Haralambie Mihăilescu, ilustru profesor de latină și română, poet și om de cultură nemțean, a avut o inteligență nativă, dublată de un studiu meticulos și de o muncă sisifică, absolvind „magna cum laude”, în 1929, Facultatea de Litere a Universității din București. Suspendat de două ori din învățământ, Haralambie Mihăilescu, cunoscut ca Har. Mihailescu în calitate de poet, a rămas în amintirea tuturor ca unul dintre dascălii cu vocație, care „și-a pus amprenta pe devenirea multor generații de elevi, la rândul său discipol al unor personalități marcante ale literaturii din perioada tinereții sale”.
* „Și-a îndeplinit cu hotărâre și severitate misiunea”
Pentru a face cunoștință cu marele profesor, aducerea-aminte realizată de profesoara Veronica Mihăilescu (fără a-i fi rudă) în Revista „Apostolul”, din februarie 2007, pare, pentru început, cea mai potrivită:
«Din copilărie, Haralambie Mihăilescu a dovedit o mare dragoste și o voință îndârjită pentru studiu. Povestea un prieten al său, acum trecut la cele veșnice, cum, într-o iarnă grozavă, cu troiene până la piept, când nici bărbații voinici nu se încumetau să iasă dincolo de ogradă, elevul HM își croia de unul singur drum, din cartierul Vânători spre Liceul „Petru Rareș”, necunoscând piedică în drumul său spre știință. Și în toți cei 8 ani, în liceul la al cărui bun renume a contribuit ulterior ca profesor, a luat numai premiul I. În ultimii ani de școală, a compus versurile pentru Imnul Liceului „Petru Rareș”(…)
Având o neclintită încredere în scopul căruia și-a închinat viața și o conștiință a datoriei cum puțini se întâmplă s-o aibă. Și-a îndeplinit cu hotărâre și severitate misiunea. A fost un profesor care se străduia să dea elevilor conștiința că, în studiu, munca îndârjită nu se poate înlătura, nici înconjura; iar aprecierea sa prin note era dreaptă, sigură, severă. Ea impunea ca axiomă ideea că limba latină trebuie cunoscută – ca temelie a limbii române – iar studiul ei înseamnă descifrarea testamentului ce atestă noblețea neamului românesc. (…) De aceea, cei care au vrut diplome, fără eforturi deosebite, pentru progeniturile lor, au căutat motive pentru a-l îndepărta de la Liceul „Petru Rareș”, ceea ce au și reușit.
Așa a ajuns să lucreze la Liceul din Borca și la cel din Roznov, la fel de serios, dar locuind câțiva ani departe de familie. Până la urmă, dreptatea i-a fost recunoscută, fiind titularizat la singurul liceu din oraș cu profil de filologie, Liceul „Calistrat Hogaș”, de unde s-a și pensionat».
POET
CAUTĂ CE N-A GĂSIT,
AFLĂ DES CE N-A PIERDUT;
STĂ DE VORBĂ CU CEL MUT
ȘI SFÂRȘEȘTE-N NESFÂRȘIT…
CE DURERI NU L-AU DURUT?
SUFERINȚA LUMII-NTREGI
DE LA PRUNCI PÂN-LA MOȘNEGI,
DIN PREZENT ȘI DIN TRECUT… – HAR. MIHĂILESCU
* „Impunea un respect deosebit”
Adesea se întâmplă ca unui elev sau student să i se trezească o plăcere, un respect și un interes inegalabil pentru un profesor, pentru fascinația pe care acesta o emană acesta în timpul orei de curs. Profesorul Constantin Tomșa nu l-a avut dascăl pe tot parcursul liceului, dar a fost suficient ca să nu-l uite niciodată. Multe din obiceiurile lui Haralambie Mihăilescu le-a practicat și domnia sa, pe toată perioadă carierei didactice.
«Mi-a fost profesor, într-o perioadă nefastă, atât pentru învățământul românesc, cât și pentru elevi și profesori. Spun nefastă, pentru că noi am fost a doua sau a treia serie de elevi, când școala nu se mai chema Liceul „Petru Rareș”, ci se numea Școala Medie de 3 ani.
Impunea un deosebit respect, prin statura pe care o avea, prin punctualitatea la clasă – adică nu venea după ce suna de intrare, nu pleca înainte sau la nu știu cât timp după ce suna de ieșire. La fix venea, la fix pleca și, în toate cele 50 de minute, cât dura ora de curs, nu aveam niciun minut, scuzați-mi termenul neacademic, să o lălăim în clasă. Erau, atunci, la modă autorii festivi din perioada proletcultistă, Maria Banuș, Dan Deșliu… Trebuie să știți că, pe asemenea texte, ne dădea temă, să căutăm diferite forme gramaticale, să le recunoaștem. Vă dau un singur exemplu: când am făcut propozițiile subordonate și am trecut la sintaxa frazei, mi-aduc aminte că ne dădea 10 exemple de subiectivă, 10 de predicativă, completivă directă ș.a.m.d. Noi le căutam, dar le căutam pe cele mai simple. Care era rezultatul? Domnul profesor te lăsa să-ți spui lecția până la capăt și apoi îți zicea: „Apăi, de aiestea, pute piața! 10 la franc!” Adică 10 la un leu, adică nu-s bune, nu-s semnificative. Trebuia alese cele ceva mai complicate. Când vedea că nu prea știi, zicea: „Nu prea știi lecția”. „N-o știu, domn’ profesor chiar așa de bine”. „Ei, n-o știi deloc, nu că n-o știi chiar așa de bine. Dar acolo, la turnuleț – Turnul lui Ștefan cel Mare -, dădeai în minge cu ce aveai mai puțin bun, cu capul”», și-a mai amintit profesorul Constantin Tomșa.
* „Profesorul Mihăilescu este o stea veșnică”
Și regretatul scriitor și ziarist Eugen Verman, fost redactor șef la Steagul Roșu, i-a fost elev profesorului Haralambie Mihăilescu. «Pe atunci sistemul de notare era de la 1 la 5. Eu am luat nota cinci, nota maximă la profesorul Mihăilescu. A fost un singur cinci, dar dintr-o întâmplare. Ne dăduse să citim „Drum fără pulbere”, de Petru Dumitriu. Eu nu am lecturat tot romanul. M-am uitat la capitole, primul capitol se chema „La început a fost pustiu”, iar ultimul capitol „Pentru ca să nu mai fie pustiu”. Domnul profesor, sobru – când intra în clasă, era de-o exigență rară – ne-a întrebat cine a citit cartea. Liniște de mormânt în clasă. „Dar măcar capitolele, primul și ultimul, cum s-au numit?”. Domnule, și eu am știu! Am ridicat mâna și am răspuns. Și mi-a zis: „Bravo, Vermane!” și mi-a pus 5. A fost singura notă de cinci.
Vreau să vă destăinui că, în copilărie și tinerețe, am alcătuit un trio foarte reușit, eu, fiul profesorului Mihăilescu, Virgil Mihăilescu-Bîrliba, și Dimitrie Liciu. Eram vecini și cele mai multe lecții la română le făceam la Virgil acasă.
Lecțiile începeau și se derulau foarte serios, până când pleca domn’ profesor de acasă, atunci începeam să ne jucăm. Deși eram la liceu, jucam totuși baba-oarba, până într-o zi, când i-am rupt patul lui Virgil și, când ne-am apucat să-l reparăm, s-a întors domn’ profesor, că uitase nu știu ce și noroc că n-a intrat în camera lui Virgil, că nu știu ce se alegea de noi. Schiller, într-o scrisoare adresată lui Goethe, spunea: „Dragul meu, m-ai lămurit, adevăratul om este poetul sau poetul este singurul adevărat”. Și atunci m-am gândit la profesorul meu Mihăilescu. Domnul profesor a fost un mare patriot. „Răutatea” domnului profesor era, de fapt, o măreție, era o bunătate, pentru că el dorea din tot sufletul ca noi să ajungem oameni adevărați. Schopenhauer spunea că scriitorii se împart în trei categorii: cei care sunt stele căzătoare, cei care sunt planete și scriitori care sunt stele veșnice. Profesorul Mihăilescu este stea veșnică și așa va fi cât vom trăi noi, discipolii lui».
* „Nu s-a bucurat de prețuirea societății”
Dimitrie Liciu, inginer proiectant, consideră că societatea de după 1944 nu l-a meritat pe profesorul Haralambie Mihăilescu: «Domnul profesor nu s-a bucurat de prețuirea societății. Noi, ca elevi, am avut profesori de prestigiu, care ne-au învățat carte și ne-au făcut să iubim tot ce ne era de folos pentru dezvoltarea noastră ulterioară».
Născut pe Valea Bistriței, inginerul silvic Ghiorghe Gînsac s-a numărat, între anii 1951-1953, printre elevii profesorului Mihăilescu: «Am venit cu o educație mai scăzută de acolo, iar liceul a contribuit foarte mult la formarea mea intelectuală. Domnul profesor era un model: înalt, uscățiv, impunea respect, era exigent, și cu el, și cu noi, și ne spunea: „Nu pot să vă dau notă pe degeaba, trebuie să învățați!”».
Regretatul prof. univ. dr. Ioan Mitrea, fost director al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău și președinte executiv al Fundației Cultural Științifice „Iulian Antonescu” Bacău, n-a făcut decât o parte a ultimei clase de liceu cu profesorul Mihăilescu, dar tot a învățat multe: «În primul rând, am învățat ce înseamnă să lucrezi la catedră, am lucrat 40 de ani și i-am urmat exemplu. De pildă, eu niciodată nu am întârziat un minut la oră și întotdeauna când a sunat am respectat pauza elevului sau a studentului. Orele nu se fac în pauză. Materia nu se predă în pauză și nici nu se întârzie la oră, cum se întâmplă astăzi, din păcate, în majoritatea școlilor din România. După ani, mergând acasă la colegul meu Virgil Mihăilescu-Bîrliba, mama sa m-a întrebat despre niște neamuri de-ale mele și am descoperit că, de fapt, eram rude și, în gând, mi-am spus de ce nu am știut eu că suntem rude când am fost elev. Singurul intelectual din Piatra-Neamț care a citit toată Biblioteca Județeană era profesorul Mihăilescu. Știa orice carte de acolo».
* „Citea foarte rar din poeziile sale în cenaclu”
Haralambie Mihăilescu a iubit cu patimă poezia și, după cum spunea cineva despre poeți, prin versurile sale, și Har. Mihailescu „a lăsat pe vecie o lumânare aprinsă din cuvinte”.
«Nu l-am avut profesor, dar l-am întâlnit la cenacluri în câteva etape, pe sărite. Ce constat eu acum: că aceea perioadă, destul de complicată, în care trebuia să aștepți răspunsuri de la poșta redacției, trebuia să treci prin cenacluri, care te propuneau într-o pagină literară, a fost o adevărată lecție de viață», afirmă scriitorul Emil Nicolae.
«La Cenaclul „Petrodava”, unde m-au adus profesorii mei de română de la Liceul de Chimie veneau mulți scriitori, dar, între ei, strălucea, prin distincție, profesorul Haralambie Mihăilescu», își amintește și scriitorul Adrian Alui Gheorghe. «Tot timpul nota ceva, cu niște creioane scurte, pe niște capete de hârtie, tot timpul se afla într-un exercițiu al scrierii. Citea foarte rar din poeziile sale în cenaclu, dar, când o făcea, toată lumea îi respecta creația. Mai am o legătură indirectă cu Har. Mihailescu, prin discipolii săi, în special cu doamna profesoară Marilena Lașcu, care a predat latina la Colegiul „Calistrat Hogaș”. Faptul că a fost unul din foarte marii latiniști ai României, regăsim aceasta și în textele lui, care au și metrica din poemele latine. Pot fi scandate. Dacă nu am ști că e vorba despre un scriitor care a scris cu foarte mulți ani în urmă și am citi textele astăzi, am spune că sunt foarte proaspete. Și, încă un amănunt, în Istoria Literaturii Române, a lui George Călinescu, cred că este singurul nemțean prezent, numit, nominalizat între alții, între promisiunile vremii».
* „A murit cum a trăit: între cărți”
Potrivite par cuvintele profesoarei Veronica Mihăilescu și pentru încheierea acestei omagieri: «A murit cum a trăit: între cărți, cu care se simțea fericit, ca într-un cerc de prieteni vechi, fără uitare și fără moarte, în biblioteca adunată cu dragoste, într-o viață, bucată cu bucată. Ultimul său cat de viață a fost să caute în bibliotecă o carte de Caragiale, de care avea nevoie fiica unui vecin, elevă. 9 martie 1992 a fost ziua în care și rostirea în graiul cărturarilor latini și graiul românesc au înghețat pentru totdeauna pe buzele lui, iar în a 12-a zi a lunii martie l-am condus spre mormântul ales într-un loc înalt și luminos din cimitir, cu sentimentul că, odată cu el, înmormântăm și o parte din gloria învățământului nemțean».
* ”Făcea câte o poezie în câte 10-15 variante”
«În anii ce au trecut după ieșirea sa la pensie, profesorul a fost tot mai mult al familiei și, îndeosebi, al nepoților, fără ca, totuși, să înceteze colaborarea sa la Cenaclul „Petrodava” ori să părăsească poezia sa dragă. În legătură cu aceasta, voi aminti faptul că, în ultimul deceniu, dorea – discret, dar cu ardoare – să mai publice un volum de poezii. Acest volum era pregătit parțial, atunci când s-a dus într-o lume mai bună. Eu l-am găsit într-o mapă, pe care scrie „Versuri” și unde se aflau concentrate poezii alese din volumele publicate anterior și multe altele inedite, pe coperțile dosarului fiind adăugată și mențiunea că pot fi alăturate și altele, nepublicate, aflate într-o cantitate impresionantă în diferite dosare. (…) Astfel, ajutat de soție și copii, m-am „aventurat” să alătur la volumul preconizat unele dintre poeziile sale nepublicate. Mi-au rămas de la el foarte multe creații. Făcea câte o poezie în 10-15 variante» – fiul Virgil Mihăilescu-Bîrliba.
* Un latinist logician
«Nu știau decât că vine Hâr, asta îi era porecla, un latinist temut, care opera fără milă pe cord deschis. Ignoranți, nu aveau habar că profesorul Haralambie Mihăilescu este un „sburătorist”, poet sensibil, creator de școală poetică nemțeană, că fără de latina lui nu e chip să ajungi medic, naturalist sau filolog, mai cu seamă filolog. Calm, echilibrat, mai totdeauna tăios față de nonvaloarea, domnul profesor știa să dea sfaturi, să incite tinerii spre marea cultură, să facă din adolescenți receptori flămânzi de nou și de valoare. Latina l-a făcut logician, Dumnezeu l-a uns poet. Iar viața la catedră l-a transformat în performer de elită al pedagogiei» – Mihai Emilian Mancaș, volumul „Zilele”.
* Suspendarea din învățământ, pentru acuzația de lèse-majesté (1934-1936)
«Este de știut că profesorii antebelici erau mai severi decât cei de astăzi, iar cei de latină erau printre cei care concurau la un loc fruntaș în această privință. De aceea, Haralambie Mihăilescu era socotit un profesor exigent, la care se adăuga și antipatia pe care o avea față de cei care nu înțelegeau să reușească în viață prin muncă. Drept urmare, o anumită categorie de elevi, provenind din familii bine situate material și social-politic, a recurs la o provocare. Câțiva elevi din ultima clasă, în frunte cu fiul subprefectului, au refuzat să scrie teza la limba latină, așa că reacția profesorului a fost pe măsură: a arătat la tabloul regelui de pe perete și a spus că elevii respectivi „stau ca acela”. Profesorul a spus că „regele nu face nimic”, au declarat acuzatorii, pe când, la rândul său, acesta s-a apărat susținând, că, cei care-l sfidau stăteau ca un „obiect” în timpul tezei» – fiul Virgil Mihailescu-Bîrliba.
Violeta MOȘU; Foto: arhiva familiei Mihailescu-Bîrliba
