Nicolae Sava, poet: „Mă pufnește râsul când simt pe câte cineva de lângă mine că se gândește la o posibilă eternitate”

Poetul Nicolae Sava* face parte din prima linie valorică a literaturii noastre contemporane. Este convins, ca orice om de litere autentic, că doar cititorul și numai cititorul e în măsură să-ți răsplătească strădaniile. Consideră că timpul e cel care repară unele nedreptăți din viața marilor scriitori, iar prin cuvinte tăinuim ceea ce nu e de spus dar și spunem cu voce tare ceea ce ne doare.

Putem spune că ați trăit o intensă istorie a literaturii românești?

– Cred că ai dreptate în ceea ce afirmi. Dacă ar fi să o luăm calendaristic, de la debutul meu într-o revistă literară până azi au trecut peste 50 de ani, timp în care am parcurs, alături de colegii mei scriitori, o bună parte din istoria literaturii românești. Evident, la început în calitate de tânăr condeier care încerca să se afirme, iar mai apoi, după primirea în Uniunea Scriitorilor, în anul 1990, cu obligațiile dar și avantajele (puține) care decurg din calitatea de membru cu drepturi depline în această breaslă profesională. Pentru că, orice s-ar zice (aici încap și excepțiile de rigoare), cei intrați în Uniune sunt, în general, profesioniști în ale scrisului. A fost o perioadă în care mi-am format multe contacte și prietenii memorabile, deși eu am fost dintotdeauna un om retras, timid chiar, m-am apropiat greu mai ales de numele mari din literatură cu care am fost contemporan. Eu cred că fac parte și dintr-o ultimă generație care își respectă înaintașii literari. Am avut norocul să-l văd pe Mihail Sadoveanu trecând cu Volga lui neagră pe la poarta casei mele, în drum spre locuința de la Mănăstirea Neamț, să merg acasă la Nichita Stănescu, să stau de vorbă cu el, împreună cu alți poeți nemțeni, (intro)duși acolo de poeta Elena Ștefoi, care acum e ambasadoare prin nu știu ce țară africană, să ciocnesc un pahar cu mari poeți precum Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Petre Stoica. Cel puțin cu poetul Emil Brumaru am avut noroc pur și simplu. Începuse el o poștă a redacției cu nume fistichiu, „Diligența poștală”, într-un supliment al ziarului „Scînteia tineretului”, care se chema „Năzuințe”, iar eu am fost primul lui „mușteriu”. Mi-a publicat din prima trimitere patru poeme și cu asta am devenit o tânără speranță în literatură. M-a declarat în mai multe rânduri prietenul lui dar m-a și ajutat efectiv la apariția primei cărți. În noiembrie 1981 m-a dus de mână să citesc la cenaclul „Confluențe” din București cu Matei Vișniec (acesta prezentat de Mihai Șora). Luasem concursul de debut în volum la „Junimea” prin 1981 (Brumaru nu a fost în juriu) dar cartea nu se mai tipărea. Cenzura îmi eliminase din carte aproape toate poemele (cartea avea, inițial, 58 de texte, dar mai rămăseseră vreo 20), trecuseră doi ani și volumul nu mai apărea. Brumaru intra săptămânal pe la editură să-l întrebe pe directorul Andi Andrieș când dă drumul la carte. A apărut abia prin luna august a anului 1984 cu un cuprins de 32 de texte în cele 55 de pagini. E adevărat, tirajul a fost mare, 6.000 de exemplare. Am contractul de editare care a fost completat după ce a apărut cartea, în care era stipulat și dreptul de autor, 5.650 lei. Istoria e lungă dar mă opresc aici. În cei 50 de ani am cunoscut pe toți scriitorii mai mici sau mai mari care mi-au fost și îmi sunt contemporani, cu mulți dintre ei am rămas prieten. Pe vremea uceniciei mele divinizam pe marii autori români contemporani. Abia foarte târziu, după zeci de ani, i-am cunoscut, dar raportul cu ei a rămas același, de la ucenic la calfă, în respect și recunoștință. Chiar dacă ei mi-au devenit, între timp, prieteni apropiați. Primesc și acum telefoane de la prieteni scriitori din Craiova, Târgu Jiu, Turnu Severin, Galați, Satu Mare, Târgoviște, București, Chișinău. A fost un privilegiu deosebit pentru mine. Din păcate, unii din prietenii scriitori de o vârstă cu mine – Aurel Dumitrașcu, Dan David, George Stanca, Marin Ifrim, Lucian Alexa, Ion Burnar – au plecat multe prea devreme la stele. Conchid prin a mărturisi și faptul că unii scriitori (dintre cei mai „mărunței”) m-au dezamăgit ca oameni. Mă pufnește râsul când simt pe câte cineva de lângă mine că se gândește la o posibilă eternitate.

Ce-i lipsește literaturii noastre acum?

– Multe. Așa cum afirmam mai sus, nu mai există respectul celor tineri față de cei din generațiile înaintașe. Cei tineri consideră că literatura română începe de la ei. Cei mai mulți dintre tineri nici nu au citit ce au scris scriitorii mai în vârstă din alte generații. Nu-i interesează. Și asta o spun în cunoștință de cauză, deoarece sunt permanent în contact cu cei tineri, de aproape 15 ani (un record ca timp, cred, egalat poate de poetul Geo Dumitrescu) susținând la revista „Convorbiri literare” de la Iași acea rubrică (dispărută azi din toate revistele literare din țară) de poșta redacției. În reviste se publică multă maculatură. Înainte era cenzura comunistă dar și autocenzura privind calitatea textului trimis spre tipar; au dispărut ambele cenzuri iar diriguitorii revistelor, în lipsă de materiale probabil, cam înghit orice text. A cam dispărut și critica literară serioasă, se scrie mai mult un fel de critică de întâmpinare la aparițiile editoriale, multe din cronicile literare sau recenzii par a avea un iz de cumetrie, de amabilitate reciprocă: scrie tu despre mine, voi scrie și eu despre tine. Laude reciproce, că așa dă bine. Se fac tot felul de liste de scriitori contemporani „importanți”, de clasamente, iar cei care le fac nu uită să-și rezerve și câte un locșor (al lor, acolo) pe la coadă. Te apucă râsul. Mai sunt și câțiva scriitori (unii dintre ei chiar importanți) care contestă tot ce face conducerea actuală a Uniunii Scriitorilor, cerând prin zeci de procese anual, nici mai mult nici mai puțin decât desființarea Uniunii.

Care sunt etapele biografiei dvs. poetice pe care le considerați drept cele mai importante?

– M-am născut în plin stalinism, nu era o perioadă în care era bine să intri în lume, dar nu noi hotărâm acest moment istoric al biografiei noastre. O amintire tristă pe când aveam 3-4 ani, cred. Ne arsese casa definitiv (fosta noastră casă, din Vânători-Neamț, era învecinată cu o fabrică de cherestea care a luat foc în 1948) și familia noastră locuia prin vecini. Cele două surori mai apropiate ca vârstă cu mine s-au dus la joacă ceva mai departe de casă și m-au lăsat la o poartă, ca să mă poată supraveghea, probabil. După câteva ore de așteptare, simțindu-mă abandonat definitiv, am început să plâng. Cred că m-a auzit mama, care lucra pe un ogor din vecini, și a venit la mine să mă liniștească. La vreo 50 de metri de mine, Ozana curgea liniștită la vale spre întâlnirea ei mai sus de Târgu Neamț cu apa Nemțișorului ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O poezie de început, publicată în revista „Tomis” din octombrie 1969 (prima mea apariție într-o revistă literară), poartă numele acestei ape dragi pe malul căreia m-am născut cu adevărat, Acolo unde Ozana. Autorul era pe vreme aceea docher în portul Constanța. Rămăsese corigent la chimie și de teama reîntâlnirii cu profesorul Florescu nu s-a mai prezentat la corijare și a plecat să lucreze hamal în port. Păstrez și acum plicul netimbrat (cu mențiunea „se taxează la destinatar”) în care anunțam părinții despre fuga mea la Constanța. De la Forțele de Muncă din Târgu Neamț ni s-au dat numai banii de drum și, vreo două zile, până la angajare, am cam făcut post negru. O aventură de tinerețe…

Prima lectură care, cred, m-a și marcat oarecum, a fost povestirea „Puiul” de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, cu acea tristă întâmplare în care, puiul de prepeliță, rănit la o aripă, este abandonat în prag de iarnă în câmp, în favoarea celorlalți frați sănătoși, care erau în stare să zboare în țările calde. O poveste din care am realizat, pentru prima oară în viață, că destinul unor ființe poate fi crud și nedrept. Primul poet pe care l-am văzut a fost Radu Cârneci. Eram elev la Liceul „Ștefan cel Mare” din Târgu Neamț, unde a avut loc o întâlnire cu câțiva  scriitori de la Bacău de la recent înființata revistă „Ateneu”. Radu Cârneci a rostit câteva cuvinte anoste și a citit câteva poezii care mi-au plăcut. Nu a venit singur. Mai erau câțiva colegi de redacție care îl însoţeau. Deci el e primul poet pe care l-am văzut, auzit. Nu am avut în viața mea, care încă este destul de încăpătoare în timp, momente definitorii care să fi influențat poezia mea de atunci sau de mai târziu. Dar a fost unul pe care l-aș putea cataloga așa. Cum afirmam mai înainte, cu tatăl meu am avut o relație mai specială. Mult timp eram convins că nici nu m-a vrut. Am fost al 11-lea. Mama născuse zece copii, era în vârstă. Dar, cu timpul, mi-am dat seama că tata mă iubea, dar nu voia să știu eu asta. Îmi venise Ordinul de încorporare în armată. Era o după-amiază de iunie. A doua zi trebuia să mă prezint la Centrul militar din Piatra-Neamț. Vorbisem cu un prieten din oraș (el era originar din Oglinzi, comuna Răucești, satul meu de origine) să dorm la el în Piatra pentru a fi la o oră foarte matinală (cum era trecut în Ordin) la încorporare. Mi-am făcut valiza, am luat cei câțiva lei pe care mi-i lăsase tata pentru drum, mi-am luat la revedere și am plecat în stația de autobuz. Nu a durat nici măcar un sfert de oră și-l văd pe tata venind spre mine. Am crezut că am uitat să iau ceva. Nu, nu era vorba de asta. Tata s-a apropiat de mine, s-a încurcat în câteva vorbe – era vizibil emoționat – apoi m-a îmbrățișat. S-a întors și a plecat spre casă. Cred că acela a fost cu adevărat, pentru mine, cel mai fast moment al vieții. Au mai fost momente frumoase în viața mea – anumite recunoașteri, premii, titluri etc. – dar ele nu s-au ridicat, în sufletul meu, la înălțimea celui evocat mai sus. Toate cele de mai sus prezentate au influențat nu numai biografia mea, ci și poezia.

– Ce este pentru dvs. suprem în materie de poezia pe care o scrieți?

– Cuvintele ne ajută să tăinuim ceea ce nu e de spus dar și să spunem cu voce tare ceea ce ne doare. Poezia mea constă, atât cât este, în frânturi de biografie. O biografie care pare, la prima vedere, completă până în cel mai mic amănunt. Dar nu e. Se știe, poezia trebuie scrisă pentru a putea fi receptată și de o altă conștiință decât cea a poetului. Cât de mult ne putem apropia sau chiar realiza acest vis depinde nu numai de talent, ci și de un anumit profesionalism. Măiestrie, cum s-ar numi într-un limbaj direct și neacademic. Sunt un om care își vede de păcatele lui. Nu mi-a plăcut niciodată să mă fac remarcat, mai ales cu obstinație. Am fost convins întotdeauna că trăim mai mult din vise, că totul nu e decât zădărnicie, iar marile noastre planuri sau victorii nu sunt, în infinitatea timpului în care trăim, decât niște mici licurici de o clipă. Cât despre ceea ce îmi doresc a fi suprem în poezia mea: sinceritatea și prietenia sunt, cred, supreme. Nu am altă alternativă de viață în care ele să nu aibă prioritate. Poate exagerez, dar așa sunt născut. Dincolo de ele sunt doar schele, edificii, construcții realizate cu migală, inspirație și oarecare meșteșug.

– Cu ce se alege un poet într-o viață?

– Cu câteva titluri (de cărți) rămase în memoria celor care l-au citit, cu recunoașterea celor care au capacitatea (și profesia) de a marca valoarea lui în timp (de cele mai multe ori antum, câteodată postum). Dacă un singur vers (o poezie părându-mi-se cam prea mult) a rămas în memoria unui cititor, poți declara că te-ai ales cu ceva în viață. Iată, un prieten drag din Târgu Jiu, poetul Spiridon Popescu, va rămâne sigur în memoria colectivă a cititorilor prin poezia sa „Doamne, dacă-mi ești prieten”, cea cu calul, pe care o recită atât de frumos Florin Piersic sau Horațiu Mălăele, și pe care acum o știe toată lumea pe de rost  deși el are, în cele câteva zeci de cărți, multe alte poezii frumoase. Ba, multă vreme poezia asta, devenită celebră, era atribuită unui alt Spiridon Popescu, cică un autor mort cu mulți ani în urmă.

– Cât de importantă considerați că este astăzi recunoașterea creației unui poet, unui prozator?

– Este importantă dar, în general, marii scriitori, chiar ignorați de cei care ar trebui să-i recunoască și să le ridice statui, nu devin mai puțin valoroși în timp. Timpul e cel care repară unele nedreptăți din viața marilor scriitori. Din păcate, uneori nu funcționează nici această regulă generală. Ca peste tot, sunt și excepții, dar asta din cauza unor critici literari obtuzi sau lipsiți de gust. Se cunosc astfel de cazuri nedrepte întâmplate chiar și la marii critici precum George Călinescu.

– Care sunt maeștrii dumneavoastră în ale scrisului?

– Lista e lungă dar voi da doar câteva nume din poezia străină și câțiva autori români cu care, cred, am afinități lirice: Walt Whitman, Frank O. Hara, Georg Trakl, Saint-John Perse, Fernando Pessoa, Ezra Pound, Esenin, Lawrence Ferlinghettidar și Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Petre Stoica, Marin Sorescu, Vasile Vlad, Ion Caraion, Mircea Ivănescu, Cristian Simionescu. Pe aceștia îi pot reciti în fiecare zi fără a avea sentimentul că mă pot repeta în interpretarea lor.

Atunci când aveți de gând să scrieți un poem, cum încep lucrurile?

– Simplu. Dacă ai sentimentul că vrei să spui ceva important, te apuci de scris. Atunci când îți iese poemul din prima variantă, pui pixul jos și mai bei un pahar de apă. Dacă nu iese din prima, lași textul cât a rămas undeva, în memorie sau chiar pe hârtie, în conservare. Mai revii la el, mai adaugi, mai tai, cauți (uneori cu disperare) să legi cele câteva stări din timpuri diferite. Aici intervine meșteșugul, dacă îl ai. Dacă nu, totul e pierdut. Bei un pahar de țuică sau câteva de vin pentru a uita eșecul. Și nu spui nimănui nimic.

– Cum știi că o viziune va avea viitor?

– Aici intervin experiența și puțina ta viziune pe care o ai sau nu. Oricare poet, cât de cât profesionist, simte pe loc faptul că ceea ce a transmis el prin textul abia cald are viitor.

– Poeții mai sunt boemi?

– Din păcate, la vremurile de azi, puțini sunt poeții care își mai pot permite să fie boemi, din ce în ce mai puțini. Înainte de 1989, existau drepturile de autor, mai mici sau mai mari (în funcție de așa-zisa categorie a autorului), dar chiar și începătorii primeau bani destul de consistenți pentru o pagină de poezie sau pentru o carte (excludem drepturile de autor pentru cei care scriau la comandă despre Partid, Conducător, Socialismul triumfător etc, drepturi care erau uriașe în comparație cu cele „normale”). Acum autorii pun bani din salariu sau caută sponsori pentru a-și edita o carte. Am amintiri plăcute cu boemii vremurilor trecute. Dar acesta este alt subiect…

A consemnat Violeta MOȘU

*Nicolae Sava s-a născut la 23 octombrie 1950 în comuna Vânători-Neamţ, fiind cel de-al 11-lea copil al familiei. Debutează, graţie poetului Emil Brumaru, în februarie 1981, la „Confluenţe” (publicaţie care a devenit ulterior revista SLAST) iar debutul editorial are loc în „Caietul debutanţilor 1980-1981” al Editurii „Albatros”, cu un grupaj de poeme în proză intitulat „Despre prietenie”. În anul 1981 obține  Premiul pentru debut al revistei SLAST. Câştigă concursul de debut la Editura Junimea în anul 1981, cu manuscrisul „Fericit precum mirele” (publicat abia în 1984), volum căruia i se acordă Premiul CC al UTC pentru poezie.  Tot la Editura „Junimea”, în anul 1989, publică volumul „Privighetoarea”. Din februarie 1990 devine membru al Uniunii Scriitorilor şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.  În 1995 publică la Editura „Panteon” din Piatra-Neamţ volumul „Viaţă publică” (Premiul special al Festivalului internaţional de poezie de la Sighetul Marmaţiei), iar în 1997 la Editura „Axa” din Botoşani, în colecţia „La steaua. Poeţi opzecişti”, volumul „Proză, domnilor, proză!” (Premiul Salonului internaţional de carte de la Oradea). Alt volum de versuri, „Insolenţa nopţilor”, apărut în 2004 la Editura „Axa”, Botoşani, a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi, pentru poezie. În anii  2010 şi 2015 i se decernează Premiul de Excelență al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, iar în 2015  Marele Premiu pentru poezie al Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”. Alte volume publicate: „În aripi de gală”, Editura „Dacia XXI”, Cluj Napoca, 2011; „Privighetoarea arsă”, Editura „TipoMoldova”, Iasi, 2011. Textele sale au fost traduse şi publicate în limbile engleză, italiană, rusă, poloneză, turcă, franceză, germană ș.a., fiind prezent în antologiile „Appoggiato ad un libro fiorito” (Italia, Genova, 2001), „Poesie d’aujourd’hui” (Franţa, Marsilia, 2005), „Abgenutzter Engel” (Germania, Kastellaun, 2003). În anul 2020 i s-a publicat o antologie de versuri în limba germană (în traducerea poetului Chirstian W. Schenk). Este membru fondator al Grupului de la Durău şi al revistelor literare „Antiteze” şi „Conta” din Piatra-Neamţ. Nicolae Sava, care deține Premiile „Convorbiri literare” (în 2008, pentru poezie) și revistei „Hyperion” din  Botoșani (2005) este Cetățean de Onoare al comunei natale, Vânători-Neamț.