Cum vin și trec zilele, tot așa trec și rolurile. Se spune că doar memoria și sufletul spectatorilor pot învinge efemeritatea unui rol. Actorul Teatrului Tineretului, Andrei Merchea-Zapotoțki, trăiește prin, cu, pentru teatru. Născut la Suceava, la 12 ianuarie 1988, el a întregit trupa pietreană în urmă cu un an și jumătate.
– Vă gândiți în fiecare zi la teatru?
De obicei da, pentru că, fără modul acesta de gândire, n-ai putea să progresezi, să crești, să te dezvolți. Dacă nu ești cu mintea acolo, sunt anumite lucruri care nu lucrează în subconștient și nu poți merge mai departe. Tot timpul e un soi de malaxor care este în permanentă funcțiune. Sunt niște lucruri care se așează, se topesc, le reanalizezi, le refaci…
– Cum învingeți efemeritatea artei pe care o faceți?
Reactualizând, de la o zi la alta. Întotdeauna perfectul de ieri e mai puțin perfectul de azi și perfectibilul de mâine. Sunt câteva setup-uri pe care mi le impun mental după finalul oricărui proiect. Oricât de bine ar fi ieșit, încerc să dau delete și s-o iau de la zero, să nu merg pe zona de confort: „Lasă că a fost bine, de acum lucrurile o să iasă țaca-paca”. Cred că acest lucru, de a lua altă etapă de la zero, nu de a lua tot progresul tău de la zero, te menține în permanență proaspăt și îți ține porii deschiși spre lucruri noi, care să te actualizeze.
– Ce reprezentați dvs. pentru teatru?
Sunt un ucenic care vrea să învețe, să transmită un mesaj și niște repere spirituale publicului. E vorba despre un transfer permanent de energie și cred că la asta trebuie să lucrăm noi toată viață.
Violeta MOȘU
