Regizorul de teatru este mintea din „afară”, care trebuie să vadă și să judece totul. Fără el nu se poate, pentru că el conferă viziunea de ansamblu, el atribuie stil și unitate unui spectacol. Horațiu Mihaiu este o personalitate distinctă în viața culturală românească. Considerat părintele teatrului de imagine în România, spune că această profesie se poate face doar cu credință. Îi plac actorii talentați, dar talentul, în opinia sa, trebuie completat cu o vastă cultură, cu disciplină, cu inteligență.
– Cum este lumea de vise pe care o creați? La ce vă gândiți mai întâi? Cu ce începeți?
Este greu de găsit un răspuns referitor la factorul care declanșează creația. Probabil este o acumulare de gânduri, stări, dar mai ales, în cazul meu, de imagini, care mă fac să vizualizez ceea ce mi-aș dori să construiesc pe scenă. Un gând, o carte, un text, dacă nu îmi oferă imagini, nu pot să îl „văd” în spațiu. Iar teatrul este o artă – în primul rând – spațială. Abia apoi, după ce stabilesc partea vizuală, mă concentrez pe personaje, construcția structurii dramatice, pe atmosferă, ecleraj, muzică, etc. În orice caz, toate componentele trebuie să se afle în echilibru cu conceptul imagistic. Nu este o regulă, însă eu o respect.
– Regizorului de teatru i se cer valențe în plus față de cele clasice?
Am o părere strict personală. Cred că cea mai importantă calitate pe care trebuie să o posede un regizor este capacitatea de a crea o echipă și o foarte bună atmosferă de lucru. E vorba de un grup, de oameni care încep să lucreze împreună pentru același țel! Iar dacă nu toți se implică în același fel, cu entuziasm, cu bucurie, cu plăcere, acest lucru se observă ulterior, pe scenă. Marile spectacole, în sensul de spectacole foarte bune, s-au realizat în grup. De la regizor și interpreții principali, până la figurant, sunetist sau cabinieră, s-au implicat total la facerea acestor spectacole. Dacă regizorul nu are aceste calități de a uni grupul realizatorilor, spectacolul are toate șansele să devină unul de duzină. Nu îmi reușește mereu acest lucru! De multe ori am renunțat la proiect, când am simțit o cât de mică respingere din partea unor colegi. Am preferat să nu forțez. E greu să găsești echipa ideală pentru un anumit proiect. Dar, satisfacția este mare când reușești, fiindcă și publicul simte acest lucru.
– Un regizor are nevoie să creadă în ceva?
Bineînțeles. În primul rând, regizorul crede în proiect, crede în colegi și crede în succes! Din punctul de vedere al unui artist creator (chiar dacă ar fi ateu), el este și trebuie să fie un „credincios” fanatic! Orice artist creator se substituie, în mic, Creatorului. Dar nu este Dumnezeu. În schimb, inspirația este divină! Meseria aceasta se poate face doar cu credință.
– Cu ce se alege un regizor într-o carieră?
Teatrul este cea mai efemeră artă. Așadar regizorul se alege în carieră cu amintiri. Mai rămân afișe, fotografii, și, de când a apărut video-ul, mai rămâne cu câteva înregistrări. Material, pot spune că, se alege cu prea puțin. În schimb, rămâne cu amintirea unor întâlniri extraordinare. Aceasta este marea bogăție pe care o adună regizorii în carieră. Este o bogăție de neprețuit, căci nu are echivalent. Pentru mine, întâlnirea cu Tadeusz Kantor, Bob Wilson, Ariane Mnouchkine, Jo Fabian, sau Silviu Purcărete, Dan Micu și alte nume mari ale teatrului, actori, scenografi, muzicieni, coregrafi, sau simpli spectatori, mi-au umplut cariera cu o bogăție fără margini. Nu pot compara o recompensă materială de proporții, cu întâlnirea la Belgrad, a unei spectatoare venită împreună cu fiica sa, care mi-a mulțumit pentru un spectacol (destul de încifrat pentru copila ei de 10 ani!), cu lacrimi în ochi. La vremea aceea, Serbia era în război, iar noi ne țineam de… teatru! Amintiri… Cu asta rămânem.
– Aveți actori preferați? Cum au evoluat ei de-a lungul anilor?
Am actori preferați. Și actrițe… Sunt mulți. Despre cei (cele) care îmi plac aș putea scrie sute de cărți! De aceea nu am să dau nume. Unii au evoluat fantastic, alții, din diferite motive, s-au retras din activitate. Alții ne-au părăsit… Am debutat mulți actori și am lucrat și cu actori consacrați. Actoria este o meserie intelectuală. Îmi plac actorii talentați, dar talentul trebuie dublat și triplat cu o cultură vastă, cu disciplină, cu inteligență. Prototipul unui actor preferat de mine a fost Marcello Mastroiani. Probabil actorul secolului XX.
– Există o anumită strategie a regizorului în lucrul cu actorul. Aceasta se poate schimba de la caz la caz, de la individ la individ?
Desigur. Sunt strategii la care apelează regizorii pentru a obține tot ceea ce vor de la actori. Unii se lasă mai ușor, alții mai greu, alții deloc!… Cu unii se pot obține lucruri remarcabile, cu alții nu poți avea uneori niciun dialog. Unii sunt docili, alții conflictuali, găsești o sumedenie de tipologii, ceea ce te face să încerci să îi înțelegi. Devii un fel de psiholog… Iar strategia, da!, se poate modifica. Slavă Domnului, avem repetiții suficiente pentru a schimba ceea ce e de schimbat! Ar trebui întrebați însă și actorii, ce strategii aplică ei în fața unui regizor prost…
– Cine ar juca rolul dvs. într-o piesă de teatru?
Nu mă văd personaj de teatru…Oricum, jucăm destul de multe roluri în viață. Din păcate, pe multe nu le putem „interpreta” corect.
– Care este cel mai de preț lucru pe care-l dețineți?
Nu e un lucru, e fiul meu.
– Dacă nu erați regizor, scenograf, ce ați fi făcut?
Arhitectură. Din păcate, am lucrat 13 ani ca arhitect, pe vremea comunismului. Au fost ani pierduți! În 1987 am trecut la scenografie. Apoi, în 1989, după revoluție, m-aș fi reîntors la arhitectură, dar deja mă „infectasem” cu teatru. Și, în definitiv, sunt mulți arhitecți care au parcurs drumul meu: Liviu Ciulei, Bob Wilson, și mulți alții.
– Care este cel mai frumos lucru care s-a spus despre dvs.?
Că sunt părintele teatrului de imagine în România. În 1995, cu „17 Acte cu Piet Mondrian” montat la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Era primul spectacol nonverbal din România, de mișcare și imagine, folosind prima dată, ca fundal, un ecran și proiecții. La ora actuală, ecranul este folosit în exces și fără discernământ, de multe ori cu proiecții fără sens, în lipsă de idei…
A consemnat Violeta MOȘU
