Tatiana Niculescu: „Cititorul este ființa de care mă tem cel mai mult și pe care o iubesc cel mai mult”.
Ștefan Mitroi: „O carte nu face denunțuri, nu merge cu pâra…”
În cadrul Târgului de Carte „Libris”, cititorii s-au întâlnit sâmbătă, în penultima zi a evenimentului cultural, cu scriitorii Tatiana Niculescu și Ștefan Mitroi. De prisos să mai spun, în aceste cuvinte introductive, că Tatiana Niculescu și Ștefan Mitroi sunt literați recunoscuți. Pare că scrisul a venit spre ei, ca singura lume posibilă.
– Un scriitor trebuie să-și propună să rămână în memoria timpului?
Tatiana Niculescu: Cred că un scriitor trebuie să-și propună să scrie cât poate el de bine.
Ștefan Mitroi: Nu cred să existe vreun caz când nu ar vrea să rămână.
– Ce reprezintă cititorul pentru dumneavoastră?
Tatiana Niculescu: Cititorul este cel mai drag interlocutor, ființa de care mă tem cel mai mult și pe care o iubesc cel mai mult. Mă străduiesc totdeauna să-l fac curios, să-l împing să nu închidă cartea după primele pagini. Dacă cititorul meu rămâne pe gânduri, atunci sunt ca un cavaler cu misiunea îndeplinită.
Ștefan Mitroi: Totul. Nu scriem cu fața la perete. E o prostie să spui că nu te interesează cititorii. Sigur, te gândești întotdeauna că va ajunge sub ochii unor cititori ceea ce scrii și ți-ar face bine să le placă chiar foarte mult.
– Ce ați dori să puneți în cărțile dvs. de peste 10 ani, ca întâmplări trăite, văzute?
Tatiana Niculescu: Dacă peste 10 ani voi fi încheiat ciclul de biografii pe care mi l-am propus, atunci probabil că voi fi puțin mai pregătită ca să scriu o autobiografie. Vom vedea dacă va fi la fel de interesantă ca biografiile interbelice.
Ștefan Mitroi: Vreau să fiu sănătos să mai exist peste 10 ani. O să încerc să povestesc despre lucruri din preajma existenței mele fantazând, fabulând pe seama lor. Eu lucrez cu sentimente simple, fundamentale, cu țărâna, cu cerul, cu aerul, cu serile, cu nopțile, cu greierii, cu stelele, cu lumina, cu întunericul. Asta-i materia, din lucrurile acestea. Așa, în calitate de modest croitor de cuvinte, fac eu hainele care sunt cărțile mele. Nu știu dacă le fac pe măsura potrivită, dacă pot fi îmbrăcate de toate sufletele care intră în contact cu ele.
– Cum credeți că putem păstra și pe viitor, într-o lume cu o viață atât de zbuciumată, interesul și dragostea oamenilor pentru literatură?
Tatiana Niculescu: Scriitorii ar trebui să încerce să descopere lumea în care trăiesc nu numai în datele ei concrete, materiale, dar și în datele ei ideale, onirice, metafizice și cu cât noi, ca scriitori, vom știi să descriem această lume mai profund, mai adevărat, cu atât oamenii nu se vor despărți niciodată de cărți și vor simți nevoia, măcar din când în când, să mai citească o pagină.
Ștefan Mitroi: Normalizându-ne și normalizând realitatea în care trăim. România, reîntorcându-se la o situație normală, înseamnă să se întoarcă și la carte, la dragostea pentru carte. Chiar cartea poate să-i ajute pe oameni să redescopere normalitatea de care au nevoie. O carte niciodată nu te înjură, nu vine să-ți dea cu parul în cap. O carte nu face denunțuri, nu merge cu pâra, o carte te lasă să crezi orice, să simți orice, te lasă chiar să o scrii. Când vorbim de carte, vorbim de școală. Marea dezbinare, marele marasm în care se zbate România este pentru că am uitat cartea, am uitat educația și asta se vede. Nu se vede atât de tragic acum, o spun cu tristețe, se va vedea mai tragic în viitor.
– Cum e România actuală, văzută prin ochii dvs.?
Tatiana Niculescu: România de astăzi este o țară tânără. Fiind o țară tânără, cu puseuri adolescentine, e o țară în care am speranțe și e o țară în care n-ar trebui să ne lăsăm descurajați de mici și diverse valuri care, așa cum au venit, așa vor trece. Când vreau să mă simt optimistă îmi spun că România, de fapt, cel puțin comparată cu democrații vechi, consolidate de secole, este o țară tânără și, ca orice ființă tânără, are tot viitorul înainte.
A consemnat Violeta MOȘU
