon. Atunci am aflat că, la vremea respectivă, „domnul Borș/ Lucian Mircea era secretarul filialei nemțene a Uniunii Scriitorilor. Și, apoi, mi-a fost mai ușor să înțeleg următoarea notație din jurnalele Ninei Cassian (datată „aprilie, 1950”): „Călătoria Roman-Bacău-Piatra-Neamț mi-a prilejuit multe bucurii și experiențe. Am învățat să am mai mult simț de răspundere când scriu versuri sau muzică. /…/ Apoi, revelația Piatra-Neamț. Oraș încântător, înălțat pe pietre albe, înconjurat de munți cu nume muzicale: Cozla, Pietricica, Cernegura… Cum au fost primiți scriitorii? La gară, o fanfară, apoi, cu ea în frunte prin oraș, până la locuința mea și a Mariei Banuș – un adevărat iatac. Totul pregătit cu minuțioasă dragoste. Deasupra patului, o lozincă:„Bine ați venit, scriitori ai poporului!” Glastre cu flori. La festival, două eleve ne înmânează mâțișori, violete și ghiocei. Masa ni se pregătește acasă. Atenții peste atenții. Semnăm într-un catastif special confecționat, cu un condei și o călimară pe copertă. Toate i se datoresc lui C. Borș, profesor de matematică și poet sub numele de Lucian Mircea. E un om mic de statură, cu privire ușor încrucișată, cu o gură frumoasă, cam știrbă, drept care și-o acoperă tot timpul cu mâna. Vorbește abia auzit, e inteligent, uneori biciuitor, totuși timid până la exasperare. Ne-am despărțit greu, plini de o veritabilă tristețe, cu făgăduială de a ne scrie…”. (cf. Memoria ca zeste, Editura ICR, București, 2003). (Emil Nicolae, revista Conta, nr. 15-16/2014, Lucian Mircea (prof. C. Borș) și Nina Cassian).
Miracolul matematicii

Profesorul de limba română Mihai-Emilian Mancaș, fost director al Liceului „Petru Rareș”, i-a fost elev lui Constantin Borș la renumita instituție de învățământ, care, în această toamnă împlinește 150 de ani de existență. Iată cum a decurs prima întâlnire elev-profesor: „Despre profesor umblau vorbe, și mai așa, și mai altfel. Că era un vrăjitor al matematicii. Că nu cunoștea alte note decât 10 și 2, fără de intermediare. Că toți elevii lui, fără excepție, se numeau Costică, pentru care întâmplare i se iscase și dascălului cognomenul „Costică”. Și altele, și altele…/…/ În vremea aceea, când veșnicul Costache Negru suna de intrare la ore, se pustiau coridoarele. În liniște desăvârșită, într-o atitudine aproape militară, așteptam intrarea dascălului. Și acela nu întârzia niciodată, indiferent cum se numea și ce obiect preda! Așa s-au petrecut lucrurile și în prima noastră oră de matematică din clasa a zecea. Noi, încremeniți la marginea pupitrelor. Ușa deschisă. Trebuia să intre nu doar profesorul cel nou, ci mai cu seamă directorul Constantin Borș. Și a intrat. A intrat un bărbat scund, subțiratic, cu sacoul încheiat la toți nasturii, cu capul descoperit și ușor aplecat către stânga și cu arătătorul dreptei mângâind tâmpla. Nu avea cu sine tradiționalul catalog, pe care nu-l purta niciodată prin clase. După salutul tradițional, nicio clipă pierdută. Rotindu-și privirile către noi și văzând că unii se piticesc pe după cei din față, l-a căutat pe cel mai gheboșat sub troianul de spaimă și a cuvântat aproape în șoaptă: „Măi Costică, poftește la tablă!” Acel Costică, plângându-și de milă, avu curajul să-și prevină profesorul că este în afara obiectului, corigent an de an, și că nu e cazul să-și piardă dascălul bunătate de timp cu dânsul. Domnul Borș a zâmbit discret și, fără a-l întreba de nume pe nefericitul care-și târa picioarele de plumb către tablă, i-a replicat blând: „Costică, inginer te fac!” și inginer l-a făcut. Și încă un inginer de mare valoare. Dintre cei aproape 30 de elevi ai clasei, după liceu, aproape toți au devenit ingineri. Fără de catalog, fără să pună vreodată mâna pe cretă, Constantin Borș ne-a deschis tărâmul minunat al matematicii, cu blândețe, cu îndemânare, cu note de 2 și, mai ales, de 10. Era o adevărată vrajă. M-am descoperit dintr-o dată iubitor de geometrie și trigonometrie mai mult decât de proză, așa că la finele anului reprezentam liceul la olimpiada de matematică, alături de selecția pentru literatură… Inegalabilul „Costică” a fost în primul rând omul, părintele, pedagogul desăvârșit, neuitatul model de mare sufleție și profesionalism. Una din fericirile adolescenței mele este nemaipomenitul noroc de a-i fi fost ucenic!”. (Mihai-Emilian Mancaș, Revista Antiteze, nr. 2/2012)
„Model de dascăl perfect”
Profesoara de matematică Ana Catzaiti a avut o colaborare de neuitat cu profesorul Borș în cadrul catedrei de matematică de la Liceul „Calistrat Hogaș”. „La Liceul Național din Iași – liceu absolvit, de asemenea, și de tatăl său în anul 1885, a fost coleg cu Adolf Haimovici, viitorul profesor doctor docent al Universității Iași – Facultatea de Matematică, coleg care i-a rămas îndatorat toată viața sa. S-a remarcat ca student, fiind preocupat de studiu și cercetare, și a activat, împreună cu Adolf Haimovici și Ion Creangă, în cadrul Seminarului Matematic din Universitate sub conducerea renumitului profesor Alexandru Myller. Profesorul doctor docent Ion Creangă, longevivul rector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” i-a fost văr primar, după tată. Domnul Borș a fost un model de dascăl perfect, un om care a sfințit locul, un specialist pentru care știința matematică a fost o constantă a vieții. Fiind o personalitate puternică, domnul profesor Constantin Borș s-a impus prin tact, simplitate și naturalețe, a reușit să atragă și să dinamizeze activitatea de studiu permanent și de perfecționare în care s-au integrat toți profesorii din județ. Onest, generos, înzestrat cu o etică de viață de nezdruncinat, poate fi considerat un stâlp la temelia învățământului românesc”. (prof. Ana Catzaiti, Anuarul Colegiului Național „Calistrat Hogaș”, Piatra-Neamț, 2011-2012)
Inimă caldă, minte lucidă
Constantin Borș a susținut, cu ocazia centenarului Liceului „Petru Rareș”, o comunicare în cadrul sesiunii jubiliare la Casa de cultură a sindicatelor vineri, 28 noiembrie 1969. Prietenul său, renumitul scriitor Dumitru Almaș, i-a dedicat următoarele rânduri în caietul-program al manifestărilor din urmă cu 50 de ani: „Acum vreo douăzeci de ani, îl căutam într-o treabă urgentă și mi-am permis să intru, peste dânsul, în clasă. Nu l-am văzut la catedră. Nici în clasă, printre bănci, plimbându-se cu mâinile la spate. La tablă, doar, un elev, cu creta într-o mână și cu buretele în cealaltă, lucra de zor, concentrat, nădușit. Gândeam să întreb unde-i profesorul când, deodată, am auzit un glas domol, prelung: „Buuun”… Așa l-am descoperit și pe profesor. Mărunțel, liniștit, cu un surâs blând și ciudat melancolic, din tactică pedagogică se aciuase într-o bancă. Stăpânea în clasă o atmosferă de muncă încordată de efort intelectual colectiv. Mi-am dat seama de metoda profesorului: lucra cu toată clasa o lecție nouă, grea, dar interesantă și bogată în surprize teoretice… Mi-am dat seama că pe profesor îl interesa nu numai cunoașterea, nu numai știința matematicii ca atare, ci îl preocupa, poate chiar mai mult, procesul creator al exercițiului matematic al gândirii și cred că nu greșesc, al simțirii matematice. Elevii colegului meu nu numai că înțelegeau, dar și iubeau matematica. Și am făcut atunci o descoperire, cunoscută de altfel, de la Pitagora, că matematica nu numai că nu-i aridă, ci-i chiar plină de poezie, de cadențe morale cu mirifică putere educativă. Totul e să știi cum s-o faci să fie așa”. (Dumitru Almaș, 1969)
Toamnă
De cu ziuă și-au strâns
Luminile snopii…
Toată noaptea au plâns
Cu ploile plopii.
Peste deal, peste vii,
Prin liniști de miriști,
Peste șesuri pustii
Cresc pândă neliniști.
(Lucian Mircea, Tristul destin, volum de poezii apărut în iulie 1943 și tipărit cu sprijinul Asociației profesorilor secundari – secția Piatra-Neamț, Editura „Librăria Românească” V. Ionescu, Piatra-Neamț)
„Era un om mic de statură, cu privire ușor crucișă, cu o gură frumoasă, vorbea abia auzit, era inteligent, uneori biciuitor, totuși timid până la exasperare. În ciuda timidității, a fost un pedagog excepțional. Nu l-am avut profesor la clasă, dar a venit o dată să suplinească pe cineva și i-am putut desluși metoda. A scos un băiat la tablă și i-a dat un exercițiu aparent obișnuit. Elementul necunoscut s-a ivit pe parcurs, stârnind surprinderea elevului, ca, de altfel, a clasei întregi: – Dar noi n-am mai făcut așa ceva! – Și nici nu vrei să faci? l-a întrebat ironic Borș. – Ba da! Cu ajutorul unui mic impuls, obstacolul a fost depășit și exercițiul rezolvat. «Se cheamă ecuație exponențială», a comentat laconic profesorul. Noțiunea inedită, tema lecției, nu fusese deci anunțată la început, cum procedau ceilalți dascăli, ci definită abia la urmă, după ce exemplul practic îi fixase deja conținutul. De reținut că profesorul Borș nu se așezase la catedră, ci rămăsese tot timpul în picioare, aproape nemișcat, în apropierea ușii. Nici o altă lecție de matematică nu mi-a rămas mai vie în memorie decât cea despre ecuația exponențială” (Ștefan Cazimir, scriitor și istoric literar).
„Doresc să scot în evidență calitățile intrinseci ale profesorului Borș: creator în mișcarea raționamentelor matematice, dotat cu o fină sensibilitate în mișcarea sentimentelor, creator în transmiterea cunoștințelor către tânăra generație, om adevărat de omenie, cu structură morală și etică armonioasă, de nezdruncinat. Un model de profesor perfect“ (prof. dr. docent Ion Creangă, Universitatea „Al.I. Cuza“ Iași).
„La catedră, a fost fruntaș între profesori, sever dar drept, a știut să cultive vârfutile din clasele sale de elevi, dar fără a neglija masa. A fost un mare animator al cercurilor de elevi, în același timp algebrist, geometru, analist și mecanician, căutând să promoveze toate disciplinele matematice. A fost un exemplu pentru colegii săi, un om care în cariera sa nu a cunoscut decât drumul de acasă la școală, un om a cărui valoare excepțională nu a fost egalată decât de modestia sa fără seamăn” (Academicianul Caius Iacob).
Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu” Neamț l-a omagiat pe strălucitul profesor Constantin D. Borș (1912-1998), la două decenii de la trecerea în eternitate, în ianuarie 2018, în prezența unui public numeros.
„Profesorul Constantin Borș a reprezentat un vârf al generației sale, dominând cu știința rege aproape o jumătate de secol învățământul liceal din Piatra-Neamț”, a declarat prof. Neculai Vasiliu.
„Îi mulțumesc domnului profesor Borș pentru dragostea de matematică pe care mi-a insuflat-o. Domnul profesor mi-a arătat că matematica este o materie frumoasă, dacă de la început o înveți și o deduci prin raționamente și judecăți”, a spus și prof. Elena Glodeanu.
„Nu voi uita niciodată că mi-a oferit o tabără gratuită la Poneasca, în județul Caraș-Severin. Mi-a transformat cei patru ani de liceu în cei mai frumoși ani”, a adăugat Alexandru Apostol.
Și regretatul profesor de matematică Gheorghe Amaicei a fost prezent atunci la omagierea prof. Borș. „De la domnul profesorul Borș am „furat” meserie. Mi-a fost de mare trebuință tot ce am învățat de la dânsul. Nu numai în domeniul matematicii, ci și viață”.

„A fost bine să fiu elevul tatălui meu”
– interviu cu prof. univ. dr. Dan-Mircea Borș
– Cum era liceanul Dănuț Borș?
– Eu am terminat Liceul „Petru Rareș” în 1955. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar am făcut o școală sovietică. Manualele erau rusești, traduse în limba română, dar sovietice. Istoria era a URSS, geografia tot a URSS și puțin a României.
– Ce profesori v-au rămas la suflet?
– Am să încep cu tatăl meu la matematică, domnul Rotundu la istorie, domnul Teodoreanu la chimie, domnul Velea la geografie, o minune de oameni și noi învățam, chiar învățam. A fost bine să fiu elevul tatălui meu. M-a îndrumat și am urmat și eu matematica și chiar mi-a plăcut, am făcut carieră în matematică. Din 1961, timp de 43 de ani am fost „învățător de studenți” la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași. Mulți dintre studenții mei profesează acum în străinătate și într-un fel îmi pare rău, dar asta-i situația la ora actuală.
– Profesorul Borș a îndrăgit pe lângă matematică și poezia.
– Sigur, a fondat cenaclul „Slova nouă”. În acei ani tulburi, dacă scriai trei poezii, una trebuia să fie despre comunism și a doua despre URSS. În a treia mai puteai să scrii și despre Bistrița noastră. Nu-s multe poezii, dar i-a apărut o cărțulie în 1943, mai am altele „bătute” la mașină. A avut durerea aceasta a războiului, că-n ’45, când eu am intrat în clasa întâi, el a venit acasă ca un schelet săracul, că a fost la Ploiești în momentul bombardamentului ăla mare și toate ororile războiului l-au doborât, nu alta.
– Mama dvs.?
– Am fost singur la părinți. Mama a urmat Facultatea de Litere. Pe 12 septembrie 2019 se vor împlini 82 de ani de când s-a căsătorit cu tata, iar eu am apărut după doi ani, în 1939. Tatăl meu a fost luat în armat[, a urmat războiul și mama n-a mai devenit profesoară. Și tot stând, stând, până la 40 de ani și ceva, n-au mai primit-o în învățământ. A fost gospodină, dar o gospodină foarte bună, pentru că tatăl meu a avut noroc de ea și eu pe lângă el.
– Ați decis, acum câțiva ani, să vă întoarceți împreună cu soția la Piatra-Neamț.
– Avem un apartament pe care-l numim „închisoare”. Am avut casa bunicului, străbunicului, pe Plutașului, în Precista, dar a dărâmat-o tovarășul Ceaușescu și acum stăm pe Alexandru Lăpușneanu, unde a locuit și tata. Înainte de a muri m-a chemat: „Hai, vino să mă vezi!” și seara am dat mâna, am vorbit câteva minute, după care a decedat, la 10 ianuarie 1998, la vârsta de 86 de ani. A fost foarte iubit de elevi și apreciat de colegii săi.
Violeta MOȘU