Motto: „Dascăl model de o deosebită calitate umană, de o demnitate desăvârşită. A lăsat în urma lui tradiţia de care liceul beneficiază astăzi”. (promoţia 1961 petru-rareş.blogspot.ro)
Vladimir Laşcu: „Profesorul de educaţie fizică are nevoie de o pregătire multilaterală, fiindcă prestigiul unui slujitor al sportului trebuie dublat de prestigiul unui om cu un larg orizont intelectual”.
Dascălul Vladimir Laşcu a rămas în analele educaţiei fizice şi sportului din judeţul Neamţ, unicul profesor emerit. Distincţia a primit-o 1969, an în care eminentului om de sport i-a fost înmânată şi „Diploma de onoare” din partea instituţiei care conducea sportul la nivel naţional. „De curând, în cadrul unei festivităţi care a avut loc în capitală, a fost conferită din partea Biroului CNEFS «Diploma de onoare» unor entuziaşti pionieri ai mişcării noastre sportive, care de-a lungul întregii vieţi şi-au adus o contribuţie importantă la pregătirea generaţiilor de sportivi, la înrădăcinarea puternică, în orice colţ de ţară, a dragostei şi pasiunii pentru sport. Printre cei care au fost răsplătiţi pentru merite deosebite în sprijinirea mişcării sportive s-a aflat şi profesorul emerit Vladimir Laşcu de la liceul centenar «Petru Rareş» din Piatra-Neamţ”. (Constantin Bostan, Ceahlăul, duminică, 31 august 1969)
110 ani de la naşterea profesorului Laşcu
Luna viitoare (15 mai), se vor împlini 110 ani de la naşterea profesorului Vladimir Laşcu. „Părintele” sportului pietrean s-a născut la Samara, în Rusia imperială. Tatăl său, medicul psihiatru Gheorghe Laşcu, a fost directorul Spitalului Coştiugeni din Chişinău, senator liberal şi vicepreşedinte al Senatului României, în perioada interbelică, iar mama sa, Ecaterina Laşcu, a fost actriţă de teatru. De-o demnitate rară, cumpătat, inteligent, înzestrat cu o forţă de muncă fără seamăn, distinsul dascăl s-a îndrăgostit de sport la 18 ani, când se afla la studii la Paris.
„- Pe atunci alergam semifondul, săream la înălţime, practicam înotul şi tot atunci am obţinut un rezultat bun – mai ales pentru acele timpuri – la 1.500 metri: 4, 25 minute.
– Dumneavoastră aţi iniţiat în tainele schiului foarte mulţi elevi; unde şi când aţi făcut cunoştinţă cu acest sport?
– Întors de la Paris, unde am stat un an, m-am înscris la Institutul de Medicină din Cluj. Aici, împreună cu doi colegi, am descoperit ce înseamnă schiul… dintr-un manual elveţian în limba franceză! Da, pur şi simplu, e un sport pe care l-am descoperit; fiindcă în Cluj încă nu se ştia de aşa ceva… Seara învăţam după carte, iar dimineaţa făceam «lecţii practice»; aşa am ajuns să facem cristiane fără să le fi văzut vreodată!…
– Se pare că între timp aţi schimbat locul şi obiectul studiilor…
– Da, m-am lăsat de medicină şi am plecat la Institutul de Educaţie Fizică din Bucureşti, pe care l-am absolvit în 1937. Aici am făcut sport de performanţă, schiul devenind «o dragoste fulgerătoare» transformată în pasiune. De altfel, la finalele universitare din 1936 am reuşit să obţin locul al 2-lea în proba de slalom. Tot la Bucureşti am urmat şi primul curs de antrenori de înot al federaţiei noastre de nataţie, curs ţinut de germanul Sommer, fost campion olimpic”. (Constantin Bostan, Ceahlăul, duminică, 31 august 1969)
Formator de sportivi celebri
Printre sportivi săi, ajunşi celebri în acele vremuri, s-au numărat Eugen Nemţeanu, Vladimir Bulat, Alexandru Brasat, Ion Cristea, Constantin Simion, Petre Curelaru, Gheorghe Ungureanu, Aurel Popovici.
„- La început au fost atletul Eugen Nemţeanu (profesor de educaţie fizică la Constanţa) şi Vladimir Bulat, fostul campion la patinaj viteză.
– Bănuiesc că aţi continuat într-un «crescendo»!.
– Din păcate nu, pentru că a intervenit războiul. Am revenit la matcă, în 1949, când am fost numit profesor la Liceul Petru Rareş. Şi bineînţeles, una din primele preocupări a fost propagarea schiului. Am făcut cu elevii o tabără pe Rarău, iar dintre «discipolii» de atunci, trebuie menţionaţi Constantin Săvinescu, actualul coleg de catedră şi inginerul Niculescu.
– Să înnodăm deci firul rupt şi să vă urmărim activitatea de profesorat.
– Trecând la Şcoala Pedagogică de învăţători (n.a – actualul Colegiul Naţional „Gheorghe Asachi”) am format o echipă de oină, care ajungând la etapa finală a campionatului republican, a ocupat locul al 4-lea (au fost 28 de echipe participante). Şi iar am revenit la «Petru Rareş», ocupându-mă (de prin 1955) şi de atletism în cadrul unei secţii de performanţă, care-şi schimba mereu forul tutelar. Am avut bucuria de a-i vedea pe unii dintre elevii mei ocupând locuri fruntaşe şi de a câştiga titluri de campioni republicani: Alexandru Brasat (80 m junior – 9,3 secunde-şi apoi 100 m în 11,4 secunde – campion republican şcolar), Ion Cristea (de asemenea campion şcolar la disc, greutate, suliţă, şi component al ştafetei de 4×100 m, alături de Constantin Simion, Petre Curelaru, Alexandru Brasat). De atletism m-am ocupat până acum 2 ani, unul dintre bunii mei elevi fiind Gheorghe Ungureanu, actualul alergător de 800 m de la clubul Dinamo Bucureşti.
– Să nu uităm baschetul… Aţi fost un «pionier» şi în acest sport foarte cunoscut astăzi în Piatra-Neamţ.
– Am început cu o grupă de băieţi, tot prin 1955, apoi am iniţiat în acest joc o echipă de fete, eleve ale liceului (băieţii au fost preluaţi de prof. Constantin Săvinescu). Şi iarăşi «mă voi lăuda», amintindu-vă că Aurel Popovici, actualul baschetbalist al lotului naţional, a fost component al echipei Voinţa, cu care a reuşit să câştige primul campionat regional pentru juniori”. (Constantin Bostan, Ceahlăul, duminică, 31 august 1969)
„Mă mândresc că am fost elevul dumneavoastră!”…
În timpul interviului realizat de Constantin Bostan, în 1969, din Geneva a sosit pe adresa profesorului Vladimir Laşcu o ilustrată expediată de unul dintre foştii săi elevi – Florin Roşu – angajat în diplomaţie. Dintre rândurile elevului de altădată, care a aflat din ziare de decernarea „Diplomei de Onoare” fostului profesor, am reţinut acest crâmpei: „Mă mândresc că am fost elevul dumneavoastră!…”.
Şofer la Sanatoriul Bisericani
Împrejurările din anii de restrişte, l-au adus pe Vladimir Laşcu şi în postura de şofer, profesie pe care a exercitat-o cu acelaşi devotament. „Din toamna anului 1948 am devenit şofer la Bisericani. Acel an a rămas marcat în amintirea mea de interdependenţă dintre munca epuizantă şi căldura prieteniei acelui colectiv de medici admirabili – o perfectă simbioză între munca fizică şi mediul intelectual elevat. În vară a ars o parte a acoperişului sanatoriului. Conform procedurii comuniste, directorul – bineînţeles, fără nicio vină – a făcut patru luni de puşcărie, iar eu ca prieten al lui, am fost dat afară, fără aviz sindical. M-a scos din încurcătură doctorul Todică Kirileanu, directorul adjunct, care, sfidând instrucţiunile partidului, mi-a eliberat o dovadă prin care atesta că am plecat «la cerere». Astfel, în toamna anului 1949 m-am putut reîncadra în învăţământ la Liceul Petru Rareş din Piatra-Neamţ”. (Vladimir Gh. Laşcu, Traversarea deşertului).
Principiul care i-a guvernat viaţa a fost „să fii cinstit şi să nu consideri că în profesiunea aleasă, doar salariul contează” – care se vrea un mesaj adresat tuturor oamenilor de sport. Un fost elev al profesorului Laşcu, Mihai Iftime, relata: „Profesorul Laşcu a fost pentru mine un exemplu de viaţă. Era un om cu o cultură vastă, de la care puteai afla şi învăţa orice, indiferent de domeniu. Mie mi-a fost mai mult decât un simplu profesor de educaţie fizică. Cu el a început sportul şcolar în Piatra-Neamţ”.
Absolvent al Liceului „Petru Rareş”, promoţia 1959, arhitectul Nicolae Munteanu din Iaşi, este un alt fost elev al lui Vladimir Laşcu. După proiectele sale, s-au realizat două importante lucrări în Piatra-Neamţ: celebra vilă „Matache” situată lângă Primărie şi biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Dărmăneşti. Într-un interviu acordat jurnalistului Viorel Cosma, Nicolae Munteanu spunea că a fost marcat şi inspirat fundamental de profesorul Vladimir Laşcu, pe care l-a adulat. „De la el am învăţat ce înseamnă rezistenţa la alergările pe durată lungă, ce înseamnă o inimă sportivă, de ce o inimă poate fi dilatată şi nu e bolnavă. Am alergat pe distanţe foarte lungi, am alergat şi pe schiuri foarte mult. Asta mi-a dat o rezistenţă fizică şi o croială de adevărat luptător”. L-a iubit pe Vladimir Lascu şi pentru că a fost primul care i-a vorbit despre pluta Kon-Tiki şi exploratorul norvegian Thor Heyerdahl. „Ne uluia cu aceste poveşti minunate despre oameni deosebiţi. Aşa am ajuns să visez şi eu ca prin meseria mea să fac lucruri deosebite. Tot datorită lui Vladimir Laşcu am vrut să mă fac profesor de educaţie fizică, să stau mereu afară. Era altă viaţă…”
„S-a bucurat de mare autoritate şi preţuire”
Iată cum l-a descris și regretatul profesor Paul Vasiliu, în „Monografia şcolilor normale din Piatra-Neamţ (1912-2002)”: „A luptat pentru recunoşterea importanţei educaţiei fizice în şcoală şi a fost un animator al mişcării sportive de performanţă, mai ales al oinei, schiului şi baschetului. Cu echipa de oină a Şcolii Pedagogice de băieţi din Piatra-Neamţ, a ajuns să se lupte pentru titlul naţional cu echipe de club consacrate ca Steaua și Dinamo. De o corectitudine exemplară, exigent, ferm, muncitor, dăruit cu tot sufletul sportului şi cu o pregătire profesională de înalt nivel, s-a bucurat de mare autoritate şi preţuire”.
În februarie 2013, fostul director al Colegiului Naţional „Petru Rareş”, Mihai-Emilian Mancaş, i-a închinat profesorului Vladimir Laşcu un articol în revista „Apostolul”: „Lucrurile se schimbaseră şi la educaţia fizică. În locul domnilor flotanţi sosise un bărbat înalt, sever, despre care aflasem cu interes că fusese odinioară campion universitar la schi. Dascălul cel nou ne impunea o nouă disciplină şi o nouă viziune asupra orelor de educaţie fizică. Nu mai jucam fotbal. În schimb, cu nişte mingi noi, mari şi ceva mai grele, învăţam un sport cuceritor, nobil, fără piedici şi ghionturi, baschetul. Profesorul ne instalase pe pereţi nişte cercuri de lemn, scoase din scaune de pai date la rebut, şi treaba mergea strună. Dar şi mai elegant ni s-a părut jocul de volei, combatanţii fiind obligaţi să nu pătrundă nici măcar în aerul din terenul adversarilor. Frumos şi captivant. Când a venit iarna, a fost adevăratul regal. Campionul de odinioară ne ducea sâmbăta seara la Lacu Roşu, cu o camionetă căpătată cu împrumut pe veresie, ne caza la o cabană cu priciuri, la poalele Suhardului, tot fără plată, şi dumineca ne învăţa arta nobilă a lunecatului pe două doage din lemn de hickori, schiatul clasic, cu plug, cristiană şi mai cu seamă cu ştiinţa de a cădea fără să te şonţeşti, cea mai importantă parte a învăţăturii. La orele de specialitate şi uneori după amiaza, în sala încălzită pe sponci, cu chiu cu vai, maestrul ne făcea gimnaşti şi îi izbutea atât de bine mişcarea, încât echipa liceului a câştigat nişte concursuri regionale şi pe Moldova, din echipă făcând parte şi viitoarea celebritate a televiziunii europene, Valeriu Lazarov. Ba învăţasem şi handbal, colegul nostru Stejărel Cojoc devenind cel mai bun portar din zonă. Am apucat să-l cunosc pe intelectualul Vladimir Laşcu, vorbitor a trei limbi, cititor avizat în toate trei, scriitor, autor de nuvele, din păcate nepublicate. Ca elev, l-am iubit. Fiind colegi, l-am admirat. O parte a personalităţii mele a fost şlefuită de sufletul său de pedagog, intelectual şi sportiv, etalon al profesiei sale!”.
„Cu Vladimit Lașcu orele de educație fizică erau încântătoare. Nu o să uit niciodată când mergeam în Parcul Cozla, la Cercul Gospodinelor, acolo era adunarea și acolo ne desfășuram lecția. Unde, la ora actuală, se mai procedează așa? Care dintre copiii noștri mai sunt dispuși să alerge, să urce dealul Cozla, să alerge iarăși? Nimeni nu avea nimic de obiectat. Fără crâcneală, pentru că toți ne simțeam bine. Nu mai avem oameni care să facă așa ceva. Profesorul era profesor, trebuia respectat și nimeni nu avea căderi de personalitate. Când eram nesăbuiți, profesorul Lașcu era mai aspru” – Liviu Șulea.
„Cred că n-a existat pe lume profesor de educație fizică așa de bine pregătit ca Vladimir Lașcu. Și-a dedicat toată viața elevilor. Datorită orelor de educație fizică de atunci, fac înot, joc tenis, golf, fotbal și la 69 de ani am o condiție fizică pe care mulți o invidiază” – Mendel Isac.
„Pedagog, tată, un părinte extraordinar a fost pentru noi toți. Am fost la grupa de atletism și participam la proba de 100 m. Mi-a priit de-a lungul vieții tot ce am învățat de la profesorul Lașcu. Și n-am să uit niciodată orele de educație fizică pe care le făceam pe platoul de pe Cozla. Țin minte și meciurile care erau în spatele restaurantului Americano, la CS Voința” – Ioana Ghionea (Manolică).
Nobilul dascăl a ieşit la pensie în anul 1971, după care a mai lucrat trei ani ca instructor auto la Şcoala de şoferi amatori din Piatra-Neamţ. Ne-a părăsit în urmă cu 23 de ani, pe 24 decembrie 1996, la vârsta de 87 de ani. „Cred că şansa, atunci când apare, trebuie prinsă imediat, şi nicio secundă mai târziu şi fără a judeca prea mult, căci altfel… dispare”, spunea Vladimir Laşcu. Mă bucur nespus că am avut şansa să vă cunosc, domnule profesor!
Violeta MOȘU
Distincţii
În semn de apreciere numeroase distincţii şi titluri i-au certificat valoarea printre care se numără: Brevetul „Merite sportive” (1957); medalia „Meritul sportiv clasa întâi” (1967); Placheta şi diploma de profesor emerit (1969); Titlul de „Cetăţean de onoare al municipiului Piatra-Neamţ” (1995).
Publicaţii
Colaborator la publicaţiile „Revista de educaţie fizică şi sport”, „Revista de Pedagogie”, „Gazeta Învăţământului”, ziarul „Ceahlăul”, Vladimir Laşcu a fost un nume cu autoritate în dezvoltarea sportului nemţean, alături de Olimpiu Constantinescu Nehoi, Nicolae Teodorescu, Maria şi Constantin Săvinescu. De la venerabilul om de sport ne-a rămas şi un emoţionant document asupra vieţii din lagărele sovietice prin publicarea lucrării „Traversarea deşertului” la Editura Albatros, în 1991.
Criticii literari spun că „Traversarea deşertului” e un document interesant găsindu-şi locul în „biblioteca teroarei” de tip comunist. Dar talentul cu care octogenarul autor povesteşte „Traversarea deşertului” conferă cărţii sale o valoare în plus: aceea de proză adevărată. Cartea fost dedicată soţiei sale, „cu dragoste, respect, devotament şi recunoştiinţă pentru tăria si abnegaţia cu care a suportat alături de mine binefacerile comunismului. Copiilor mei, ca amintire”.