În holul principal al Colegiului Național „Petru Rareș” este expus bustul profesorului de limbă germană V. A. Trifu, fost director al instituției, lucrare a sculptorului V. A. Gheorghiţă din Tg. Neamț. Acesta a fost dezvelit la 27 noiembrie 1929, cu ocazia aniversării a 60 de ani de la înființarea liceului. V.A. Trifu a murit subit, la 2 mai 1927, în timpul celei de-a doua sale perioade de directorat (1922-1927). A venit la Liceul „Petru Rareș” în 1904 și s-a dovedit un profesor iscusit, un om gospodar și plin de inițiativă.
„Sufletu-i era nemărginire de bunătate, blândețe și entuziasm. Cuvântul – izvor nesecat de vorbe fermecate”. Așa l-a caracterizat unul din foștii săi elevi. „A iubit elevii cu dragostea unui adevărat părinte. Figura blândă, vorbirea caldă, cu sclipiri fine de umor uneori, stabileau cea mai desăvârșită familiaritate între profesor și elevi, care așteptau cu mare plăcere orele lui de clasă”. (prof. Constantin Prangati, Dicționarul oamenilor de seamă din județul Neamț)
Cu ajutorul deputatului Leon Mrejeru a extins spaţiul liceului prin supraetajare. A realizat cea mai bună traducere din germană (până la el) a cărţii „Nibelungii – Gudruna”. Alte scrieri: „Întoarceri pe meleagurile copilăriei” (memorii); „Din trecutul Liceului „Petru Rareş” Piatra-Neamţ”(1924).
„Avea întotdeauna o atitudine împăciuitoare”
Prof. Vasile Ghițescu, viitorul director al liceului, l-a elogiat în ziarul Avântul, la un an de la dispariția sa.
„Un an se împlineşte astăzi, de când o moarte năpraznică l-a răpit din mijlocul nostru, lăsându-ne înmărmuriţi la vestea neaşteptată a pierderii, care nu se mai putea îndrepta. Cu dânsul dispare un om, care prin bunătate şi iubire câştiga inimile celor cu care venea în contact. De o mare delicateţă, el nu era în stare să jignească pe cineva, de o atitudine totdeauna împăciuitoare, care potoleşte şi apropie, el reuşea să înlăture asperităţile şi să aducă bună înţelegere. Prin calităţile sufletului său, el putea să împace în şcoală, disciplina severă cu oblăduirea părintească, făcându-se iubit şi respectat de elevii săi. Este un an de când s-a dus, dar parcă-l văd şi acum trecând, tacticos, dis-de-dimineaţă, către şcoala care-l mângâia de lipsa de urmaşi. Cu câtă bunătate întâmpina pe oricare! Şi dacă, uneori, în cancelarie era o atmosferă învăluită de tăcere, fiecare preocupat fiind, poate, de necazurile proprii, numai ce-l auziai: „Ha ? Ai spus ceva ?”, întrebare care discreţea frunţile şi aducea bună dispoziţie”. (1 mai 1928)
„V.A. Trifu a fost o mare personalitate a școlii noastre și a orașului”
Preotul Ioan Chircă a relatat că V.A. Trifu știa să predea la fel de bine, pe lângă limba germană, limba latină şi limba română.
„Putem spune că în predarea limbii latine era un erudit. Am avut fericirea să primesc lecţii la şcoală de latineşte, pe lângă cele de germană, ramură în care era un literat de seamă. Cunoştea profund obiectul său de studiu pentru că, după ce a terminat Universitatea în Bucureşti, a stat trei ani în Leipzig, unde s-a specializat în limba germană, fiind însoţit de soţia sa şi numai astfel se explică şi atitudinea sa de scriitor şi traducător al unei opere literare germane: „Nibelungii-Gudruna”.
Ioan Chircă mai spunea că Vasile A. Trifu era considerat patriarhul liceului şi al oraşului. „Figura sa impunătoare, mersul său cadenţat, vocea sa blândă şi senină, bunătatea sa fără margini trăesc şi azi în sufletul nostru al tuturor, pentru că V. A. Trifu a fost o personalitate a şcolii noastre secundare. Acum, când se serbează un an de la moartea sa, după ce biblioteca sa bogată şi alte obiecte au fost donate liceului nostru, pe lângă actele de donaţii ce le face mereu soţia sa harnică şi cuminte, se cuvine ca să ne reamintim cu un viu interes viaţa şi opera acestui profesor decedat. Pe lângă veneraţiunea ce-i păstrăm, ar fi de dorit ca şi calităţile lui să se desvolte în orice fiu vrednic al neamului nostru”.
„A fost un vrednic urmaș a lui Hogaș, Istrati și Stamatin”
Un elogiu i-a adus, la un an de la dispariție, și preotul Gheorghe Verșescu, tatăl artistei plastice Iulia Hălăucescu, într-un articol intitulat „Oameni care nu se pot uita”.
„Deşi plecat pentru vecie de un an din mijlocul nostru, amintirea lui este proaspătă în memoria tuturor celor care l-au cunoscut sau i-au citit scrierile. Personalitatea lui mare, ca profesor de liceu, ca director de liceu, ca om în societate, ca fiu al unei familii distinse preoţeşti din Ardeal şi ca un frate scump şi preţios dăruit nouă de Transilvania asuprită sub călcâiul unguresc şi ca om de litere, este o lumină care va încălzi totdeauna sufletele prin învăţăturile, sfaturile şi cuvintele lui înţelepte. Ca profesor de liceu, şi-a dovedit vederile lui largi asupra obiectului specialităţei sale, în raport cu importanţa şi folosinţa de mai târziu a acestui studiu de către elevii săi în viaţa culturală şi socială. Ca director de liceu, vrednic urmaş al înaintaşilor săi Calistrat Hogaş, Ermil Istrati şi M. Stamatin, administrator harnic şi gospodăros în mărirea localului liceului, în înmulţirea sălilor de clasă şi oferirea posibilităţilor de cultură liceală atâtor copii de ţară, dornici de învăţătură, dar mai ales ca un părinte sufletesc al atâtor sute de elevi, pe care îi iubeşte dar cărora ştie să le ascundă această dragoste, iubindu-i cu atât mai mult, cu cât soarta îi refuzase copii în căminul conjugal. Înfăţişarea lui impunătoare, severitatea cuvântului său laconic şi autoritar faţă de elevi, în disciplinarea purtărei lor, erau calităţi şi atitudini adevărat clasice şi cu urmări binefăcătoare în viaţa acestora. În relaţiile cu părinţii elevilor, interesele liceului, cerinţele culturei timpului şi susţinerea prestigiului cadrelor didactice neutralizase orice intervenţii pentru unii favoriţi ai vremei şi localităţei. Această intransigenţă dacă supăra uneori pe solicitatori, satisfăcea însă simţul dreptăţei şi menţiona valoarea meritului individului la înălţimea cerută şi cuvenită, iar pe de altă parte era tot în favorul acelora, căci îi deprindea cu munca cinstită, pe calea dreaptă, cu lupta din răsputeri pentru dobândirea unor drepturi necontestate apoi de nimenea. Pentru noi preoţii, V. A. Trifu, ca fiu de preot, a fost o mândrie originea lui, o speranţă în educaţia religioasă a tineretului şcolăresc”.
Violeta MOȘU
„Domnule Ministru,
Am onoarea a vă face cunoscut că, de la 1 aprilie 1885, gimnasiul din Piatra-Neamț este trecut în comptul statului cu următorul buget: 6 profesori a 280 lei lunar, 1 profesor a 200 lei lunar, 3 profesori a 150 lei lunar. Deoarece însă acest buget cere o distribuire a cadrelor deosebită de cea actuală, nu se va putea pune în aplicare în întregul ei decât dela 1 septembrie viitor. Până atunci vă invit să-mi trimiteți de urgență un tablou de modul distribuirei actuale a cadrelor la acel gimnasiu. Totodată, vă invit ca să luați în primire localul gimnasiului și dota lui devenind proprietatea statului. Pentru ministrul Spiru Haret”. (Broșura „Din trecutul Liceului „Petru Rareș” din Piatra-Neamț” de V.A.Trifu)
„Domnule Ministru,
De când gimnasiul s-a transformat în real, la 1878, populația sa a scăzut dela 150 la 80 și chiar 60 de elevi. Causa principală este: lipsa și aici, și în țară de un curs superior și de școală politecnică și alte școli de aplicație, unde elevii gimnasiilor reale să-și poată continua, completa studiul și forma carieră lucrativă. Din această cauză gimnasiile reale nu s-au populat și nu se populează decât cu școlari mediocri, puțin talentați și adesea foarte săraci și lipsiți de mijloace. (…) O altă împrejurare care împiedică progresul în acest gimnasiu real, este situațiunea sa. Școalele reale trebuie să se așeze în orașele și centrele mari, unde există mulți comercianți, industriași, meseriași, rentieri și unde se află școale secundare de diferite ramuri de învățământ. Așa gimnasiu actualmente este populat: clasa I 35, II 9, III 8 și a IV 11, în total 63 de elevi, pe când din contra, când era clasic, numai în clasa I erau între 60 și 80 elevi, iar în toată școala erau între 150-200”. (Broșura „Din trecutul Liceului „Petru Rareș” din Piatra-Neamț” de V.A.Trifu)
