August 1971. Însoțit de Sanda Stolojan, nepoata scriitorului Duiliu Zamfirescu, de soțul acesteia și de Alexandru Paleologu, Constantin Noica a petrecut câteva zile în zona Neamțului. Momentele au fost rememorate de Sanda Stolojan în volumul „Sub semnul depărtării; Corepondența Constantin Noica-Sanda Stolojan”, apărut în 2006 la Editura Humanitas. (Violeta MOȘU)
„8 august. Plimbare pe ploaie la Cetatea Neamț. Dinu (n.a. – Constantin Noica) crede că ne vedem pentru ultima oară – că-i mai rămâne puțin timp pentru a face „întru duh” ce-i revine să facă. Trece de la tristețe la o veselie violentă, cum a fost la masă, când a comandat două sticle de Cotnari, regretând că nu are cu cine să le bea. Vorbim, vorbim, vorbim. Optimismul lui Dinu este provocator. Atunci îl atacăm, Alecu (n.a. – Alexandru Paleologu) sau eu. Spune de pildă: „S-a făcut o minune, voi nu vă dați seama. Suntem lăsați să scriem, să grăim, cine ar fi crezut? România are acum o șansă unică de a fi. Lăsați-ne să fim, atâta vă cerem – nu ne sugrumați….” și alte asemenea divagații.
10 august. Sosim la Văratec unde ne așteaptă Nicu Steinhardt cu brațele deschise, cu cafea și dulceață de vișine, pe cerdacul chiliei în care locuiește și cu masa pusă de Maica Egumenă. Vlad (n.a – soțul Sandei Stolojan ) și cu Alecu ne părăsesc, pleacă mai departe cu mașina la mare. Eu rămân cu Dinu și cu Nicu, urmând să mă întorc la București cu trenul.
11 august. Dinu, Nicu și cu mine mergem pe jos până la jumătatea drumului spre Agapia – la stâna Mioriței. Dinu, cu talpa dezlipită, refuză să treacă pe la cizmar înainte de a fi încercat să-o lipească cu rășină: „Întâi trebuie să epuizăm soluțiile naturale, pe urmă abia să trecem la tehnică…” După masă, am mers la cizmar, în fundul unei grădini ca într-un basm. Cizmarul seamănă de altfel cu Hans Sachs. Căsuța lui e tupilată în verdeață, cu viță, cu pomi, flori împrejur – totul e invizibil de pe drum. Într-un loc ca acesta, oamenii pot trăi mai departe așa cum știu ei. O bătrână tocmai ieșea, cu un băiețel de mână (probabil al cizmarului) ca să-l ducă la biserică.
În curtea mănăstirii, maicile curăță sfeșnice, bat covoare, în vederea hramului care va avea loc sâmbătă. „Ați văzut pe Înaltul la Ieși?”, mă întreabă măicuța cea mică. Întâi n-am înțeles. Era vorba despre Mitropolitul Iașilor venit să inspecteze pregătirile. De ieri locuiesc la Maica Egumenă, Cristofora. O măicuță tânără face treabă prin casă. Este o ființă de o simplicitate și de o naivitate neverosimile. La fel e și Maica Agripina, bătrânica la care locuiește Nicu Steinhardt. Suflete simple cum nu se mai găsesc nicăieri în lume, cred eu. Peste inocența lor de fete de la țară, curățenia credinței. Bunătatea lor mă uimește.
Seara, după cină (ceai cu covrigi, la Maica Agripina, în bucătăria ei călduță), lectura. Aveam ordin de la Dinu să citim în fiecare seară ceva compus de noi în timpul zilei. (…)
15 august. Hramul mănăstirii: Adormirea Maicii Domnului. De dimineață: sfințirea darurilor aduse de țăranii din împrejurimi. Extraordinară scenă umană. Slujba are loc în dosul bisericii. Se citesc șase Evanghelii, plus una a maslui. Episcopul Irineu slujește cu cinci preoți și cu Vicarul Mitropolitului, Iustin Moisescu. Ascult slujba, mă uit împrejur, văd pomii, cerul românesc. Mă răscolește ortodoxia. Cuvintele bine cunoscute mă pătrund. Ritualul, peste emoțiile ultimelor zile, mă copleșește. Încerc să lupt cu valul cu senzații. Nu pot rezista. Mă las învinsă de ceea ce simt, fericire nesfârșită la care participă și simțurile, și sufletul…
16 august. Ne despărțim de Nicu Steinhardt care rămâne la Văratec. Dinu și cu mine plecăm la Piatra-Neamț de unde luăm trenul de seară spre București.
O zi la Piatra-Neamț. Plimbare cu birja nr. 1 prin oraș. O birjă adevărată, cu miros de piele și de lână prăfuită, cumpărată de birjar, prin 1936, de la un scopit. Ne cuprinde o veselie copilărească. Pe strada Ion Creangă, o stradă de provincie altădată, suim la pas printr-o pădurice până la „Colibele Haiducilor”. Ne așezăm la o masă, cu un foarte prozaic dar indispensabil șpriț. Sub copacii înalți, într-o pace ireală, conversația continuă. Dinu vorbește acum despre riscul care trebuie asumat -riscul gratuității -, faci un gest, un lucru, și-l arunci fără socoteală dinainte… Acum câteva zile îi și vorbisem de „păcatul” meu occidental de a fi prea rațională. Singura salvare este în creația gratuită, pentru sine, pentru descărcarea plinului. L-am ascultat ore în șir pe Dinu depănând un extraordinar monolog despre lume, despre mine, despre natură, filozofie și m-am legat de fiecare cuvânt al său – are în mecanismul său intelectual o putere irezistibilă de punere în discuție, de stimulare a ideilor …”. (Sub semnul depărtării; Corepondența Constantin Noica-Sanda Stolojan, Editura Humanitas)
