Scriitoarea Gabriela Adameșteanu, câștigătoarea Premiului național „Ion Creangă”, ediția a V-a: „Nu există rețete pentru capodopere”

Pentru Gabriela Adameșteanu (n. 2 aprilie 1942, Târgu Ocna, județul Bacău), să devină autoare de opere literare, nu a fost scopul esențial. Spune că mai degrabă a fugit de profesia de scriitoare, întrerupând timp de 12 ani scrisul ficțiunii. Este de părere că o carte bună o scrii la fel de greu sau de ușor ca pe o carte proastă, fiindcă reușita în literatură nu este sigură, și nu depinde de autor.

Felicitări, doamna Gabriela Adameșteanu, pentru acest important premiu! Cum considerați această nouă recunoaștere literară?

– Este un premiu important, care se referă la întreaga operă. Cei cărora li s-a decernat sunt scriitori foarte importanți, iar nominalizările și juriile sunt foarte corecte, ceea ce nu se întâmplă totdeauna. Îmi place că este un premiu de proză, și poartă numele lui Creangă, un scriitor pe care l-am știut pe dinafară, încă din copilărie și îl recitesc și azi.

– Care este, după dumneavoastră, definiția literaturii?

– Google spune că literatura ar fi arta compozițiilor scrise. Eu cred că este o lume paralelă care te ajută să o înțelegi mai bine pe cea în care trăiești. Poarta prin care intri în această lume paralelă este cititul, lectura…

Scrieți, așa, „dintr-un foc”?

– Dintr-un foc, scriu câteva paragrafe. Le las să se coacă, le recitesc după un timp, le corectez, și mai adaug câteva. Și tot așa, peste cinci ani, cel mai repede, am un roman.

– Ce vă îndeamnă să scrieți?

– Un gând, referitor la oameni și la destine, pe care aș vrea să-l împărtășesc și altora. Uneori gândul este formulat într-o sintagmă, alteori este o impresie fără cuvinte.

– Scrierea unei cărți trebuie să fie un proces de descoperire?

– Nu știu dacă trebuie, dar în ceea ce mă privește pe mine, este. Descopăr cartea pe care o aveam în mine fără să o știu. Descopăr complicațiile personajelor și întâmplările neștiute inițial, prin care ele trec. Un singur lucru îl știu de la început: finalul cărții. Dacă e un final trist, lungesc cartea, ca să ajung câte mai târziu la el.

– Vă place să vă recitiți cărțile?

– O, da. Le recitesc mereu în timp ce le scriu și fac mereu îmbunătățiri de stil. Le recitesc atunci când se reeditează, și din nou fac mici modificări la porțiunile din carte pe care le-am scris mai repede. „Întâlnirea” a fost o nuvelă, scrisă între 1985 și 1988, pe care am rescris-o în 2003 și 2007, când am avut acces la arhive, și a devenit roman.

– Să deveniți scriitoare a fost țelul esențial, principal pentru dvs.?

– Nu, nici pe departe. Am vrut să fiu medic, pe urmă am vrut să fiu istoric și critic literar. Mai degrabă am fugit de profesia de scriitoare, și am întrerupt timp de 12 ani scrisul ficțiunii. Acum lucrez la o carte de memorii care se va numi „Meserii nerecomandate femeilor”. Una din aceste meserii este cea de scriitoare.

– Scriitorul trebuie să fie într-un permanent contact cu viața, cu durererile ei, cu bucuriile ei, cu înfrângerile ei?

– Oricare dintre noi se află într-un permanent contact cu viața, cu durerile, bucuriile și înfrângerile ei. Scriitorul/scriitoarea nu face excepție, are părinți care îmbătrânesc, are iubite/iubiți care îl pot dezamăgi sau părăsi, are prieteni/prietene care îl trădează, are succese dar și proiecte care eșuează etc. Este fericit sau nefericit în anumite perioade de viață, deci nu-i lipsesc sursele de inspirație.

– Literatura, uneori, este un spațiu de competiție?

– Orice meserie este un spațiu de competiție, de ce ar face literatura excepție? Șansa în plus pe care ți-o dă literatura este lungimea în timp a competiției: se întâmplă ca după moarte, cărțile tale să fie mai apreciate decât atunci când trăiai. Deci poți să câștigi post-mortem competiția cu congenerii tăi. Dar cei care privesc scrisul doar ca o competiție, de obicei, o pierd.

– Cât de greu este să scrii o carte bună?

– O carte bună o scrii la fel de greu sau de ușor ca pe o carte proastă. Calitatea ei nu depinde de voința ta. Nu există rețete pentru capodopere.

– Ce scriitori admirați în mod deosebit? Care vi se pare că v-a influențat în special, și în ce fel?

– Ca să mă poată influența, trebuia să-i fi citit în epoca mea de formare. Am admirat marii romancieri ruși, francezi și americani, de pildă pe Tolstoi, pe Cehov, pe Balzac, Stendhal, Proust, Faulkner. Dintre cei români i-am admirat pe Eminescu, Caragiale, Camil Petrescu, Anton Holban, George Călinescu. Dintre contemporanii mei l-am admirat pe Nicolae Breban, dar nu m-a influențat, fiindcă am altă formulă de scris decât el.

– Munciți pentru viitor sau vă place să trăiți posteritatea?

– Trăiesc în prezent iar când scriu trăiesc uneori în trecut. Nu m-am gândit niciodată la viitor și nici la posteritate.

– De ce s-au schimbat principiile de moralitate în ultimii ani?

– Fiindcă s-a schimbat sistemul de valori, banul a devenit valoarea supremă, mass-media de proastă calitate a creat modele din persoane discutabile sau chiar imorale.

– Cum am putea să păstrăm un contact firesc cu viața nedenaturată?

– Cred că cea mai simplă soluție ar fi să repopulăm satele, în care locuințele părăsite se pot cumpăra pe prețuri relativ mici, să fim activi în comunitate, chiar dacă e vorba de case de vacanță. Sau să ne folosim în această direcție concediile, trăind mai aproape de natură. Nimic nu este fără bani, efort și curaj.

– Sunteți timidă, vă simțiți stânjenită când auziți ce vorbesc alții despre dvs.?

– Nu am fost cu adevărat timidă nici când eram tânără, dar nu eram obișnuită să ies în societate. Eram obișnuită să fiu apreciată, dar nu-mi plăcea să fiu de față nici când eram lăudată, nici când eram bârfită. Însă ca scriitoare, mă simt stânjenită când se vorbește despre cărțile mele, sau de statutul de scriitoare, fiindcă reușita în literatură nu este sigură, și nu depinde de autor, așa cum v-am spus deja. Sau cel puțin așa cred eu.

– Care sunt credințele fundamentale după care vă conduceți viața și pe care le considerați indispensabile?

– Cred în cinste, în muncă, în democrație, în compasiune, în recunoștință. Încerc să le și urmez, cât pot, în viața mea.

A consemnat Violeta MOȘU

Gabriela Adameșteanu: „Premiul Național pentru Proză „Ion Creangă” mi s-a părut important de la instituirea sa. Lângă Eminescu de la Botoșani, la fel ca în mitologia noastră culturală, la fel ca în viața lor reală, stă acum Creangă de la Neamț. Două  repere esențiale ale literaturii române, darurile Moldovei pentru întreaga Românie.

Am participat la mai multe ediții ale Premiului, iar vestea că sunt câștigătoarea lui în 2021 m-a bucurat foarte mult.

Tensiunea în care trăim de mai mult de 12 luni, necazurile aduse de pandemie, mă făcuseră să cred că anul acesta el va fi, ca multe alte manifestări literare, amânat sau suspendat.

De aceea, vreau mai întâi să mulțumesc Consiliului Județean Neamț care a decis, în aceste vremuri de „marasm” (cum  le-a denumit președintele Academiei, Ioan-Aurel Pop), să continue tradiția acestui premiu care dă prozei contemporane o deschidere națională. Un Premiu al Prozei și al prozatorilor actuali, care face un pandant semnificativ cu Premiul de Poezie de la Botoșani.

Mulțumesc Centrului pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare”,condus de Carmen Nastasă, organizatoarea evenimentului literar și echipei sale, care au înfruntat dificultățile unui an special, susținând acest proiect și  asigurând normalitatea într-o vreme anormală.

Mulțumirile mele se îndreaptă, de asemenea, către juriul cu o distinsă componență academică, istorici și critici literari, de înalt profesionalism.

Aș vrea să amintesc rolul inițiatorului, sufletul acestui premiu, domnul Cristian Livescu, remarcabil critic și istoric teatral și literar. Mulțumiri speciale domnului Nicolae Breban, un prozator pe care l-am urmărit, cu fascinație, de la carte la carte, începând din anii când nu știam că voi intra și eu în această breaslă, continuând cu anii când deja scriam, dar nu-mi imaginam că vom sta cândva alături.

Mai există un motiv, nu neapărat ultimul, pentru care mă emoționează decernarea lui. M-am născut nu departe de aici, sub cerul  Moldovei, și i-am simțit tot timpul lumina, deși l-am părăsit la 4 ani.

Am crescut cu poveștile lui Creangă, citite la început de tatăl meu, un mare admirator al lui, pe vremea când „Harap Alb” mi se părea o poveste  foarte lungă, dar pe care  o ascultam cu sufletul la gură. Am avut o memorie foarte bună și-i știam pe dinafară și pe Creangă, și pe Eminescu, autorii care mi-au „legănat” copilăria. Au urmat apoi cărțile lui Călinescu despre ei, când încercam să ajung la misterul vieților unor autori dragi.

Creangă nu trebuie cantonat la vârsta copilăriei, el se cuvine studiat în anii mari, citit la maturitate, ca depozitar al unei  culturi esențiale. Cărțile noi despre el demonstrează că poate fi și trebuie mereu redescoperit, ca un contemporan al nostru, arta lui având valențe multiple”.