Traian Stănescu (78 de ani), actor societar de onoare al Teatrului Național „Ioan Luca Caragiale” Bucureşti, povesteşte în cartea lui Alexandru Lazăr „Ion Coman sau mitul Teatrului Tineretului”, cum a cunoscut-o pe inegalabila Maria Tănase. Repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț din anul 1961, Traian Stănescu prezenta spectacolele în care „Pasărea măiastră” cânta fiind acompaniată de o orchestră de țigani „care, în timpul concertului, se uita la EA ca la o sfântă”. (Violeta MOȘU)
„O zi frumoasă de toamnă, o zi cum numai la Piatra-Neamț se poate vedea. Dintr-o birjă care vine la trap dinspre gară şi opreşte în fața teatrului, coboară elegant o doamnă cu o cutie sub braț. Am avut senzația că atunci când DOAMNA a pus piciorul pe caldarâm, oraşul a avut un moment de reculegere, de dulce sfială. Când a coborât cu celălalt picior au revenit toate la un «alt fel» de normal. În ziua aceea nu a mai căzut nici o frunză, din respect pentru EA. Concertul a fost cum erau concertele EI. Lua microfonul cu stativ în brațe, îl mângâia, îl blestema, îl suduia, îl iubea, îl dispărea, îl înălța, rar îl aducea pe podea. Am avut marele privilegiu să văd şi să ascult «minunea» din culise, de la pupitrul de regie, alături de Cristian Vasile. Eu prezentam spectacolele. Ei erau prieteni şi se cunoşteau de când lumea. Era emoționat. Plângea tăcut. Nostalgii? Regrete? La sfârşit, nu ştiu câte regrete de aplauze au fost, dar au fost multe, s-a tras cortina. Pe scenă orchestra de țigani (care, în timpul concertului, se uita la EA ca la o sfântă) tăcea vinovată. Maria Tănase a luat arcuşul concert-maestrului Botofei şi i-a altoit pe unde apuca. Cu dragoste. O sfântă nu loveşte cu ură. Îi muştruluia pentru că nu cântaseră exact şi precis. Ați văzut filme animate cu şoricei? Toți garoii… cu scripcile, arcuşurile, instrumentele şi capetele plecate spuneau în cor, la unison, «ai dreptate Coană Mario!». Rezultatul? La restaurant, la «Garofița», întregul ei gaj şi nu era puțin l-a împărțit cu ei. Asta înseamnă să fii o mare artistă-Doamnă!”. (Alexandru Lazăr, Ion Coman sau mitul Teatrului Tineretului)