Mult-premiatul regizor Silviu Purcărete (68 de ani), a luat contat cu Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ încă din ultimul an de studenţie, în 1974, când a regizat spectacolul „Romeo şi Julieta”, de William Shakespeare. Rolurile principale au aparţinut Ninei Zăinescu şi lui Constantin Cojocaru. A doua colaborare cu vestitul teatru 1veşnic tânăr” s-a derulat peste 12 ani, în 1986, cu Piațeta („Il Campiello”) de Carlo Goldoni, piesă tradusă chiar de el. (Violeta MOȘU)
„ -Mulţi dintre cei care ne citesc îşi mai amintesc, de debutul dv. regizoral, pe scena Teatrului Tineretului, cu spectacolul «Romeo şi Julieta» de W. Shakespeare. Acest lucru se întâmpla în octombrie 1974. Ce s-a petrecut de atunci?
– Eram încă student… După terminarea institutului, patru ani i-am petrecut la Constanţa, unde am montat câteva spectacole pe texte antice: un Plaut, cu «Miles Gloriosus», apoi – pentru Festivalul de teatru antic – trilogia Atrizilor, pe un scenariu propriu, dupa tragicii greci, jucat în ruinele de la Istria; să nu uit: o «Hecuba» de Euripide. Din 1978, activez la Teatrul Mic din capitală. Recent la Teatrul din Beersheva (Israel) am pus «Mizantropul» de Moliere. Aş mai putea menţiona o perioadă când m-a interesat mult teatrul de păpuşi cu spectacole la Constanţa, Braşov şi – se putea? – la Ţăndărică.
– Discuţia noastră e prilejuită de premiera cu «Il Campiello» de Goldoni, pe care o pregătiţi pe scena T.T. Una dintre puţinele comedii pe care le aveţi la activ şi… tot din dramaturgia clasică.
– Într-adevăr, simt că mă exprim mai bine, că am disponibilitate afectivă faţa de textele clasice. Nu m-am simţit un descoperitor de texte şi de dramaturgi, cum pretind mulţi regizori. Cred în antrenarea totală a artei spectacolului şi, în acest sens, textul clasic oferă cele mai multe deschideri. «Il Campiello» este o comedie specific goldoniană, titlul denumind piaţetele mărginaşe ale Veneţiei, cu aglomerările lor pestriţe de oameni nevoiaşi. S-ar putea traduce prin «mahalaua». Textul, din câte ştiu, nu a fost tradus în româneşte şi mi-a parvenit prin Valeriu Moisescu, fiind nevoit să-mi asum traducerea lui. Piesa a făcut vogă la Piccolo Teatro, în montarea lui G. Strehler.
– Spuneţi-ne ceva despre felul în care aţi tradus literar piesa…
– E scrisă în dialect veneţian, traducerea mea – mereu confruntată cu o traducere franceză – nefiind una pur filologică, ci în interesul spectacolului. Replicile sunt scurte, de dialog imediat, elementul de viaţă e colorat, favorizând un «tablou de gen», foarte pe gustul epocii. De altfel, «Il Campiello» e cu totul diferită de «Slugă la doi stăpâni», ca să spunem, făcând parte – alături de «Gâlcevile din Chioggia» – dintre comediile goldoniene unde e mai tranşantă ruptura de commedia dell arte. Apare mai puternic interesul pentru tratarea realistă a personajelor. E o piesa fără intrigă, dar plină de evenimente şi întâmplari; şi intens poetică.
– Cum aţi regăsit trupa de la Piatra-Neamţ?
– Din cei cu care am lucrat în urmă cu 12 ani nu au rămas în distribuţie decât Paul Chiribuţă şi Traian Pârlog. În rest, am avut de-a face cu noua trupă, din care cunoşteam din institut câţiva actori (Oana Pellea, Claudiu Istodor şi Bogdan Gheorghiu au colaborat la «Diavolul şi bunul Dumnezeu»). E o trupă bună, care are şanse să devină… trupa de bună tradiţie a T.T.-ului, dincolo de fluctuaţia actorilor.
– Ceilalţi colaboratori?
– Scenografia e semnată de Nina Brumuşila din generaţia de proaspăt absolvenţi ai institutului «N. Grigorescu». Decorul e foarte simplu, totul petrecându-se într-un spaţiu alb, de iarnă, costumele însele fiind albe. Ca într-un film alb-negru, în care apare din când în când un element de culoare. Banda sonoră e pe muzica lui Vasile Şirli, cu care colaborez intens în ultima vreme”. (Cristian Livescu, Ceahlăul, sâmbătă, 1 martie 1986; Foto: Robert David)