Preotul Neculai Capșa – O viață plină de învățăminte

Preotul Neculai Capșa a slujit patruzeci de ani la Biserica Precista, un veritabil giuvaier arhitectonic, construit de echipe conduse de renumiții Carol Zani (antreprenor) și Vicenzo Puschiasis (sculptor), după planurile realizate de arhitecții R. Bolomei și F. Drodz.

Părintele Capșa s-a născut la Valea lui Ion, comună din județul Bacău, pe 11 aprilie 1911, „în casa cea veche, făcută de părinții mei, care a ars în 1935. Tatăl meu a fost preot, bunicul tot preot, iar fratele tatălui, profesorul de matematică Grigore Capșa, a condus Școala Normală și Liceul «Petru Rareș». Am mai avut doi frațși o soră, eu fiind cel mai mic. Un frate a ajuns tot preot, celălalt învățător, iar sora a fost soție de preot”.

La vârsta de doi ani, părintele a trecut printr-un mare pericol, accidentul nefericit lăsându-l însemnat pentru toată viața. „Tata era dus la biserică, mama trebăluia prin bucătărie. Eu rămăsesem în pat numai cu fratele Aurel, care era cu doi ani mai mare decât mine. Neavând ce face, m-am urcat pe un dulap, ca să mă uit într-o oglindă, dar acolo aveam și o lumânare aprinsă – că nu exista pe atunci lumină electrică în casele oamenilor. Cum m-am suit eu, cămașa mi-a luat foc, noroc că Aurel a strigat-o pe mama: «Mamă, arde Culică!». A venit mama într-un suflet și, cu mâinile, a stins focul. Flacăra mi-a atins obrazul și gâtul. Am pătimit câteva luni și semnul acelei întâmplări a rămas toată viața. Eram cel mai mic, dar și cel mai alintat, îndeosebi tata mă alinta mai mult, dar și mama și frații. Era o mare armonie în familia noastră. De tata, mă țineam scai. Când pleca undeva cu trăsura, plângeam și strigam, până se întorcea și mă lua cu el”.

„Am avut o copilărie liberă și fericită”

În tinerețe
În tinerețe

Copilăria este inima tuturor vârstelor”, spunea filosoful Lucian Blaga. Considerată cea mai dulce și, cu siguranță, cea mai frumoasă perioadă a vieții, copilăria părintelui Capșa a fost ca în povești. „Acum eram acasă, acum eram la Bistrița, cu frații, cu copiii de prin vecini. Jucam oina, mai băteam mingea de fotbal… Tata ne antrena, de multe ori era în grupul nostru. Ne făcea popice, scrânciob cu patru lopățele… Ne lua la pescuit, ne dădea lecții de înot, ne chema ca să aducem căruța într-un anumit loc. în josul Bistriței. Tata se lăsa cu ciobacul la pescuit pe Bistrița. Ce este ciobacul? Un trunchi de răchită, cioplit ca o barcă, cu trei despărțituri: în cea din mijloc stă pescarul, în cea din față mreaja, iar în cea din spate se punea peștele. Mreaja este din sfoară și se prinde mai mult pește mare. Tatăl meu pescuia și cu poclăul, o pânză cu două bețe la capete și cu ochiuri mari, ca la mreajă. Atâta pește aducea tata acasă, încât mama nu mai știa ce să facă cu el. Am avut o copilărie fericită și liberă. Părinții mei erau oameni tare primitori. Aveau casa deschisă totdeauna. Eram copil când profesorul Borcea, fost ministru, și avocatul Bucă, din Bacău, au venit la noi și se plângeau tatei că oamenii din Ludași i-au bătut; ei erau țărăniști. Mircea Cancicov, fost ministru de finanțe liberal, venea și el adesea pe la noi. A fost și doamna Averescu, pe care oamenii de prin părțile noastre au primit-o foarte frumos. Și pe Episcopii Romanului, Teodosie Atanasie și Ilarion Mircea Băcăoanul i-au întâmpinat cu sfială la sfințirea bisericilor, în costume naționale și cu călăreți. Moșu-miu, Grigore Capșa, venea de la Piatra-Neamț cu profesorii Ionescu, Ghițescu, Dobrescu și cu familiile lor la Valea lui Ion”.

Seminarist la Roman, student la Cernăuți

parintele n capsaNeculai Capșa a urmat timp de opt ani (1923-1931) cursurile Seminarului „Sf. Gheorghe” din Roman, după care s-a înscris la Facultatea de Teologie de la Cernăuți, unde a studiat până în 1935. „La examenul de intrare în seminar, am reușit cu brio. Îmi amintesc că, la oral, părintele Ioan Vornicel m-a întrebat «Fericirile», pe care le-am știut. Acasă nu veneam decât în vacanțe. Localul seminarului și masa erau bune, iar noi ne căutam de învățat. Fratele meu Aurel era în anul III de seminar. Ni se dădea hrană bună: două feluri de mâncare, iar duminica primeam o prăjitură de la cofetăria Onofrei, la sfinți – o căniță cu vin, iar în posturi, tahân (preparat specific țărilor din Orientul Mijlociu; este o pastă amară, obținută exclusiv prin zdrobirea semințelor prăjite sau neprăjite de susan; stoarsă de ulei și îndulcită, se folosește pentru a prepara halvaua sau, cum este cunoscută azi, pastă tahini, folosită la humus – n.a.). Mai primeam și pachete de acasă. La facultate, la examenul de admitere, am avut de dat o teză – traducerea unui text din limba greacă. Cursurile de pregătire pentru examen erau tipărite. Teza de licență am avut-o la părintele Vasile Gheorghiu, cu subiectul «Îndreptarea Calendarului Iulian în anul 1924 și data Sfintelor Paști văzută la lumina canoanelor», obținând calificativul bine. Colegi de seminar mi-au fost Sion, Vremir, Moise, Hârțan, Bejan. Masa o luam cu toții la un mic restaurant, «Ghevolb», unde adesea serveam sarmale mari cât pumnul, cei de la restaurant le numeau «halust». Câte o dată luam și câte o halbă de bere, care costa doi lei. Dimineațși seara serveam la gazdă unt cu pâine”.

Căsătoria, repartițiile, războiul, refugiile

Cu preoteasa și nepoatele
Cu preoteasa și nepoatele

După încheierea studiilor superioare, părintele Neculai Capșa s-a căsătorit cu Alexandrina (Coca) Gavrilescu Plantus, de la Oanțu, fiică de învățător. Cununia civilă a avut la Primăria Vaduri, iar cea religioasă a fost oficiată de preotul Virgil Roban, în Biserica Oanțu. Părintele și preoteasa Alexandrina au conviețuit împreună jumătate de secol. Ea avea să se stingă din viață la 67 de ani.

După căsătorie, în decembrie 1936, părintele Capșa a primit repartiție la Parohia Pângărăcior. Aici „deservea” și sanatoriul Bisericani. După o lună și jumătate, la 1 februarie 1937, a fost trimis la Parohia Oanțu, unde a stat până la 1 iunie 1939 și unde a înființat un cămin cultural și o cooperativă de consum. La Oanțu, s-a născut și primul copil al familiei, Dimitrie. Următoarea parohie în care a slujit a fost cea de la Cândești, din iunie 1939 până în octombrie 1946). „Am făcut casă parohială că nu era, apoi, cu sprijinul oamenilor, am construit o bisericuță de lemn la Pădureni, un sătuc cu 25-30 de case. La noi, la Cândești, a stat mai bine de o săptămână părintele Constantin Matasă, cu cântărețul Alexandru Zamfir. Au făcut săpături pe malurile Dragovei, pârâu ce trece prin mijlocul satului și au găsit ceva rămășițe dacice. Tot la Cândești s-a născut și fiica noastră, Maria-Irina. A venit pe lume la Casa lui Crăciun, în sat, și a fost botezată de tata la Valea lui Ion”.

Părintele a plecat pe front în 1940 și, pentru serviciile aduse, i-a fost conferită Crucea „Meritul sanitar II”. În acei ani tulburi, a fost nevoit să meargă cu familia în două refugii – în satul Dedulești, lângă Râmnicu Sărat, și la Pralea-Căiuți, în județul Bacău, întrucât apăruse un ordin prin care intelectualii erau somați să părăsească satul.

Înainte de a fi numit preot la Parohia Precista, Neculai Capșa a slujit 5 ani la Parohia Vânătorii Pietrei (din octombrie 1946 până în aprilie 1951). Aici a lucrat cu dl. Dorohonceanu la alfabetizare, la statistica populației și la întocmirea planurilor de însămânțări. Numirea sa la Parohia Precista s-a făcut la 1 aprilie 1951 și avea să se încheie la 1 mai 1991. A fost făcută de Episcopia Romanului și Hușilor, prin PS Episcop Teofil Herineanu. „Aduși cu căruța, ne-am instalat la casa parohială, din curtea bisericii, care avea două odăi și o bucătărie. Copiii aveau școlile aproape: Dimitrie (Mitrel) la Liceul «Petru Rareș», Maria-Irina a urmat întâi Școlile nr. 4 și 5, apoi a fost elevă la Liceul «Calistrat Hogaș» și în clasele mari la «Petru Rareș». Eu am venit la parohie ca preot II, atunci când părintele Matasă a ieșit la pensie. Părinte cu gradul întâi era unchiul meu, Mihai Gavrilescu, fost protopop, care a decedat în 1964, în locul său, dar preot II, fiind propus părintele Pricop. La ieșirea mea la pensie, pe 1 septembrie 1991, a fost numit părintele Dumitru Ailincăi. Am reușit să construim gardurile bisericii și am amenajat subsolul ca sală de mese cu vesela necesară, era acolo doar o magazie. Am spălat pictura pentru prima dată, pictură făcută, după cum se știe, de Dumitru Irimescu și frații Profeta. Încălzirea bisericii am schimbat-o pe calorifere, iar după revoluție am reușit zidirea capelei până la cruce”.

„Copiii au fost mereu premianți”

Portret de familie
Portret de familie

Fiul părintelui, dr. Dimitrie Capșa – medic primar medicină internă și nefrologie, doctor în medicină, a fost șeful Centrului de dializă de la Institutul Clinic Fundeni și director medical al rețelei de centre de nefrologie și dializă HIS. Fiica părintelui, Maria-Irina Borș Capșa, a fost profesor universitar la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași. Ambii au fost mândria preotului Capșa: „Copiii întotdeauna au fost premianți: băiatul a intrat cu media generală 5, cum era pe atunci, la Facultatea de Medicină București, iar fetița, cu media 9,33, la Politehnică, la Iași”.

Părintele Neculai Capșa s-a stins pe 10 octombrie 1997, la vârsta de 86 de ani, același prag pe care l-au atins, fără să-l depășească, și părinții săi. Enoriașii l-au îndrăgit foarte mult și-i poartă, și astăzi, o profundă recunoștință: „A fost un adevărat slujitor al bisericii, un foarte bun liturghisitor. Nu se despărțea niciodată de Sfânta Scriptură, pe care o avea, într-un format mai mic, în mână, când predica. Credincioșii l-au iubit din tot sufletul, fiecare găsind un cuvânt de învățătură și de alinare din partea sa. Transmitea tuturor o stare de bine. L-am îndrăgit pentru modestia și caracterul său integru”, ne-a declarat unul dintre membrii Parohiei Precista.

„Era corect și intransigent”

Portret de familie
Portret de familie

Fiica sa, Maria-Irina, soția prof. univ. dr. Dan-Mircea Borș, la rându-i cunoscut prin prisma tatălui său, reputatul profesor de matematică Constantin Borș, își amintește azi cum, „în anii grei ai comunismului, în casa noastră a fost o teroare emoțională tot timpul. Mama, pentru cele 7 hectare de pământ de la Oanțu, a fost trecută la chiaburi, trebuia să dea cote. Noi eram nesiguri pe școală, oricând puteam fi dați afară. Tata se temea să nu fie arestat, ca mulți alți preoți… Ce a urmat a fost distrugerea, prin ardere, a tuturor cărților ce puteau să ne facă rău, printre care «Mihai Eminescu – Opere complecte», ediția 1914, dar și multe altele pe care le aveam de la bunicul de la Oanțu. Eu eram fata tatei, eram lângă el mereu și împreună am ars acea carte, care nu voia să se mistuie. Am păstrat doar fotografia poetului… Tot lângă tata eram când, în podul casei, a desprins o scândură și a ascuns o decorație primită după război, Crucea «Meritul sanitar II». Această decorație și-o dorea înainte de a muri, dar acolo a rămas și astăzi. Încă știu locul unde am ascuns-o. Amândoi părinții s-au ocupat de educația noastră, au căutat să ne instruim și să putem face față comunismului, prin munca noastră. Au vândut o vacă și ne-au cumpărat o pianină. Ne-au plătit profesor de pian și de franceză, au fost tot timpul cu noi și alături de noi. Îl țin minte pe tata, blând și bun, inventând povești, relatând deseori din anii lui de tinerețe. Ne ajuta și la școală, scria caligrafic și desena bine, lega cărți foarte frumos. Avea tact și răbdare, era un bun psiholog și pedagog, asista la jocurile noastre, ne încuraja să facem sport, ne lăsa să batem mingea în curte, stătea uneori și asculta galeria de la meciurile de fotbal de pe stadion. Vorbea domol și frumos, era riguros în tot ce făcea. Știa să asculte și să dea sfaturi, slujea frumos și predica nemaipomenit. Era modest și preocupat de parohie și de enoriași. Era corect și intrasigent și nu îngăduia incorectitudinea, minciuna, prefăcătoria. A fost foarte strict în ceea ce privește tipicul bisericesc, nu permitea nicio abatere”.

Profesorul de matematică Grigore Capșa

Cu preotul Rusu
Cu preotul Rusu

Grigore Capșa, cadru didactic de elită și unchiul preotului Neculai Capșa, a condus cu multă pricepere Școala Normală de Învățători „Gheorghe Asachi” și Liceul „Petru Rareș”. În 1928, în ziarul Avântul, din postura de director al ”rareșiștilor”, aducea mulțumiri deputatului Leon Mrejeriu, care „stăruise să ia ființă 10 burse pentru fiii de învățători la internatul liceului și 10 burse pentru fiicele de învățători la Școala secundară de fete”: „Aceste burse sunt creația personală a domnului Leon Mrejeriu, de sub trecuta guvernare liberală; au fost desființate sub guvernul averescan, pentru ca acum să ia iarăși ființă. Examenul de bursă pentru fiii de învătători, care se anunțase la liceu pentru luni, 19 martie, ora 10 dimineața, s-a amânat pentru luni, 28 martie, aceeași oră”.

Peste ani, în 1968, îl găsim pe profesorul de matematică Grigore Capșa la revederea absolvenților promoției 1928 de la Școala Normală de Învățători „Gheorghe Asachi”: „Am fost zilele acestea într-o sală cu bănci de lemn, în care stăteau 27 de bărbați cu păr argintiu: în fața lor, un bătrân cu profil dârz, vulturesc, le pronunța pe rând numele, iar ei, vrăjiți de acest ritual, se ridicau în picioare cu grabă și cu vioiciunea tinerească, răspunzând cu ochii strălucitori: «Prezent!». Am auzit acolo cuvinte rostite cu gura arsă și i-am văzut pe oamenii aceia stând în picioare, cu capetele plecate și cu gândul alergând îndurerat spre cei pe care nu i-au putut revedea și îmbrățișa în acea zi a împlinirilor. Cuvintele sunt uneori uscate și viața rămâne în afara lor: Sâmbătă la amiază, în sala mare a Cabinetului de partid, de pe strada V.I. Lenin din Piatra Neamț, a avut loc, după 40 de ani, întâlnirea absolvențiilor Școlii Normale de învățători «Gheorghe Asachi», promoția 1928. Am fost însă acolo și nu-l pot uita pe profesorul Grigore Capșa, cu chipul brăzdat de încercările celor 50 de ani petrecuți la catedră. Nu-i pot uita pe acei elevi mari, cu părul cărunt, ridicându-se în picioare și aplaudându-l pe venerabilul lor profesor ajuns la 83 de ani («și jumătate» – ar adăuga dânsul, ca de obicei). Pe o parte din elevi îi cheamă: Ion Găină, Gheorghe Afloarei, Dumitru Bordea, Ion Luca, Teodor Lazăr, Constantin Antohie, Vasile Bulete, Ilarion Ruga, Ion Humă”. (Constantin Bostan, Ceahlăul, marți, 9 iulie 1968)

Principala sursă: Însemnări ale părintelui Neculai Capșa, puse la dispoziție, cu generozitate, de familie.

Violeta MOȘU