Muzeul de Istorie Bicaz – scurt istoric
Deşi la Bicaz a fost menţionat încă din 1904 „un muzeu silvic” pe Domeniul Coroanei, despre existenţa unei instituţii de acest gen nu se poate vorbi decât mult mai târziu.
Astfel, muzeul actual a fost înfiinţat, la sugestia grupului de cercetători ai Academiei Române, la 1 noiembrie 1958, pentru ca aici „să fie prezentate în mod ştiinţific mărturiile legate de trecutul şi prezentul regiunii cercetate şi mai ales importantele transformări survenite în regiune în urma realizării hidrocentralei de la Bicaz”.
Primul director al instituţiei a fost Marcel Drăgotescu, prima locaţie fiind în atenansele Domeniului Coroanei, încă nedemolate (două cămăruţe – o locuinţă pentru director, cealaltă sală de expoziţie).
Deoarece spaţiul era impropriu, profesorul Marcel Drăgotescu, sprijinit de Iulian Antonescu, directorul Muzeului Regional din Bacău, a obţinut pentru muzeu, în anul 1961, clădirea Teatrului sătesc „Ion Kalinderu”.
După obţinerea noului sediu a urmat o muncă dificilă pentru adaptarea locaţiei la cerinţele unui muzeu (spaţii expoziţionale, depozite, laborator foto), astfel încât, în toamna anului 1961 se va deschide prima expoziţie permanentă de arheologie, dar şi prima expoziţie dedicată construcţiei hidrocentralei de la Bicaz.
În acest sens, s-au făcut mai multe deplasări la Bucureşti pentru obţinerea materialelor din săpăturile arheologice din zona lacului, formându-se astfel primele colecţii (paleolitic, neolitic, ev mediu).
Concomitent cu aceasta, Muzeul din Bicaz a preluat şi depozitul cu material etnografic de la Durău adunat de grupul de cercetători ai Academiei Române.
Foarte importante au fost demersurile şi deplasările la Muzeul Tehnic din Bucureşti, unde s-a discutat personal cu prof. ing. Dimitrie Leonida, pentru obţinerea de materiale despre începuturile hidrocentralei şi intervenţiile la Ministerul Energiei Electrice, în scopul obţinerii de fonduri, pentru ca istoria celei mai mari construcţii hidrotehnice din ţară să fie reprezentată în muzeu.
Deşi se dorea ca muzeul să se numească „ing. Dimitrie Leonida”, datorită condiţiilor specifice de atunci a primit titulatura de Muzeul Raional Bicaz, fiind subordonat Sfatului Popular al Raionului Piatra-Neamţ, prin Comitetul de Cultură şi Artă.
Odată cu reorganizarea administrativă a ţării în 1968, a primit denumirea de Muzeul Hidroenergetic Bicaz, aparţinând de Comitetul Judeţean de Cultură şi Artă Neamţ.
În anul 1970, Primăria oraşului Bicaz va prelua instituţia, care va deveni Muzeul Orăşenesc Bicaz, pentru ca din anul 1978 acesta să treacă în subordinea Complexului Muzeal Judeţean Neamţ cu titulatura Muzeul de Istorie Bicaz.
Expoziţia de bază – Muzeul de Istorie Bicaz
După obţinerea clădirii actuale, în 1961, s-a organizat prima expoziţie permanentă dar nefiind la nivelul aşteptărilor, Marcel Drăgotescu şi Iulian Antonescu fac dese demersuri la Sfatul Popular Regional şi la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, obţinând ca expoziţia să fie realizată de întreprinderea „Decorativa” Bucureşti.
Tematica a urmărit două aspecte:
*locuirea Văii Bistriţei, din cele mai vechi timpuri până astăzi,
*construcţia hidrocentralei de la Bicaz.
Născut odată cu transformările din zonă, muzeul acesta a devenit o adevărată carte despre trecutul acestui colţ de ţară, asupra căruia viaţa omului şi-a pus amprenta cu zeci de mii de ani în urmă.
De fapt, erau expuse descoperirile de la Bistricioara-Lutărie, Dârţu, Bofu Mic, Bofu Mare, Cetăţica, dar şi urme cucuteniene, care ajung, aşa cum dovedesc exponatele, către Hangu în sihăstria munţilor. Un bogat inventar descoperit la Bâtca Doamnei şi Hangu, reflectă principalele aspecte ale comunităţilor dacice din zonă până în sec. III-IV.
Dar capitolul cu totul reprezentativ şi dinamic al muzeului a fost cel referitor la construcţia hidrocentralei gândită încă de la începuturile veacului al XX-lea de inginerul Dimitrie Leonida.
În expoziţia veche erau reprezentate etapele construcţiei barajului, a tunelului de aducţiune, a castelului de echilibru, a conductelor forţate, a hidrocentralei de la Stejaru şi a canalului de fugă, importante în acest context fiind machetele barajului, hidrocentralei de la Stejaru şi a fabricii de ciment.
Cu materialul etnografic de la Durău s-a realizat, în 1966, expoziţia de bază de la Punctul muzeal Durău, care reconstituia viaţa satelor de pe Valea Bistriţei, strămutate înainte de formarea lacului de acumulare.
În actuala viziune expoziţională, aplicată din 2010, muzeul prezintă o sinteză a evoluţiei colectivităţilor umane de pe Valea Bistriţei, elemente definitorii pentru etnografia aceleiaşi zone, dar şi un spaţiu dedicat expoziţiilor temporare.
După o tăcere de patru decenii este subliniat cum se cuvine rolul credinţei creştine în păstrarea unităţii şi continuităţii civilizaţiei noastre.
Tot la capitolul noutăţi sunt de reţinut reflectarea influenţei benefice pe care a avut-o înfiinţarea, în 1884, a Domeniilor Coroanei din Bicaz şi Borca, precum şi şederea familiei regale la Bicaz în timpul Primului Război Mondial.
De asemenea, în expoziţie sunt etalate mărturii privind contribuţia oamenilor de pe Valea Bistriţei la cele două războaie mondiale.
Prin exponate sunt ilustrate ocupaţiile de bază de pe Valea Bistriţei: culesul fructelor de pădure, vânătoarea, pescuitul, albinăritul, păstoritul, agricultura, lucrul la pădure şi plutăritul. Reţin atenţia de asemenea, ţesăturile, elementele de port popular, cele ilustrând credinţa cât şi obiceiurile de Crăciun şi de Anul Nou.
Al treilea segment al expoziţiei găzduieşte lucrările „doamnei acuarelei româneşti”, Iulia Hălăucescu, reunite sub titlul „Epopeea Bicazului”.
Informațiile din acest articol au fost preluate de pe pagina oficială a
Muzeului de Istorie Bicaz:
