Muzeul de Etnografie Piatra Neamț – Istoricul expoziţiei
Bazele colecţiei de etnografie datează de la mijlocul secolului trecut, când – odată cu ridicarea barajului de la Bicaz – un grup complex de cercetători a studiat zona ce urma să fie acoperită de apele lacului de acumulare.
Colectivul de etnografi fost condus de Romulus Vuia, iar rezultatele cercetărilor de teren s-au materializat în două lucrări fundamentele
- Arta populară de pe Valea Bistriţei, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969,
- Etnografia Văii Bistriţei, Piatra Neamţ, 1973.
O parte din piesele studiate cu această ocazie au făcut apoi parte din colecţia de la Durău, devenită parte integrantă a Muzeului de Etnografie Piatra-Neamţ. Începând cu 1974, datorită achiziţiilor importante realizate de dr. Elena Florescu, nr. pieselor a crescut continuu, contribuind la realizarea unei imagini complete a ceea ce reprezintă, din punct de vedere etnografic, judeţul Neamţ.
Valorificarea, din punct de vedere expoziţional, a vastului material s-a realizat într-o expoziţie în 1976, în 1980 deschizându-se Muzeul de Etnografie Piatra-Neamţ în sediul actual, cu prima expoziţie de bază, care a fost schimbată în 1990 şi 1996. Ultima expoziţie permanentă a fost deschisă în 2002.
Istoricul clădirii
Clădirea a fost construită în 1931, de arhitectul Roger Bolomey, cel care a reuşit să integreze armonios noile construcţii în incinta Curţii Domneşti.
Acest amplasament în imediata apropiere ctitoriilor muşatine (Biserica “Sfântul Ioan”şi turnul-clopotniţă, ridicate de Ştefan cel Mare), precum şi a altor clădiri ale aceluiaşi arhitect (actualul Muzeu de Artă Eneolitică Cucuteni şi Muzeul de Artă) a impus folosirea unor elemente arhitectonice tradiţionale.
Concepută în stil neoromânesc, cu elemente apropiate unei locuinţe tradiţionale – corespunzând foarte bine destinaţiei actuale – clădirea se remarcă prin decoraţiile de lemn ale stâlpilor pridvoarelor situate pe faţada principală şi laterală şi ale căpriorilor. Acoperişul înalt, decorat cu lucarne conferă supleţe clădirii şi pune în valoare ferestrele cu frumoase ancadramentele cât şi banda de ocniţe de deasupra acestora.
Expoziţia permanentă anterioară a avut un caracter monografic, urmărind să reprezinte judeţul Neamţ care este format din următoarele trei zone etnografice ( de la vest la est) :
- Valea Bistriţei,
- Zona Neamţ,
- Zona Roman.
Tematica expoziţiei, Ocupaţii tradiţionale din judeţul Neamţ, a avut ca scop – pe lângă realizarea unei imagini de ansamblu asupra principalelor ocupaţii – punerea în evidenţă a asemănărilor, dar şi a deosebirilor dintre cele trei spaţii.
Expoziţia a fost structurată pe două segmente:
Pentru introducerea în atmosfera rurală a sfârşitului secolului al XIX-lea a fost reconstituit un interior de locuinţă monocelulară specific zonei, pentru redarea cât mai fidelă a acestuia fiind modificat spaţiul prin aplicarea unui tavan din bârne aparente, construirea unei vetre şi lutuirea podelei. Locuinţa tradiţională era realizată din bârne aşezate în cununi orizontale.
În condiţiile climei locale, cu ierni lungi şi grele, vatra, cu cuptor şi horn a avut o mare importanţă putând să ocupe un sfert din suprafaţă. Vatra este înaltă de 50 cm, construită din piatră şi lut, cuptorul e format dintr-o boltă de lut şi hornul care se înălţă deasupra este un coş foarte larg, sub care se face şi focul pentru fiert mâncarea. Mobilierul este simplu: patul, care era fixat în podeaua de lut, laviţa din lemn gros aşezată de-a lungul peretelui, masa, blidarul şi colţarul .
Ultimele două sunt frumos decorate cu crestături şi traforuri şi reprezintă locul de depozitare sau expunere a ceramicii şi a altor obiecte de uz casnic. Deasupra patului, având rol utilitar, dar contribuind şi la decorarea camerei, este aşezată beldia sau culmea pentru haine, iar pe pat este aşezată lada cu zestre, realizată din lemn de fag şi bogat ornamentată cu crestături.
În această locuinţă, un spaţiu semnificativ este rezervat războiului de ţesut orizontal, fiind ştiut că atât piesele de port popular cât şi textilele de interior erau realizate în propria gospodărie.
Cea mai folosită piesă, din această ultimă categorie, este lăicerul, care se întinde pe câte două rânduri, pe doi pereţi ai camerei, iar deasupra patului este aşezată o scoarţă. Toate acestea sunt decorate cu motive geometrice şi colorate preponderent natural.
Din casa tradiţională nu lipsesc icoana şi ştergarele de perete.
Următoarele trei săli sunt consacrate tematicii propriu-zise: Ocupaţii tradiţionale din judeţul Neamţ şi anume:
- agricultura,
- creşterea animalelor,
- exploatarea, prelucrarea lemnului,
- plutăritul, la care se adaugă industria casnică.
Pentru reprezentarea agriculturii s-a început cu prezentarea obiceiului Pluguşorului, ale cărui vechi semnificaţii legate de fertilitate şi de purificarea spaţiului.Un loc important este ocupat de plugul din lemn, o piesă datând din 1880, iar alături uneltele folosite în agricultură au fost instalaţii de tehnică populară (oloiniţă cu pene) sau unelte de uz casnic.
Pentru ilustrarea creşterii animalelor a fost sugerată, în plan tridimensional, o stână dotată cu inventarul specific şi completată cu frumoase bâte ciobăneşti decorate cu crestături geometrice, motive zoomorfe şi antropomorfe, răbojuri şi instrumente muzicale specifice.
Pe Valea Bistriţei ocupaţiile tradiţionale au fost creşterea animalelor şi lucrul la pădure, pe care s-a pus accentul în cadrul acestei tematici. Exploatarea şi prelucrarea lemnului se realizau cu unelte simple, puţin spectaculoase, care erau folosite şi la realizarea plutelor: topor, bardă, caţă, ţapină, sfredel, teslă, clupă, compas.
Pentru buna înşelegere a plutăritului (ocupaţie azi dispărută în condiţiile construirii barajului de la Bicaz), unul dintre ultimii plutaşi a realizat, pentru această expoziţie, o plută în miniatură, cu trei table.
Importanţa acestei ocupaţii, care a fost atestată documentar din 1466, este demonstrată de statisticile de la începutul secolului al XX-lea, care consemnau ce pe Bistriţa trecea anual cel mai mare număr de plute, comparativ cu celelalte râuri din ţară.
Sala dedicată lemnului este completată de frumoase obiecte de uz casnic realizate din acest material (cofe, butoiaşe, râşnişe, scăciţe, încuietori de uşă), de piese de arhitectură populară şi unelte folosite la prelucrarea fibrelor textile.
Portul popular din cele trei zone etnografice ale judeţului prezintă elemente comune:
- cămaşa încreţită la gât şi cea bătrânească,
- catrinţă cu vrâste,
- brâu sau bete şi
- ştergarul de cap – la femei,
- cămaşa cu fustă şi cămeşoiul,
- iţarii,
- cureaua cu ţinte,
- căciula – la cel bărbătesc.
La acestea se mai adugă cojocul, sumanul, opincile.
Diferenţele rezultă din cromatica utilizată, mai sobră pe Valea Bistriţei şi mai aprinsă în zona Romanului şi din mici diferenţe morfologice: prezenţa fodorului la mânecă – în primul caz şi a peştemanului în loc de catrinţă – în al doile caz, fiind numai două dintre acestea.
Cele mai spectaculoase piese de port popular sunt bondiţele sau cheptarele, cel mai vestit centru de cojocărie din zona Neamţ fiind la Ghindăoani, unde a lucrat meşterul Mihai Avârvarei. Dacă în secolul al XIX-lea aveau un decor simplu, în sec. următor tot cheptarul este decorat cu motive dispuse în registre succesive, floarea cu şapte sau zece petale înscrisă în cerc, numită “rujă” fiind specifică întregii zone.
Expoziţia permanentă este întregită cu fotografii realizate în perioada interbelică de Adolph Chevallier, muzeul deţinând o valoroasă colecţie de clişee pe sticlă ale acestui artist.
Informațiile din acest articol au fost preluate de pe pagina oficială a
Muzeului de Etnografie Piatra Neamț:
