Evocări: Actorul Mitică Popescu la Teatrul Tineretului

Peer Gynt (1972)

„Astăzi, lumea aleargă după bani. Noi alergăm după teatru”, declara marele actor Mitică Popescu într-un interviu apărut în 2011, în cotidianul „Adevărul”, sub semnătura Ralucăi Moisă. Mitică Popescu a fost actor al Teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ, din 1967 şi până în 1973, când s-a transferat la Teatrul Mic din Capitală. Premiat pentru întreaga activitate la Gala Premiilor UNITER din 2009, a fost căsătorit cu inegalabila actriţă Leopoldina Bălănuţă, dispărută dintre noi, în 1998, la vârsta de 63 de ani. (Violeta MOȘU)

„Niciodată n-am privit teatrul ca pe o meserie”

„Într-una din serile acestei luni, la o oră pe care puteţi s-o numiţi şi târzie, după una din repetiţiile la spectacolul «Woyzeck», i-am propus lui Mitică Popescu (interpretul rolului principal) «să stăm la o parolă» dar cu finalitate… publicistică. A făcut «imprudenţa» să accepte şi … apoi s-a născut interviul!

– Ce reprezintă «Woyzeck» pentru dumneavoastră?

Duelul (1968, cu Elena Caragiu)

– O să vi se pară poate curios – dat fiind că nu sunt la un început de drum în teatru – dar rolul «Woyzeck» înseamnă foarte mult pentru mine. Însemnă foarte mult şi pentru că am inspirat încredere unui mare regizor – Radu Penciulescu – să-mi încredinţeze un astfel de rol. Spectacolul cu «Woyzeck» este greu, complicat, pentru că trebuie să fii (ca interpret) foarte adevărat de la început până la sfârşit; este un spectacol care nu admite nicio greşeală. Sincer vorbind, nu m-am gândit vreodată că s-ar putea să mi se ofere prilejul pentru a juca acest rol.

– Ce satisfacţii vă produce calitatea de a fi actor la Teatrul Tineretului?

– În primul rând, posibilitatea de a juca roluri pe care în alt teatru nu le-aş fi primit. În general, în celelalte teatre actorii sunt categorisiţi pe diverse genuri şi tipuri, lucru care îI duce la uniformizare şi la o lipsă de interes. Sunt sigur că în altă parte n-aş fi jucat niciodată nici Vang şi nici Woyzeck pentru că eram luat drept un actor bun doar pentru comedie. Şi aceasta, numai fiindcă, de obicei, regizorilor le e mai comod să facă o distribuţie strictă decât să descopere în om nişte resurse pe care de multe ori nici actorul nu şi le cunoaşte fiindcă nu i s-a oferit un asemenea prilej. De foarte multe ori, în roluri de dramă «actorul de comedie» răspunde mult mai bine acelui adevăr care este necesar teatrului decât un actor pur de dramă, care şi-a făcut o tehnică din aceasta. A fi actor înseamnă a face teatru: a juca şi dramă şi comedie.

– Ce este important pentru un actor?

– Grija personală de a căuta să nu se uniformizeze, să nu devină «manierist». Apoi, încadrarea în spiritul de echipă. Oricât vi s-ar părea de ciudat, există – cel puţin din acest punct de vedere – unele asemănări între teatru şi… fotbal. Să nu uităm că «echipa lumii» a mâncat bătaie de la reprezentativa Angliei şi că, oricând, o naţională poate fi învinsă de o echipă de club. De ce ? Pentru că sunt – fiecare în parte – nişte jucători foarte mari, dar nu ştiu «cum să-şi paseze mingea». La fel şi în teatru: pentru reuşita unui spectacol (şi chiar pentru reuşita ta ca interpret) contează foarte mult şi relaţia care se stabileşte între tine şi parteneri.

– Dar pentru dumneavoastră ce înseamnă teatrul?

Năpasta (1970)

– Niciodată n-am privit teatrul ca pe o meserie. Mi-a plăcut pentru mirajul lui, posibilităţile pe care ţi le oferă de a te manifesta. Muncesc foarte mult pentru ca tot ceea ce fac să fie foarte adevărat şi să fiu un actor bun, aşa cum mi-am dorit atunci când am făcut primul pas în teatru.

– Care este opinia dumneavoastră despre relaţiile care trebuie să existe în trio-ul: text – regizor – actori?

– Consider că un foarte bun regizor este acela care stabileşte cu actorii un raport de înţelegere bazată pe comunicare: ideile regizorului să fie primite de actor, dar să le şi poată discuta (sunt regizori care nu dau voie actorilor să aibă idei şi este foarte rău, după cum este foarte dăunător şi dacă regizorul se limitează numai la ideile actorului). De asemenea, interpreţii trebuie să ţină seama de faptul că ei îşi gândesc fiecare în parte rolul, dar nu pot cuprinde tot ansamblul de idei şi situaţii al piesei şi e absolut necesară încadrarea într-o concepţie regizorală unică. După părerea mea, teatrul nu va trăi niciodată numai din text, numai prin regizori sau numai prin actori, ci printr-o colaborare strânsă între aceste trei elemente.

33 scrisori anonime (1967, cu Elena Caragiu)

– Ce rol v-a produs cea mai mare satisfacţie?

– Nu vreau să mă gândesc la ceva ca la cel mai bine făcut şi nu vreau să visez la un anume rol pentru că dacă mi s-ar împlini ca o dorinţă, n-ar mai fi adevărat să visez şi a doua oară.

– Vă place să fiţi romantic?

– Îmi place să gândesc, îmi place să visez…

– Cât de mult îndrăgiţi teatrul?

– Teatrul reprezintă pentru mine cel mai important lucru în viaţă şi-i acord tot ce pot eu face pentru el. Bineînţeles, asta nu înseamnă că nu ţin şi la altceva: la sănătate, de exemplu (ca să fac teatru trebuie să fiu sănătos).Ţin la prietenie, la colectivitate. Ţin foarte mult şi la părintii mei…

– Înainte de a ne despărţi de cititorii noştri, aveţi dreptul la «ultima replică»

– Aş fi foarte fericit dacă publicul spectator ar înţelege cât de mult îl iubim, cât de mult înseamnă pentru noi; aş fi şi mai fericit dacă ar reuşi să ne iubească aşa cum îl iubim noi”. (Constantin Bostan, Ceahlăul, vineri, 20 ianuarie 1970)