Motto: „Câtă luciditate, atâta dramă.” (Friedrich Nietzche)
Roman de confesiune, dens în idei şi în fapte, scris într-un stil care, sunt sigur, va produce delicii cititorilor şi criticii de specialitate, deoarece îmbină tradiţia poetică optzecistă cu normele prozei de mare întindere.
Ceea ce ne oferă prozatoarea este, în primul rând, o creaţie cu permanentă şi vie introspecţie, în care alternează duioşia şi lirismul, pe de o parte, cu gândirea sincer-rece a intelectualului devenit personaj literar, pe de altă parte.
Modelul ales de Adriana-Zâna Ioniţă a fost epica voit confesivă, Ariana, personajul principal, adresându-se unui Prieten fără de nume şi biografie şi povestindu-i aceluia despre sine, de fapt trecând în revistă o bună parte din viaţa ei, de la copilărie şi până în toamna existenţei, când încă mai pot înflori castanii din suflet, ca un fel de abatere de la regulă, prin metaforă.
Întâlnirile de răspântie ale Arianei sunt preponderent aspre, uneori peste măsură de dure, cu reprezentanţi ai oficialităţii. Întâi surprinzătoare, apoi dramatice, trăirile sale alături de omul cel mai apropiat, soţul său, devin modele de eşuare a vieţii de familie. Câştigătoarea de olimpiade şcolare, premianta din timpul studiilor, doctorul în ştiinţe – ca şi autoarea romanului – este aruncată la marginea societăţii, fără de preţuirea valorii ei şi fără de milă. În acele momente, nimeni, nici soţul său, nici cei care doresc să o ajute, nu izbândesc în lupta cu birocraţia comunistă, vulgară, imorală şi dictatorială. Sunt prezente la tot pasul răspântiile de la uşa Infernului, unde domină îndemnul pesimist „lasciate ogni speranza o voi ch’entrate”.
Iubirea, ca şi viaţa de familie, se îndreaptă imbatabil spre eşec. Şi dacă asta nu este destul, apare moartea cea adevărată, Nuţu, fratele iubit al Arianei stingându-se fără ca ea să-i poată uşura agonia.
Timpul neiertător aleargă impasibil şi, vrând-nevrând, apare târziul – al vieţii, al speranţelor, şi târziul iubirii – tema principală a operei, care iniţial se numise „Cartea târziului”. Dar mai pot înflori castanii în toamnă?
Pentru a întări nota de autenticitate a subiectului, romanciera alege ca decor fundamental municipiul moldav Piatra-Neamţ şi alte câteva localităţi, de data aceasta rurale, unde se desfăşoară episoade din viaţa dramatică a eroinei.
Ne aflăm în faţa unui roman modern, cu trăsături deja teoretic consacrate în ceea ce priveşte cronologia faptelor. Prin urmare cursul firesc, urmând scurgerea timpului, este deseori întrerupt de inversiuni temporale, de intarsii, aduceri ale unor amintiri pe prim plan, meditaţii şi, ceea ce surprinde la un moment dat, de introducerea în stil narativ clasic, la persoana a treia, a unor momente din viaţa personajului fără nume, prietenul, deplasat din rolul de confesor în cel de personaj epic pur. Aceste deranjamente voite urmează o logică ce nu-l incomodează pe cititor, ci, dimpotrivă, îi creşte curiozitate, îl incită la lectură.
Naraţiunea la persoana întâi este des întreruptă de dialoguri plasate cu atenţie în momentele esenţiale, sporind dramatismul.
Adesea ne întâlnim cu dialogul intern, o modalitate dinamică în exprimarea prin litere a introspecţiei, care înseamnă nu doar privire în interior, ci şi o dispută spirituală interioară.
Orice introspecţie este de fapt o dedublare, o specie de anchetă în care o parte a eului analizează critic, de obicei, fapte din trecutul personal. În acest roman se petrece însă o dedublare care te pune pe gânduri, fiindcă cele două operaţiuni mentale sunt simultane, eroina trăind zguduiri sufleteşti puternice concomitent cu analizarea lor, de cele mai multe ori critică. Simplificând, s-ar putea zice „oare de ce fac eu asta dacă nu-mi place?!”
Din numărul mare de personaje, două stau într-un echilibru construit cu ingeniozitate la baza structurii epice – Ariana şi Prietenul confesor, un tipic „personaj absent”, a cărui apariţie finală este ieşită afară din confesiune, devenind fapt trăit de el şi de însăşi eroina.
Cei care se gândesc la „Eternul Feminin”, colorat, când îl descriau doamnele de altădată, ca o aquarelă în roz bombon, vor avea o surpriză uneori năucitoare! Prin spovedania eroinei, o descoperim treptat pe ea însă şi, creionată uneori fără milă şi mereu fără prejudecată, într-o construcţie dificilă, bazată pe gândirea analitică, pe o subtilă alternare de planuri şi de scriitură, pe treceri surprinzătoare de la rezonanţele poetice la un structuralism epic discret.
Eroina romanului, Ariana, este o intelectuală în carne şi oase, cultivată în literatură şi filosofie, dominată de o luciditate de neoprit. Şi, cum afirma Nietzsche, „câtă luciditate, atâta dramă”.
Capacitatea de dedublare, chiar şi în cele mai intense momente ale trăirilor sale, nu o fericeşte, ci dimpotrivă, o face să vadă mereu faţa trivială, mincinoasă şi cinică a lumii în care este obligată să vieţuiască.
Să crezi cu atâta forţă că pentru tine încă există calea, chiar atunci când nu ai pierdut cătuşele; să construieşti aproape ca un erou mitic treptele ridicării, când eşti pentru toţi căzută; să crezi cu tenacitate că târziul tău poate reîntrupa visul, pentru a intona „ vincero”, precum cei ale şi, contrazicându-i pe cei ce te cred scoasă din luptă; asta nu e la îndemâna oricui.
Doar oamenii înzestraţi de Dumnezeu cu semnul miraculos al păsării Phoenix pot reuşi să învingă târziul, marele duşman al tuturora. Pentru asemenea oameni, clipa devine eternitate, încununându-i cu laurii gloriei – în viaţă, nu doar în dragoste, fiindcă iubirea, acest sentiment divin, este doar faţa văzută a Învingătorului, precum faţa Lunii. Asta este Ariana!
Nu trădătorul, permanent intrat cu bocancii, fără sfială şi milă, în viaţa şi sufletul Arianei, ca în cristalele de Murano, ci personajul absent se arată a fi cel de al doilea pilon în echilibrul epic al romanului. El participă rareori direct în acţiune, dar fiecare apariţie a lui marchează profund viaţa eroinei, fie că ea simte asta, fie că nu e conştientă în acea clipă de însemnătatea întâlnirii lor, întruchipând omul destinului, un bărbat încercat greu de soartă, puternic şi neclintit, asemănător unui stejar cu trunchiul trăsnit şi ars, pe care se înfăşoară spre lumina înalturilor iedera vieţii.
Ca participare la acţiune şi ca lovitură dură din partea destinului în viaţa Arianei, soţ al ei mulţi ani de zile, ivit la început sub înfăţişarea unui tânăr viguros şi îndrăzneţ, apare alt personaj principal – soţul.
Drumul acestuia în viaţa eroinei este distructiv. Bărbatul, realist şi amănunţit construit, este un amestec de bădărănie înnăscută şi cultivată, de felonie, de lipsă totală de sensibilitate, un biet produs de serie într-o epocă a neomeniei. Pervers şi malefic, un exemplar tipic al lumpenului mahalalei româneşti.
În arhitectura romanului, figurează, în două poziţii simetrice, la începutul şi către sfârşitul acţiunii, un alt personaj proeminent, fratele Arianei, Nuţu, cel care moare.
Viaţa, caracterul şi comportamentul civilizat, accidentele, viciul, boala şi moartea. Avem sub ochi un roman în roman. Într-o veche variantă a operei, numită „Cartea târziului”, boala şi moartea fratelui iubit figurau chiar ca o ramă neagră a imaginii pe care o trimitea spre lume Ariana.
Să nu uităm că Adriana-Zâna Ioniţă este şi autoare a unui volum de versuri. Stilul său, uşor apropiat de al poeţilor optzecişti, dă scriiturii o culoare deosebită, o frazare originală, pe alocuri cu aromă metaforică, şi conduce cu dibăcie cititorul, mereu pus să mediteze la încărcătura de idei.
Destin, iubire, trădare, durere şi moarte, luptă neîntreruptă şi victorie finală, când târziul nu ajunge să fie prea târziu, iar castanii pot înflori şi-n toamnă – splendidă metaforă!
Despre acest roman-eveniment se va scrie mult, fiindcă de la locul lui în răspântia pomenită la începutul cronicii se văd semnalmentele clare ale unui drum nou în proza actuală!
Mihai-Emilian MANCAŞ
