Intelectual de rară distincție, de autentică generozitate, profesorul și pictorul Mihai Agape spune că a te simți creator, este ceva extraordinar! Eleganța sa naturală, priceperea de necontestat, tactul și înțelegerea de care a dat dovadă în procesul instructiv-educativ, reprezintă blazonul autenticei profesionalități. Calea spre pictură și-a croit-o singur. Foarte iubit de confrați și de publicul larg, Mihai Agape împlinește 80 de ani pe 24 martie. Cele mai recente creații ale sale pot fi admirate la Galeria „Lascăr Vorel”, până la sfârșitul acestei luni.
– La Mulţi Ani! Sărbătoriţi peste câteva zile 80 de ani de viaţă şi peste 60 de ani de activitate creatoare în domeniul artelor frumoase. Cum ați rezuma biografia dvs., domnule profesor?
– Este uimitor că mă aflu în această postură! Am trăit de toate, și mai bune și mai rele, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, iată, pot să mă bucur și de acest moment aniversar. În termeni de glumă, spun că m-am născut în România Mare, am trecut de al doilea război mondial, am supraviețuit foametei din 1946-1947, am trecut prin tot socialismul și peste o bună parte din orânduirea asta socială mai greu de definit! După o copilărie zbuciumată, dar și frumoasă trecută prin filtrul amintirilor, mi-am luat zborul din cuibușorul părintesc, din sătucul Sălăgeni de pe malul Prutului, care în timpul inundațiilor din 1970-1973, a dispărut aproape în totalitate. Mi-am urmat destinul pe cont propriu. După patru ani de școală profesională în domeniul electricității, la Iași și la București și după doi ani de armată, revenit la Iași am absolvit școala medie, am făcut școala populară de artă, apoi facultatea de arte plastice în paralel cu serviciul la Întreprinderea de electricitate. În 1969 am părăsit Iașul și m-am stabilit la Piatra-Neamț. În 1973, mi-am început cariera în învățământ, pe care am și încheiat-o după 25 de ani, în 1998, când am împlinit 60 de ani. Din acești 80 de ani de viață, 42 au fost în câmpul muncii, cum se spunea! Creație plastică fac din 1960, mai întâi în cadrul Centrului creației populare Iași, apoi în cadrul Cenaclului Piatra Neamț- Filiala U.A.P. Bacău. Din 1998, sunt membru titular al U.A.P. din România Filiala Neamț. Încă din copilărie, mi-a fost mult mai ușor să mă exprim desenând, decât să vorbesc. Elev fiind, umpleam toate caietele cu desene, începând de la ultima pagină!
– Ce s-a schimbat în arta plastică în ultimii ani?
– Să încercăm un fel de introducere! Omenirea este într-o continuă și rapidă dezvoltare, făcându-se progrese remarcabile. Mai mult, mai bine, mai ieftin și mai frumos! În toate domeniile se face simțită năzuința omului către noi valențe estetice, determinate de uimitoarele progrese ale științei și tehnicii. Astăzi, artele frumoase se numesc arte vizuale. Bazele materiale și în general, condițiile de manifestare în acest domeniu, sunt cu totul altele decât cele în care m-am format și am activat eu. Frumosul din natură și societate este perceput în alți termeni, dar, cu aceleași deziderate afirmate încă de la începutul secolului trecut în cadrul curentelor moderniste. Moderniștii au trasat noi jaloane în arta plastică, urmate constructiv și în zilele noastre. Printre altele, Paul Cezanne spunea că „pictura nu trebuie să copieze obiectul în mod slugarnic, ci, trebuie să prindă armonia dintre multiplele sale relații”. Sigur, problema este mult mai complexă, dar ne oprim aici! În ce mă privește, trebuie să spun că în permanență m-am străduit să mă autodepășesc, să găsesc o cale de exprimare care să-mi definească personalitatea. După mai multe căutări, am optat pentru simplitate, știind prea bine că în pictură, simplu nu înseamnă și schematic. Dar, mai trebuie găsit și acel „ceva” greu de definit, care să impresioneze privitorul. Așa am ajuns să pictez în tușe largi, renunțând la detaliile migăloase și mizând pe acorduri cromatice simple și pe contraste puternice de tonuri,care să pună în valoare mesajul dorit. Cu ceva ani în urmă am adoptat conceptul de „miraj” și plecând de la peisaj, fac niște compoziții închise, sugerând legături între om și natură. Asta, în pictura de șevalet, în atelier, căci am făcut în permanență și pictură în plein-air, învățând de la mama-natură și exersând desenul, care stă la baza oricărui fel de pictură. În acest sens, foarte utile mi-au fost taberele noastre de creație plastică, la care am participat mereu. Deci, parcursul meu în creația plastică a însemnat multă perseverență și multă muncă, fiindcă așa cum spunea Ștefan Luchian, „poți să ai talent cu carul dar, dacă nu muncești, este degeaba!”.
– Înțelepciunea vârstei domolește avântul creației?
– Nu, nici vorbă! Dacă talentul – cu care te naști – este descoperit vremelnic sau la un moment dat și este cultivat, sigur, se adaugă și experiența care sporește mereu și în aceste condiții avântul creator crește și el, bineînțeles, dacă înveți mereu și te adaptezi la condițiile care se impun în etapa respectivă. Iar eu, nu am avut probleme cu adaptabilitatea. Numai că, odată cu înaintarea în vârstă scad și puterile, iar dacă mai ai și probleme de sănătate, se mai reduce și avântul creator.
– Care a fost evenimentul de viață care l-a impresionat în mod deosebit pe Mihai Agape?
– La 41 de ani, m-am căsătorit cu profesoara Paraschiva Boca. Făcea și ea activitate de creație plastică în paralel cu serviciul la catedră. În 1981, s-a născut fiica noastră Maria Mihaela. Acesta a fost evenimentul din viața mea, care m-a impresionat cel mai mult! Pănă atunci, fusesem un singuratic, nu știam ce înseamnă să fiu familist. Pe lângă faptul că terminasem cu viața amăgitoare de celibatar, certitudinea că destinul meu ia o altă turnură, devenind tatăl unui fetițe, mi-a dat adevăratul sens al vieții pe care o aveam de parcurs. Satisfacțiile vieții de familie, m-au răsplătit din plin! Cu timpul, am descoperit că – citez o zicere – copiii sunt capitalul iar nepoții, dobânda! Mara și Victor ne înseninează bătrânețile și dau sens vieții pe care o mai avem de trăit.
– Ce părere aveți de despre evoluția în timp a învățăceilor dvs., azi pictori adevărați?
– Într-adevăr, cariera de profesor mi-a adus multe și mari satisfacții, atât în cei trei ani la școlile generale din Zănești, cât și în cei 22 de ani cât am fost conducătorul cercului de creație plastică de la Casa pionierilor și șoimilor patriei și apoi la Palatul Copiilor din Piatra-Neamț. Sute și sute de copii și tineri talentați au frecventat cercul condus de mine și chiar dacă numai unii au urmat licee și facultăți de arte plastice, toți poartă pecetea acelei pregătiri în perceperea și exersarea frumosului, indiferent de ceea ce le-au hărăzit soarta. Unii dintre ei au acum în jur de 50 de ani! Mulți sunt împrăștiați în toată lumea! Mare bucurie îmi fac atunci când mă contactează cu diferite ocazii, sau pe Facebook. Dintre cei care sunt artiști plastici sau au preocupări adiacente și sunt mândru de ei, menționez doar pe câțiva și îmi cer scuze de la ceilalți, despre care nu am informații. Laurențiu Dimișcă, Liliana Matasă, Lila Terbescu, Mariana Frătița, Ciprian Enache, Costel Curelaru, Ionuț Lupașcu, Dan Ostahie, Ramona Corduneanu, Adriana Stanciu, Irina Irimescu, Mirela Mireanu, Ramona Toronilă, Georgiana Pintilie, Oana Ilaș, Adina Bălan, Ramona Vlad, Laura Hurjui Kenney, Elena Erhan Guidi, Beatrice Erhan, Flori Itu, Cristi Surugiu, Georgiana Carp, Andreea Țuțu, frații Gabriel și Mihai Agafiței, Manuela Agafiței, Cristina și Cristi Ștefanovici, Daniel Baboiu, Mândra Boghiță, Gabriela Vătăvoiu,Cristian Ghițescu, Raluca Pupăză Sanders, Ema Romașcu, Irina Florescu, Monica Bumbu, Ana Ber, Oana Vainer, Daniela Atomei, Valentin Șerban, Florin Spanache, Raluca și Tudor Escu, Măriuca Brăescu, Mihaela Agape, Oana Gheorghiu, Gabriel Ouatu, State Simona, Ciprian Iorgu, Dorin Dram, Iulian Zaharia, Laura Maftei, Claudia Heisu, Marilena Dinu, Ana Preotu, Silvia Pavalache, Alina Cramba.
– Să spunem că și scrieți. De unde provine pasiunea de a-ți așterne gândurile, ideile, sentimentele pe hârtie?
– Da, scriu proză. Probabil că este vorba de afinitățile dintre artă și literatură. Am cochetat cu literatura și în tinerețe dar, am debutat abia în 2012 cu romanul „Lampa care întinde morții prada”, apoi peste doi ani, pe aceeași temă, am finalizat romanul polițist-justițiar-psihologic „Eșecul fatidic”. În 2016, a urmat cartea „Himere”, o proză scurtă autobiografică de factură suprarealist-fantastică, premiată în același an la Festivalul Internațional de Creație „Vrancea literară”. Ambele cărți au fost bine apreciate de critica de specialitate și sper că și de publicul cititor. Au fost publicate cronici favorabile în prestigioasa revistă literară „Convorbiri Literare” – Iași, semnate de scriitorul prof. universitar Constantin Dram, iar în presa locală le-a prezentat scriitorul Adrian Alui Gheorghe în revista „Conta” și scriitorul prof. Constantin Tomșa în „Apostolul”. Scriitorul prof. Emil Bucureșteanu mă prezintă în cărțile sale „Literatura senectuții” și în „Poeme nemțene” precum și în antologia literară „A doua tinerețe”.
– Se spune că a crea înseamnă a anticipa. Și mai înseamnă a trăi intens și fertil. Sunteți de acord?
– Se poate spune și așa! Toți oamenii sunt înzestrați cu spirit creativ. Denumirea de „artă”, în decursul timpului, s-a extins de la cele șapte arte și la alte activități din diverse domenii, unde arta se întrepătrunde cu meșteșugul și cu alte elemente. Și în arta plastică, atunci când arta se întrepătrunde cu meșteșugul în cel mai înalt grad, putem vorbi de ceva ieșit din comun, adică de creație. Să concepi și să realizezi ceva unic, ceva care te reprezintă sută la sută, înseamnă și să fii vizionar, să trăiești intens și fertil! Mai mult, să te inspiri din realitate, să zămislești ceva în imaginar și să-l aduci în realitate, să te simți creator, este ceva extraordinar! Mai ales în literatura de ficțiune, să creezi niște personaje, să faci ce vrei cu ele, să le hotărăști destinul până într-un final fericit sau trist, să ajungi tu însuți să crezi că și ele fac parte din viața ta reală!
– Cât de mult a contat faptul că și soția dvs., Parasca Agape, v-a însoțit pe acest drum al artelor plastice?
– Parasca desenează și pictează cu totul în alt fel decât mine. Din acest punct de vedere suntem la antipozi! Compozițiile ei sunt narative, încărcate cu multe detalii învăluite de acorduri cromatice în surdină, formând arabescuri complicate, care nu ni se dezvăluie de la prima vedere. Face un fel de calambururi sugerând elemente din regnul animal și cel vegetal în simbioze interesante, rod al imaginației sale neconstrânse de prejudecăți. Desenează și pictează cu ușurință și portrete, flori, naturi statice, ancorate mai mult în realism, dar, tot având la bază modelul ei intern. Sigur, având aceleași preocupări, ne-am susținut reciproc, însă, fără să ne influențăm pregnant în demersurile noastre plastice. Fiecare a mers pe drumul său! Provenim din zone și din școli diferite. Parasca provine din Bucovina și a făcut facultatea la București, avându-l ca profesor pe maestrul Ion Sălișteanu. Eu provin de pe malul Prutului și am făcut facultatea la Iași, îndrumat de maestrul Adrian Podoleanu.
– Veniți în fața publicului cu o nouă expoziție. Ce înseamnă pentru dvs. „o nouă expoziție”?
– Aceasta este a 23-a expoziție personală și o am invitată pe Parasca, așa cum am mai procedat în ultimul timp. După cum se obișnuiește, din când în când, cu diferite prilejuri, ieșim în public cu ceea ce am putut să adăugăm la realizările noastre anterioare. Îmi face mare plăcere să știu că tablourile mele sunt apreciate și în unele cazuri chiar dorite de oameni care sunt pe aceeași lungime de undă cu mine, ca să zic așa! Asta ar fi și o confirmare a faptului că nu am făcut umbră pământului degeaba și am lăsat ceva în urma mea!
– Spuneți-ne, vă rog, ce stă la originea unui tablou? Cum se naște un nou tablou?
– Este dificil de răspuns la o astfel de întrebare, dar, pot să afirm că oricare artist plastic are în mod firesc, modalități caracteristice de materializare a ideilor sale. Numai în mare există tehnologii de urmat, căci în amănunt, fiecare își are rețeta și îndemânările lui. În ceea ce mă privește, dacă mă preocupă o idee, această etapă durează destul de mult, uneori chiar luni de zile. Lucrul propriu-zis durează mai puțin și în câteva ședințe. De aceea, tablourile mele au o alură de spontaneitate. Asta mi se trage și de la faptul că lucrez și în natură, unde sunt nevoit să abordez procedee mai rapide și tehnici adecvate. Dar, în general, nu-mi place să teoretizez! De data asta am făcut-o și sper să nu fi greșit!
– Ce părere aveți, amintirile unui artist plastic ar trebui să devină o carte de memorii?
– Greu de spus! Ca în oricare alte cazuri, se poate întâmpla și asta, dacă nu, nu!
– Cui doriți să mulțumiți?
– În primul rând, mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a hărăzit un destin de care mă bucur cu smerenie, mulțumesc familiei mele care m-a suportat, mulțumesc colegilor de breaslă în preajma cărora am evoluat ca artist plastic, mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat și m-au încurajat!
Violeta MOȘU; Foto: Arhiva personală a pictorului Mihai Agape
