Piatra-Neamț de acum și de altădată (VI): Ștrandul Tineretului, Autogara

Ștrandul Tineretului

Una dintre importantele oaze ale pietrenilor de recreere, odihnă și bună dispoziție, cunoscută în prezent sub denumirea de Ștrandul Tineretului, a fost dată în folosință în 1967. La vremea aceea, noul complex de agrement de Peste Vale, aflat în permanență la dispoziția miilor de localnici, era zilnic luat cu asalt. Pentru acei ani, după cum consemnau ziariștii, ștrandul constituia „un veritabil și de netăgăduit institut de înfrumusețare”.

„Am văzut un tată purtându-și băiatul – un fecior voinic de vreo 3-4 anișori – gol-goluț pe aleile pietruite. Soarele dimineții îl învăluia blând, darnic. Miresmele pădurii aproape îl fortificau.

– Îl pregătesc pentru Mamaia, mi-a mărturisit omul.

E o idee: în Lunca Bistriței se poate face o bună pregătire pentru litoral. Soarele își poate începe de aici, în doze mai mici, opera. Apa și nisipul, la fel. Mi se pare că în zilele caniculare, centrul de greutate al bazelor sportive pietrene înclină către Lunca Bistriței. Am văzut miile de oameni – copii, tineri și vârstnici – care duminică se aflau la plajă, la cele două bazine, care se soreau, înotau, jucau mingea sau pur și simplu luau o porție de aer curat, alături de berea și micii de rigoare. «Institutul de înfrumusețare» își făcea meseria: trupurile omenești luau sub hărnicia razelor, a brizei, a valurilor și a voioșiei, o înfățișare din ce în ce mai plăcută. Copiii arătau mai frumoși, tinerii mai înalți, maturii mai puternici. O «bătaie» cu stropi de apă, un salt de pe trambulină, un pepsi băut după o baie de soare, o oră de taifas sub umbra plopilor, reconfortează pentru o săptămână întreagă. Lunca Bistriței e un laborator unde se pregătește sănătatea și buna dispoziție”.

După acest laudatio copleșitor, ziariștii au întors foaia și au prezentat o serie de „soluții” necesare pentru ca „institutul de înfrumusețare” să rămână în „formă maximă”:

„Conducerea Întreprinderii comunale Piatra-Neamt să noteze: Mai întâi – nisip. Nisipul de pe plaje a fost spulberat de vânt. Pe alocuri a rămas doar prundișul din fosta albie a Bistriței. Din această cauză, cetățenii au început să-și întindă cearșafurile pe spațiile verzi. Trebuie nisip. Poate că și niște gărduțuri împletite, așezate din loc în loc l-ar împiedica pe Eol să-și facă mendrele. Sunt aici niște terenuri gata amenajate: de volei, de baschet, de handbal. N-au fost folosite anul trecut, nu sunt nici acum. Ni s-a spus că șeful contabil, Cristea Polescu, de la Întreprinderea comunală, nu găsește modalitatea de încasare a tarifelor. Dacă mai trebuie și alte tarife peste cel încasat la intrarea în complex, să se studieze pentru ca terenurile să poată fi folosite. Ni s-a făgăduit o punte peste Bistrița, care să înlesnească pentru mulți pietreni legătura cu orașul. Am rămas la vechea căulă. I.C.H.-ul care, prin contract, avea obligația s-o construiască odată cu amenajarea albiei nu s-a ținut de cuvânt. Ar fi frumoasă o punte acolo. Și utilă. Mai ales că atunci când scade nivelul apei și căula nu mai funcționează, ești nevoit să traversezi albia Bistriței cu piciorul. Apa în bazine e încă rece. Ne-am uitat cu jind la conducta de abur, care, de la fabrica de vis-a-vis (Scânteia), a pornit-o către noi. Întreprinderea comunală ar mai putea nota: gazonarea sau plantarea întregului versant drept al Bistriței pe porțiunea complexului, montarea unor bănci sus în stația de plecare spre oraș, curse mai numeroase (cu aceleași mașini) în orele de vârf. Nu ne vom ocupa acum de numărul actual al încasatorilor pe porțiunea complexului – e o treabă de organizare internă a întreprinderii. Conduita lor însă – în raporturile cu publicul – să fie atentă, civilizată”. (Mihai Asmarandei, vineri, 19 iulie 1968)

Autogara Piatra-Neamț

O  clădire impozantă, considerată multă vreme mândria pietrenilor, a fost autogara. Edificiul (constructor ICT Iași), dat în exploatare spre sfârșitul anului 1970, forma împreună cu gara CFR și cu oficiul de tranzit al Direcției județene de poștă și telecomunicații, un complex arhitectonic unitar, după cum se exprimau oficialitățile vremii.

„Tovarășul” Nicolae Băcilă, inginerul șef al Întreprinderii de transporturi auto (celebra ITA), prezenta, în ianuarie 1970, planurile construcției:

„Viitoarea autogară va fi o construcție modernă, cu etaj, lungă de 300 de metri, lată de peste 9 metri, confortabilă, spațioasă, dotată cu tot necesarul pentru a asigura o deservire bună, după cele mai noi cerințe ale transportului de călători. Să presupunem că excursionistul ajuns cu trenul la Piatra-Neamț coboară pentru a-și continua drumul cu mijloace auto spre monumentele de artă și cultură din zona Târgu Neamț. Nu va fi greu pentru el să ia autobuzul. O alee de beton îl va călăuzi direct la etajul autogării, ridicat pe cornișă. Va intra în holul larg, o imensă sală de așteptare cu ferestre mari, cu o splendidă vedere spre frumusețile orașului, înzestrată cu tot confortul pentru cei 9.000-10.000 de pasageri care vor trece zilnic prin autogară. Casele de bilete vor fi instalate, tot acolo, la etaj. Difuzoarele vor răspândi vești, melodii, vor anunța plecările și sosirile autobuzelor. Jos, la parter, vor fi autobuze, birourile pentru funcționari, mișcarea, casa colectoare, sala de așteptare pentru taxatori. Dar călătorii nu vor avea decât rar treburi acolo. Coborând pe scările frumos construite, ei vor ajunge, s-ar putea spune, direct în autobuz, fiindcă parte din peroane vor fi chiar acolo jos, sub copertină. Din noua autogară vor putea pleca simultan 22 de autobuze, unele în cursă navetă, altele angajate în transportul interurban. Un peron special s-a prevăzut pentru sosirea călătorilor, ceea ce va asigura evitarea aglomerației, atât de evidentă în condițiile existente în prezent”. (Mihai Asmarandei, Ceahlăul, joi, 29 ianuarie 1970)

Violeta MOȘU