marți, iulie 16, 2024
AcasăActualitateLa Mulți Ani, Mircea Zaharia! - „Privim tot mai rar spre stele”

La Mulți Ani, Mircea Zaharia! – „Privim tot mai rar spre stele”

* Interviu cu spectatorul Mircea Zaharia, la 73 de ani

Mircea ZAHARIA (10. 05. 1947, Muncelul de Sus, Iaşi), ziarist, publicist. Absolvent al Facultăţii de Filologie din Iaşi. Stabilit la Piatra-Neamţ, a îndeplinit diferite funcţii la Teatrul Tineretului (T.T.): referent şi secretar literar, director şi director adjunct, membru în Consiliul Artistic al Teatrului; secretar artistic la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj; redactor, secretar general de redacţie la ziarul „Ceahlăul”, Piatra-Neamţ (1990-2011); redactor-şef al Revistei „Apostolul”; redactor responsabil al Revistei „Meridianul Ozana”. Este membru al UNITER (Uniunea Oamenilor de Teatru din România), al U. Z. P. R. (Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România), membru fondator al Asociaţiilor Culturale: „Ion Coman” şi „Vasile Spătărelu”. A iniţiat, cu Eduard Covali, şi a condus „Studioul ABC Teatral” al T.T.; a editat (singur sau împreună cu Paul Findrihan) publicaţia de cultură teatrală „Zig-zag”, caietele program ale spectacolelor. A îngrijit şi editat câteva cărţi despre T.T. şi personalităţile care au marcat această instituţie.

Mircea Zaharia oficiază, în relațiile cu cei din jur, amiciția spontană. Noblețea gestului, energia, demnitatea purtării, discreția propriilor păreri sunt numai câteva dintre înzestrările sale. Spune că teatrul, cu magia scenei, ar trebui să creeze o nouă realitate, palpabilă între primul gong şi aplauzele finale.

– Credeţi în teatrul participării sau în teatrul identificării?

 – Cu ani în urmă, când scena T.T. funcţiona şi ca un modul cultural, o ediţie a „Antologiei scriitorilor români contemporani” propusă aici l-a avut ca invitat pe Nichita Stănescu. După recitalul poetic susţinut de actori, discuţiile cu publicul au fost deschise de o distinsă doamnă profesoară care, după politeţurile aferente şi o peroraţie despre artă şi inspiraţie, l-a întrebat pe tovarăşul poet: „Vă rog să-mi spuneţi ce credeţi despre teza lui Lenin privind singura cale de a cunoaşte adevărul?” Iar tovarăşul poet a răspuns laconic: „Cred bine”. Acum, eu nefiind Nichita Stănescu, o să mai nuanţez puţin citând morala unei fabule de Urmuz: „Pelicanul sau babiţa?”

– Ce fel de spectator de teatru sunteţi? Ce aşteptaţi de la o seară de teatru?

– Sunt un spectator vicios. Un vicios bine temperat. Ca pescar vicios, de pildă, mai pilesc încă o dată cârligele, înainte de a pleca pe baltă. Ca spectator vicios, citesc întotdeauna textul piesei înainte de spectacol, încă din perioada studenţiei. L-am avut ca asistent la Estetică pe poetul Corneliu Sturzu, o vreme universitar şi director al Teatrului Naţional din Iaşi. Şi ne-a învăţat de ce şi cum trebuie să mergem le teatru. Apoi m-a hârşit binişor locul de muncă. Şi cu toate astea încă mă duc într-un teatru, mereu, cu bucurie. Şi încerc să văd spectacolul fără prejudecăţi, deşi m-am surprins clătinând din cap discret când lucrurile de pe scenă o luau razna, după cum încă mă mai emoţionează o scenă bine făcută. Bag samă „mai am afecte”, vorba lui Teodor Mazilu. Şi, ca să nu vorbesc neaplicat, o să vă spun că ultimul spectacol pe care l-am aplaudat din toată inima a fost Visătorul Adei Milea, pe scena T.T.. Un spectacol magic.

Cu actrița Ileana Stana Ionescu

Teatrul, cu magia scenei, ar trebui să creeze o nouă realitate, palpabilă între primul gong şi aplauzele finale. O realitate efemeră care moare sub ghilotina cortinei, dar se prelungeşte prin întrebările pe care le naşte, prin modificarea unghiurilor prin care îţi priveşti viaţa. Dacă acest lucru nu se întâmplă şi nu-ţi pui la îndoială radarul personal, înseamnă că spectacolul e prost. E simplu.

În privinţa aşteptărilor de la o seară de teatru, trebuie să spun că ele nu mi s-au schimbat de vreo jumătate de secol şi că sunt minime: un spectacol bun şi un public avizat şi civilizat.

– Problemele teatrului, în fond, câte sunt? Toată lumea vorbeşte de trei lucruri de care ar trebui să se ţină seama: repertoriul, scena şi publicul.

Cu actorul Șerban Ionescu

– Nu ştiu despre ce vorbeşte toată lumea şi din cine e alcătuită ea, dar cred că singura problemă a teatrului e perspectiva. Atitudinea. Adică modul în care privesc teatru cei care tocmai îl fac. Mai departe lucrurile sunt simple – talentul, cultura şi profesionalismul fiind implicite celor care îl practică. În toate sectoarele. Altminteri, e ca la şah. Soluţia rezolvării unei probleme ţi se indică printr-o singură mutare, finalizarea fiind doar o problemă de tehnică a unui joc bine asimilat.

– Ce amintiri vă vin în minte despre Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamţ, cândva un punct de mare atracţie pentru toată suflarea teatrală românească?

– Mai întâi trebuie să spun că n-am participat doar la primele două ediţii ale Festivalului (1969, 1971) şi la ultimele (2016, 2017, 2018, 2019). La primele două ediţii aş fi vrut să pot participa, dar nu eram în Piatra-Neamţ, la ultimele, invers. Am văzut însă integral ediţia 2015 şi, recunoscându-mi calitatea de spectator expirat, m-am retras.

De fapt, despre Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamţ îmi vin în minte o căruţă de amintiri. Mai întâi, imagini din spectacole: Victor Rebengiuc în rolul Fundulea în Visul unei nopţi de vară făcut de Liviu Ciulei la Bulandra; Horaţiu Mălăele în Thyl Ulenspiegel, în spectacolul Cătălinei Buzoianu la Ţăndărică; Ana Ciontea, studentă roşcată, în spectacolul Gustul mierii, realizat de Studioul Casandra al IATC… Şi aş putea continua binişor, mai ales cu scene din spectacolele T.T.- ului: Harap Alb, Inimă rece, Matca, Muntele, Răfuiala, Dragonul, Orfanul Zhao.

Cu actrița Ana Ciontea

Mai apoi revăd oraşul: un oraş întreg aflat în stare de excitare – timp de vreo zece zile aici era capitala recunoscută a teatrului românesc. Peste tot te întâmpinau panouri publicitare cu afişe şi fotografii din spectacolele invitate, peste tot erau arborate steaguri albastre cu emblema festivalului, peste tot erau expuse uriaşe eşarfe albastre, de la cele de la gară care urau bun venit participanţilor, la cele de pe hotelul Ceahlău, sau la cele de pe Teatrul Tineretului, care anunţau zilnic teatrul invitat şi spectacolul prezentat,  pe spaţiul celor trei balcoane ale instituţiei.

Şi mai revăd, înaintea fiecărui spectacol, apariţia în frac şi rochie de seară, a câte unei perechi de actori nemţeni, care saluta trupa participantă, elogiindu-i cartea de vizită şi prefaţând reprezentaţia. (Doamne, cât am mai transpirat la textele astea, împreună cu colegul meu Paul Findrihan!) Apoi, revăd aceeaşi actori oferind un imens buchet de flori interpreţilor, în aplauzele de final. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie: Ioana Pavelescu, Catrinel Paraschivescu, Carmen Petrescu – şi băieţii: Mitică Popescu, Cornel Nicoară, Corneliu Dan Borcia, Gelu Niţu, Ţâcă Cojocaru, Mihai Cafriţa…

Cu pictorul Dan Cepoi

Dar lucru cel mai important, care dădea amplitudine intelectuală şi artistică evenimentului era prezenţa masivă a oamenilor de teatru, dramaturgilor, cronicarilor, studenţilor. Toată lumea trebuia să cunoască pe toată lumea, se schimbau idei şi adrese, se actualiza colecţia de bârfe şi de citate celebre (Dinu Kivu: „Deviza festivalului este: O gură de aer, o gură de votcă!”), se puneau la cale colaborări, se făceau repertorii de perspectivă, şi – prioritar – se regândea structura echipei artistice. Personal aveam treabă non-stop, pentru că, împreună trei foarte buni gazetari – şi o să-i numesc aici pe Eugen Tureschi, Viorel Tudose şi Cristian Livescu – şi celălalt secretar literar, Paul Findrihan, scoteam zilnic gazeta „Festival”. Şi să nu uităm că o vreme au mai fost organizate aici şi nişte simpozioane, la care au participat tinerii pe atunci: George Banu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu…

– Ce a însemnat pentru dvs. perioada petrecută la Teatrul Tineretului?

– Greu de spus. Oricum, cu ochii de acum, înseamnă cu totul altceva decât a însemnat atunci.

Practic, ca să avem nişte repere în timp, trebuie să precizez că am fost achiziţionat de T.T. ca referent literar, în aprilie 1972, după un an şi două trimestre prestate la catedră. Apoi, până în 1994, când mi-am dat demisia plecând ca simplu redactor la cotidianul Ceahlăul, am făcut în teatru mai de toate: secretar literar, regizor tehnic, bibliotecar, director, director adjunct, consultant artistic, ba am făcut chiar şi figuraţie într-un spectacol. Cunosc bine şi direct teatrul în toate măruntaiele şi compartimentele sale, de la elaborarea unei politici repertoriale, la pupitrul tehnic al regizorului de scenă sau la atelierele de producţie. Punct.

Mircea Zaharia, Mitică Popescu, Eduard Covali

Sentimental, pot spune că atunci trăiam o stare de graţie pe care n-o sesizam. Veneam la teatru cu bucurie şi trăiam aşteptând premiera împreună cu tot târgul. Se făceau fotografii imense la Casa Scânteii din Bucureşti, se tipăreau sute de afişe şi programe, se reînnoiau toate punctele de publicitate şi faţada teatrului. Era singura dată când purtam cravată şi toată lumea aştepta surescitată întâlnirea spectacolului cu publicul. După premieră, absolut de fiecare dată, actorii primeau un buchet imens de flori transmis împreună cu mulţumirile directorului. Şi apoi se sărbătorea. Erau mărunţişuri de protocol la care directorul Eduard Covali era foarte atent. Gesturi, vorbe de duh care creau o stare. Când, de ziua mea, abia venit de vreo lună în teatru, am găsit în căsuţa poştală de la poartă un plic cu o carte de vizită a directorului care îmi ura La mulţi ani!, m-am simţit foarte flatat. M-am mai dezumflat aflând că gestul se repetă la onomastica tuturor angajaţilor, dar m-am simţit bine. Şi mult mai bine te simţeai seara când, după spectacol sau repetiţie ţi se cânta „Mulţi ani trăiască” şi, în cunoscutul aşezământ „Şase saşi”, ţi se citeau la o votcă poezele tandru-băşcălioase, compuse de cooperativa de versuri Eduard Covali, Ţâcă Cojocaru, Gelu Apostol, Alexandru Lazăr.

Revenind cu picioarele pe pământ, în acea perioadă am învăţat ce înseamnă tipografia de stat şi cenzura de partid, m-am intersectat cu aproape toţi dramaturgii români (pe care-i puteţi afla răsfoind repertoriul T.T.) şi mai ales am văzut, datorită stagiilor de perfecţionare la Bucureşti, repetiţii şi multe dintre spectacolele care au devenit repere ale sfârşitului de veac XX, în România. Aş putea cita mult – dincolo de faptul că am avut şansa să văd şi „Visul unei nopţi de vară”, semnat de Peter Brook la Royal Shakespeare Company – spectacole făcute de Liviu Ciulei, Dinu Cernescu, Ion Cojar, Cornel Todea, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Dan Micu, Sanda Manu, Moni Ghelerter… Reamintesc doar, pentru cei pătimaşi, spectacolul „Hamlet”, montat de Alexandru Tocilescu la Teatrul Bulandra, cu Ion Caramitru în rolul titular şi Dan Grigore la pian, live. Ce vremuri, ce teatru…

 – Marele director Ion Coman spunea că a aspirat permanent ca Teatrul Tineretului să devină un teatru al regizorilor. Ce părere aveţi? A şi reuşit, nu?

Alexandru Tocilescu, Cornel Nicoară, Mircea Zaharia

– Din câte ştiu eu, oricum din surse mai directe, Ion Coman a aspirat tot timpul să aibă un teatru al lui. El se lăuda şi se lupta pentru actorii mei, regizorii mei, secretarii mei literari, premiera mea, turneul meu, afişul meu…Era un tip încăpăţânat rău, care trăia numai în şi pentru teatru. Nu cred că a vrut vreodată să facă din T.T. un teatru al regizorilor, dar ştia ce înseamnă un regizor de teatru. Avea fler, dar se sfătuia şi cu oamenii de încredere, cu secretarul literar Eduard Covali, în primul rând. Asculta şi chiar ceda dacă era cazul, dar lua decizii rapide, se pricepea la oameni, era absolut corect în relaţii, şi făcea totul pentru ca teatrul lui să strălucească. Şi mai ştiu că a cunoscut şi s-a gândit mult la butada: Un spectacol bun este o sumă de coincidenţe fericite. Pentru că asta a încercat să producă mereu. Coincidenţe fericite. Şi a şi reuşit, ca să-ţi răspund şi la ultima întrebare.

Dar ce-am făcut noi după aceea – aceasta e altă problemă. Parafrazând un critic care spunea că un poet adevărat are nevoie să scrie şi versuri proaste, cred că şi un teatru poate să-şi permită spectacole proaste. Altfel celelalte nu pot ieşi în evidenţă… Numai teatrele de mâna a doua fac doar spectacole bune. Dar, dacă eşti o vedetă numită Teatrul Tineretului, măcar din politeţe, trebuie să ai şi spectacole proaste. Atâta doar că mi se pare că în ultimul timp am devenit prea politicoşi…

– Despre tendinţele teatrului modern, ce ne puteţi spune?

– Tendinţele teatrului (dramaturgiei?/ spectacolului?) modern – mai mult căutări, derapări, exchibiţii şi direcţii – se schimbă ceva mai des decât vremea şi nu apucă să se cristalizeze într-o formulă globală, unitară şi coerentă. Şi nu ţin deloc cont de ce gândesc eu. Într-un fel, ne ignorăm reciproc. Până la urmă, dacă chiar au ceva de zis, toţi tinerii furioşi se vor clasiciza. O să simplific spunând aşa: există doar teatru bun sau teatru prost. Eu cred că aveam de-a face cu arta teatrului–teatru bun sau ne-arta teatrului–teatru prost. Formula „teatrul de artă” este un pleonasm şi nu intră în contradicţie cu nimic. Dacă e teatru, e artă. Şi nu există nici o dihotomie teatru de statteatru particular/independent. Dacă utilizăm acelaşi dicţionar teatral.

– Cum s-ar putea defini drumul actorilor pe care i-aţi cunoscut dvs., de la debut la consacrare?

Alături de regizorul Alexandru Dabija

– Un drum greu, imposibil de parcurs fără talent, seriozitate şi muncă pe brânci. Un drum dedicat exclusiv Teatrului. Desigur că e vorba şi de puţin noroc (un rol, un regizor, o cronică, un premiu), dar norocul nu ţine niciodată o veşnicie. Generaţiile de mari actori nu s-au realizat decât prin muncă, prin foarte multă muncă. Altminteri, fiecare face ce vrea şi ce poate cu talentul său. Şef de promoţie, prin 1958 a fost actorul Radu Voicescu, Florin Piersic fiind unul dintre colegii mereu în umbra sa. Au venit împreună la Piatra-Neamţ unde o vreme Voicescu a jucat tot şi apoi s-a prăbuşit în beutură, iar Piersic a ajuns la statutul pe care i-l cunoaştem. Mai târziu, prin 1975, au venit la T.T. şeful de promoţie Gheorghe Dănilă – un actor plurivalent – şi colegul său, cu o medie ceva mai mică, Horaţiu Mălăele, etichetat drept actor de comedie. Ambii au excelat în „Slugă la doi stăpâni”, în regia lui Iulian Vişa, dar Horaţiu a fost distribuit de Emil Mandric şi Cătălina Buzoianu şi în roluri de compoziţie. Astăzi Gheorghe Dănilă este un actor de prim rang al Teatrului de Comedie, iar Mălăele este vedeta care a excelat în teatru, film, regie şi caricatură. Ambii sunt foarte buni profesionişti, ambii joacă bine și șah, dar Mălăele, împotriva personajului aiurit pe care îl interpretează în viaţa de zi cu zi este de o seriozitate crâncenă. Şi ceva mai hărăzit de muze.

– Cu cine mai păstrează Mircea Zaharia legătura dintre actorii care au jucat de-a lungul anilor la T.T.?

– Păstrez în general legătura cu actorii care au trecut prin Piatra înainte de 1990. Cu ceilalţi n-am apucat să mă împrietenesc, să pescuiesc, să joc şah, poker, sau alte alea. Mulţi dintre foştii mei prieteni sunt acum aplaudaţi de îngeri, dar mă mai întâlnesc cu drag cu Ţâcă Cojocaru, Eugen Apostol, Paul Chiribuţă, Gheorghe Dănilă, Mircea Bibac sau Tudor Romeo. Dintre fete mă văd cu Ana Ciontea, Carmen Petrescu, Coca Bloos sau cu scenografa Nadina Scriba. Ne vedem şi povestim despre trecutele isprăvi ale scenei pietrene. Sau doar ne plângem că ne dor oasele.

Mircea Zaharia, Vasile Spătărelu, Cristian Misievici

– Ce vi s-a părut vechi în teatru, în momentul în care a apărut generaţia dvs.?

– Când am început eu să văd teatru, totul mi se părea nou, pentru că – în arta spectacolului – nu aveam decât repere de raportare teoretică.

– Ce înseamnă azi a juca vechi în teatru?

– Habar n-am.

– Dacă publicul este destinatarul, judecătorul şi beneficiarul actului artistic, cum trebuie crescut şi educat?

– O să încep răspunsul cam de pe la jumătatea întrebării dvs. Publicul nu este judecătorul actului artistic, ci doar – dacă este pregătit – receptorul acestui demers. Opţiunea majorităţii nu este un criteriu valoric. Dacă lumea vine la teatru să vadă ce culoare au chiloţii Ifigeniei, nu mă interesează. Dar fiecare teatru are nu doar publicul pe care îl merită, ci şi cel pe care îl creşte. Chestia asta trebuie ştiută bine şi e necesar ca ea să devină direcţie prioritară în repertoriul de perspectivă al fiecărui teatru. Din fericire, la Piatra-Neamţ pe vremuri (în fiecare stagiune exista un titlu pentru copii şi o suită de spectacole-lecţii sub genericul „ABC teatral”) dar şi astăzi, acest lucru nu e neglijat. Dacă de pictură, muzică sau literatură te poţi apropia pe cont propriu, de teatru nu te poţi apropia decât prin contact direct. Poţi citi dramaturgie, dar asta nu înseamnă nimic – miracolul teatrului se produce doar în sala de spectacol. Numai aşa pot fi desluşite semnele teatrale, şi abia după aceea, povestea poate genera emoţie şi morală. Nu detaliez. E de ajuns de ştiut că la T.T. această preocupare încă există şi vizează, cu mijloacele prezentului, atât copiii cât şi adolescenţii.

– Cât costa, în anii din urmă, să pui în scenă un spectacol bun?

Cu actrița Draga Olteanu-Matei

– Habar n-am. Din pornire însă banii erau chivernisiţi în funcţie de repertoriu investindu-se, normal, mai mult în titlurile gândite ca evenimente ale stagiunii şi turneelor, în ţară sau în Bucureşti. Puţină lume mai ştie că anual T.T. făcea lungi turnee în ţară, de regulă cu două titluri, pe o durată de aproximativ 30 de zile. Pe de altă parte, erau şi deplasări de câteva zile în capitală, cu ultimele două – trei premiere. Dacă nu ajungeau banii pentru deplasare, era trimis autobuzul teatrului la Bucureşti de unde se întorcea plin cu oameni de teatru şi cronicari. Cine nu crede lucrul acesta, poate consulta arhiva teatrului. Desigur, nu trăiam cu aer, dar nu totul depindea de bani.

– Care sunt scriitorii pe care-i admiraţi cel mai mult?

– Mi se pare că a mai spus cineva chestia asta, dar e adevărată: pe lumea asta, singurul lucru mai bun decât cititul este recititul. I-aş sfătui pe toţi să citească puţin, însă să recitească mult, spunea un mare bibliotecar orb, şi eu îi dau dreptate. Am citit în ultima vreme aproape tot ce a apărut de Haruki Murakami (e un talent imens şi un profesionist desăvârşit, daꞌ n-are noroc la Premiul Nobel!), dar de recitit, recitesc Caragiale şi Creangă, Verne şi Dumas. De admirat, îi admir însă pe Proust şi Joyce. Preţ de-o frază, două.

– De ce teatrul ne face viaţa mai frumoasă?

Mircea Zaharia și Constantin Cojocaru

– Nu cred că teatru ne face viaţa mai frumoasă de-a valma. Nu-l văd pe Gigi Becali izbind cu căciula de pământ, ascultând monologul lui Faust, de pildă. Nu cred că teatrul ne poate face viaţa frumoasă, ci doar mai frumoasă. În sala de teatru încap şi snobi şi analfabeţi, dar şi oameni care aşteaptă să li se întâmple ceva, oameni familiarizaţi deja cu frumosul. Teatrul pe care-l ştiu şi iubesc eu încerca să ocrotească şi să cultive moştenirea unor valori pentru care nu trebuie să pledez eu acum ex cathedra. Mesajul lui trebuie să pună întrebări grave despre existenţa umană, să netezească drumul către luminarea culturii şi desăvârşirea individului, reflexe tot mai uitate într-o lume tot mai urâtă, mutilată de pierderea aspiraţiei spre lucrurile legate de frumos, adevăr şi bine. Privim tot mai rar spre stele.

Interviu realizat de Violeta MOŞU

AICI: http://www.slineamt.ro/apostolul/arte-si-meseriii/in-cautarea-teatrului-pierdut-1/

http://www.slineamt.ro/apostolul/arte-si-meseriii/in-cautarea-teatrului-pierdut-2/

RELATED ARTICLES

Most Popular

Recent Comments