Făcând parte dintr-o familie numeroasă, cu șase frați, cu părinții noștri, cu Dada, buna mea ajutătoare care a stat o viață cu noi, Sărbătorile de Iarnă erau foarte frumoase.Vă închipuiți ce minunăție era, mai ales atunci când frații mei, fiind mult mai mari decât mine, s-au căsătorit și aveau, la rândul lor, copii!
Întotdeauna masa de Crăciun se punea în sufragerie, de la început pentru 23 de persoane. În oraș, cu 4-5 zile înainte de Crăciun, se instala o atmosferă magică, o liniște impresionantă, extraordinar de plăcută, în care, din când în când, aveai senzația că auzi cântând o mie de voci în aer.
Copiii repetau colindele și urăturile, exersau horele, Hora de la Valea Viei fiind renumită în zonă. Era formată numai din băieți, însă erau acceptate și fetele, dacă se îmbrăcau în costume bărbătești. Horele din satele din jur veneau și dădeau spectacol prima dată la Primărie. Fiecare sat căuta să facă ceva în plus, ceva mai frumos. Datinile și obiceiurile erau extraordinar de bogate și nu știu cum generații întregi au reușit să adune toate dansurile și urăturile care se rosteau.
Fostul meu soț, doctorul Mircea Butnaru, era student și a venit cu Irodul, care însemna o întreagă piesă de teatru. Iar eu, chiar pensionară fiind, l-am colindat și urat pe părintele Gheorghe Vartolaș, care era duhovnicul meu și ruda mea după soț. Nu exista că unu-i tânăr, că unu-i mai în vârstă, toți mergeam și colindam.
Într-o iarnă, înainte de sărbători, fratele meu Jan, care era locotent aviator, mi-a dus de la Paris o pereche de patine cu bocăncei albi, lucru foarte rar pe atunci. Frații mei mi-au aranjat, apoi, un mic patinoar în curte și tot ei și-au pierdut vremea cu mine până ce am învățat să mă țin pe patine. Noi nu primeam bani când mergeam cu colinda sau cu uratul. Se ofereau mere, pere, portocale, mandarine, nuci și colaci. Fiecare avea trăistuța sa și eram foarte fericită dacă primeam multe mere, ca să fie plină. De Sfântul Ștefan, ziua onomastică a tatei, el nu se ridica din pat în dimineața aceea cum obișnuia, la ora 6. Ne adunam toți la ușa lui și îi cântam colinde. El ne asculta, după care ne înmâna câte un plic cu bani, la fiecare.
De sărbători, în familiile numeroase se tăiau doi porci, primul de Ignat și al doilea de Bobotează. Se pregăteau veșnicele piftii și toate preparatele din porc, borșuri, sarmale, plăcinte, colaci. Cozonaci se făceau mai mult de Paști. În anii ’30-’35, în Ajunul Crăciunului, era o mare vânzoleală prin oraș, de pe la ora unu-două, când începeau să colinde copiii, până la patru-cinci, când dădea să se întunece. Un du-te-vino de colindători prin nămeți, de nu-ți venea să crezi! Oricât de săraci, oamenii îi primeau pe toți colindătorii și urătorii ce le treceau pragul.
Crăciun în armonie!
Elena BOTEZ, fostă prim-solistă a Operei de Stat din Timișoara, profesoară de canto clasic la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra-Neamț
