Mihail Jora. Diversitate și Transfigurare în Șase cântece pentru voce și pian pe versuri de Adrian Maniu, opus 14 (II)

Mihail Jora și Ovidiu Varga

Călătoria prin care descoperim opus 14 ia aspectul unei metamorfoze. Senzațiile sunt cu totul diferite de primul dintre cântece, culorile calde ale cântecului Rugăciune își modifică temperatura și în câteva secunde, cele dintre cele două cântece, și întreaga atmosferă devine tăcută și rece. De altfel, strigătul tăcerii va fi scos în relief, ca solitară culminație a acestui cântec. În acest moment, se cade să acordăm cuvântului un loc asemenea sunetului cântat, întrucât cele două au fost urmărite și stilizate în mod atent și subtil de către cei doi autori. Astfel, cu privire la poetica lui Adrian Maniu[1], putem spune că este de factură să inspire mai multe direcții în poezia românească, pentru că el este mai degrabă un autor heterodox, nonconformist în lucrările timpurii. Opera sa demonstrează înclinarea către expresionism și faptul că este aparținător al stilului tradiționalist interbelic.

Contribuția sa în activitatea revistei interbelice Gândirea ne indică aparținerea de curentul gândirist, caracterizat de valori ca identitatea de neam, tradiție rurală, religie, unde tratează în mod special spiritualitatea ortodoxă. Gândirismul lui Adrian Maniu este particular, detaliile ortodoxe având rol strict artistic, decorativ, și nu dogmatic[2].

Înnoptare – opus 14 nr. 2

Proiecția amurgului zugrăvește un tablou predominant roșu, în liniștea obscură. Ambitusul cântecului este de undecimă mărită.

Cântecul este scris în sol♯ minor, cu influențe modale – eolian și suprapuneri de moduri modificate, cromatice. Jora a suprapus scriiturii diatonice a melodiei vocii o construcție din coloane armonice aparținând romantismului târziu, cu inflexiuni inedite, stranii, poliacorduri, cromatisme. Indicația de tempo Allegretto soave face referire la caracterul delicat al expunerii acestui tablou și vine însoțită de indicația metronomică  = 100. Metrul cântecului este de . Structura cântecului este monopartită cu ipostaze multiple ale mersului inițial (broderie superioară – mers treptat) iar la mâna stângă mers cromatic. Coda sintetizează metaforele  – ciorile coboară, luna de ceară – în cuvânt și în muzică prin indicația ­– più lento e senza rigore și indicația dinamică și de expresivitate pp estinto. Fiecare noțiune reușește să creeze o stare în acest moment încărcat de semnificație. Motivul apare inițial la pian, cu un răspuns în fugato la distanță de cvintă. De la început, vocea inferioară pornește un mers cromatic descendent, cu valori de doimi și pătrimi. Melodia vocală este dublată la unison de vocea superioară a pianului.

Exemplul nr. 1: măsurile 1 – 3[3]

În ceea ce privește versificația, poezia prezintă strofe cu rimă împerecheată (aabb) și strofe cu rima îmbrățișată (abba), versul e scurt, scris în ritm trohaic, iar succesiunea de silabe accentuate și neaccentuate este impecabil urmărită de edificiul melodic cu accentele metrice corespunzătoare.

Compozitorul intervine în ritmul egal al versurilor în măsura a 9-a, cu scopul de a sublinia subiectul propoziției: Norii îi destramă/ În apus de-aramă/ soarele, … .

 Mersul ascendent al vocii cântate apare contradictoriu cu direcția descendentă de la pian și opozabil ideii de apus. Mersul contrar al vocilor polifonice, la pian, semnalează încheierea acestei fraze muzicale și poate semnifica ideea de apus aici – răsărit simultan altundeva. Se evidențiază astfel cuvântul-cheie al acestei strofe, Soarele. Greutatea pe care muzica o conferă acestui cuvânt este justificată și mai departe, în personificarea astrului, ce varsă dintr-o rană stoarsă … sângele pe noi. Lumina sângerie sugerează puternic imaginea roșie a soarelui de aramă. Deși prima observație este că avem înainte o poezie-imagine, un cântec-tablou, privind în profunzime stimularea senzorială este deplină. Experiența acestui moment artistic presupune culoare, miros – la măsura a 5-a, senzația tactilă – măsura a 11-a dintr-o rană stoarsă… sângele pe noi), auditivă – măsurile 30 și 34 tăcerea țipă. Măsurile 14 și 15 pregătesc apariția celei de-a doua strofe a poeziei în mers cromatic ascendent la mâna dreaptă, cu indicația poco allargando.

Motivul melodic, format din celule de secunde descendente cu sunete repetate, cu care începe strofa în măsura 16 a mai fost prezent, a apărut inițial în măsura 11, pe versul dintr-o rană stoarsă. El este preluat la pian, într-o sonoritate în scădere pentru a se transforma în măsura 18 într-un mers cromatic ascendent în cvarte perfecte, mers specific compozitorului și preferat de acesta, până la încheierea strofei, în măsura 21. Ritmul constant și înălțimile similare fac din vocea cântată un recitativ cu un traseu dinamic de creștere și descreștere, congruent cu mersul dinamic al pianului.

Exemplul nr. 2: măsurile 29 – 31, timpii 1 și 2

Strofele au stări diferite, declanșate de un element natural, un cuvânt. Astfel, prima strofă începe senin, cu fiecare floare, cuvânt pe care compozitorul a așezat acordul tonalității sol♯ minor. Strofa a doua debutează cu un acord de Lab major pe cuvântul vântul, tonalitate enarmonică cu omonima lui sol♯ minor. De altfel, mersul cromatic pe care este construită această strofă dă starea de instabilitate, adiere, echivoc. Strofa a treia pornește pe acord de do minor, cu imaginea unor câmpuri de urzici, un alt exemplu de sugestie tactilă și apoi vizuală, în zarea vineție. Descrierea naturii, în continuă mișcare, personificată, culminează cu imaginea satului și a liniștii în care acesta este cufundat, tăcere care țipă, constrânge. În acest loc al poeziei a așezat Mihail Jora punctul culminant, zona de aur.

Indicația pochissimo allargando și mersul dinamic către forte conferă acestor cuvinte o importanță deosebită, surprind și fixează clipa înnoptării. Apare din nou, în măsura 29, mersul contrar între voce și pian, semn al amplitudinii fenomenului. Pianul preia linia melodică la unison, și se constituie ulterior în comentator. Către final crește complexitatea polifonică, paradoxal cu mesajul așezării nopții, în tăcere. De altfel, descriind satul amorțit în noapte, poetul folosește acțiuni – clipește grăbit, fumează din pipă. Astfel este indusă ideea de viață, zumzet, activitate, toate acoperite de clopotul de liniște. Această imagine se încheie în poco allargando, cu coroane pe fiecare sunet la pian. Vocea va încheia emisia la a doua jumătate a timpului doi, în vreme ce sonoritatea acordului de la pian se va estompa treptat. La o măsurare riguroasă a valorilor sunetelor cu coroane din măsura 36, apare și opțiunea de a estompa sunetul la♯ mai curând decât vocile externe. Procedând astfel rămâne pentru o jumătate de timp sunetul intervalului de cvartă perfectă, re♯ – sol♯, cercetare a unei dominante echivoce.

Exemplul nr. 3: măsurile 36 – 39

Cântecul se încheie în tăcere, delicato e senza rigore, cu referire la oprirea vocii pe ultima silabă în măsurile 37 și 38 și la pronunțarea liberă a cuvintelor. Primul acord arpegiat va fi atacat după respirația împreună cu vocea, sincronizând astfel sunetul din bas cu silaba cio a vocii și derulând lejer sunetele acordului Mi major, ca treaptă a șasea pentru sol♯. Cel de-al doilea acord poate începe cât încă sunetul vocii ținut pe coroană nu s-a stins. Silaba din se va sincroniza cu vârful acordului arpegiat, o suprapunere a două cvarte perfecte – do-fa și re-sol, cu răsturnările lor, cvinte, formând un conglomerat ambiguu, fără terță, pe o tonică ce apare târziu, în bas, în pianissimo possibile, sunet mai degrabă dorit, căutat, decât concret.

Indicațiile muzicale construiesc imaginea sfâșietoare a cerului nocturn, inert, mișcat în estinto (stins) doar de zborul sumbru și descendent al ciorilor.

Dr. Andreea Dobia, pianistă

Bibliografie

CĂLINESCU, G. (2001). Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent (The History of Romanian Literature from Its Origins to the Present). București – Chișinău: Litera Internațional.

JORA, M. (1957). 16 Cîntece pentru voce și pian pe versuri de Octavian Goga, Adrian Maniu, George Bacovia (16 Songs for Voice and Piano on lyrics by Octavian Goga, Adrian Maniu, George Bacovia). București: Editura de stat pentru literatură și artă.

MICU, D. (1975). Gândirea și „Gândirismul”. Momente și sinteze. . București: Minerva.


[1]   Adrian Maniu (1891 – 1968) a fost poet, prozator, dramaturg, eseist și traducător. George Călinescu, în Istoria Literaturii Române Compendiu, la pagina 324, îl așază pe Adrian Maniu între scriitorii moderniști și îl numește primul poet bizantinist pentru descrierile pline de culori înfocate și stilul iconografic.

[2] Dumitru Micu, în „Gândirea” și gândirismul, la pagina 442 vorbește despre particularitățile abordării elementelor religioase la Adrian Maniu și precizează că poetul este interesat mai degrabă de efectul artistic, și rareori mobilizează personajele sacre, iar asta numai în virtutea aceluiași drept al creației.

[3] Exemplele muzicale sunt fragmente din volumul lui Mihail Jora –  16 Cîntece pentru voce și pian pe versuri de Octavian Goga, Adrian Maniu, George Bacovia (16 Songs for Voice and Piano on lyrics by Octavian Goga, Adrian Maniu, George Bacovia), apărute în 1957, în București, la Editura de stat pentru literatură și artă.